Povestirea

Dincolo de singura fereastră, largă, lumina amurgului se stingea încet într-un mare pătrat de lucire fără culoare, încadrat rigid de umbrele tot mai dese ale odăii.

Odaia era lungă. Valul de nestăvilit al nopții pătrundea până în fundul ei, unde șoapta unui bărbat, întreruptă cu patimă și reluată cu patimă, părea să stăruie cu rugăminți împotriva murmurelor de o tristețe nesfârșită care îi răspundeau.

În cele din urmă, niciun murmur nu-i mai răspunse. Când se ridică încet din genunchi de lângă canapeaua adâncă, umbroasă, pe care abia se ghicea silueta întinsă a unei femei, mișcarea îi dezvălui statura înaltă sub tavanul scund; era întunecat tot, în afară de nota crud discordantă a gulerului alb de sub conturul capului și de slaba, mărunta scânteiere, ici-colo, a câte unui nasture de alamă al uniformei.

Rămase o clipă în picioare lângă ea, bărbătesc și tainic în nemișcarea lui, apoi se așeză pe un scaun din apropiere. Nu-i putea desluși decât ovalul palid al feței întoarse spre el și mâinile albe, întinse pe rochia neagră, abandonate cu o clipă în urmă sărutărilor lui și acum parcă prea ostenite ca să se mai miște.

Nu îndrăznea să scoată un sunet, ferindu-se, cum se feresc bărbații, de cerințele prozaice ale vieții. Ca de obicei, femeia avu curaj. Glasul ei se auzi întâi — aproape convențional, deși ființa îi vibra încă de simțăminte potrivnice.

— Spune-mi ceva, zise ea.

Întunericul îi ascunse mirarea, apoi zâmbetul. Oare nu-i spusese chiar adineauri tot ce merita spus pe lume — și nici măcar pentru întâia oară!

— Ce să-ți spun? întrebă el, cu un glas neașteptat de stăpânit. Începea să-i fie recunoscător pentru acel ceva definitiv din tonul ei, care le ușurase încordarea.

— De ce nu mi-ai spune o povestire?

— O povestire! Era cu adevărat uluit.

— Da. De ce nu?

Cuvintele aveau o ușoară nerăbdare, o umbră din voința capricioasă a femeii iubite, capricioasă numai fiindcă se știe lege, uneori stânjenitoare și întotdeauna greu de ocolit.

— De ce nu? repetă el, cu o nuanță de batjocură, ca și când i s-ar fi cerut luna de pe cer. Dar acum începea să simtă o ușoară mânie împotriva acelei nestatornicii femeiești care se strecoară afară dintr-o emoție la fel de ușor ca dintr-o rochie somptuoasă.

O auzi spunând, cu o oarecare nesiguranță, cu o intonație fluturătoare care-l făcu să se gândească deodată la zborul unui fluture:

— Pe vremuri știai să-ți spui foarte bine povestirile acelea... ale tale... simple și... și de meserie. Sau destul de bine ca să mă intereseze. Aveai un... un fel de meșteșug... pe vremea... pe vremea dinainte de război.

— Așa? spuse el, posomorându-se fără voie. Dar acum, vezi tu, e război, urmă cu un glas atât de stins, atât de egal, încât ea simți un fior rece coborându-i pe umeri. Și totuși stărui. Căci nimic pe lume nu se abate mai puțin din drum decât capriciul unei femei.

— Ar putea fi o povestire care să nu fie din lumea asta, lămuri ea.

— Vrei o povestire de pe lumea cealaltă, din lumea aceea mai bună? întrebă el, cu o mirare cât se poate de firească. Pentru asta trebuie să-i chemi pe cei care s-au dus acolo.

— Nu. Nu asta vreau să spun. Vreau să spun o altă... o oarecare altă... lume. Din univers... nu din ceruri.

— M-am liniștit. Dar uiți că n-am decât cinci zile de permisie.

— Da. Și eu mi-am luat cinci zile de învoire de la... de la îndatoririle mele.

— Îmi place cuvântul ăsta.

— Care cuvânt?

— Datorie.

— E îngrozitor... uneori.

— A, fiindcă ți se pare îngust. Dar nu e. Cuprinde nesfârșiri, și... și așa...

— Ce-i cu jargonul ăsta?

El trecu peste întreruperea disprețuitoare.

— O nesfârșită dezlegare de vină, de pildă, urmă el. Dar, cât despre această „altă lume”, cine să plece în căutarea ei și a povestirii din ea?

— Tu, spuse ea, cu o ciudată dulceață a hotărârii, aproape aspră.

El făcu în scaun o mișcare de încuviințare abia deslușită, a cărei ironie nici întunericul adunat nu izbutea s-o învăluie în mister.

— Cum dorești. În lumea aceea, așadar, au fost odată un Comandant și un Nordic. Pune-le, te rog, majuscule, fiindcă alte nume nu aveau. Era o lume cu mări și continente și insule...

— Ca pământul, murmură ea cu amărăciune.

— Da. La ce altceva te puteai aștepta dacă trimiți într-o călătorie de descoperire un om plămădit din lutul nostru de toate zilele, chinuit? Ce altceva ar putea găsi? Ce altceva ai putea înțelege tu, ce te-ar putea mișca, ori cărui alt lucru i-ai putea simți măcar existența? Erau în ea comedie și măcel.

— Tot ca pământul, murmură ea.

— Tot. Și, fiindcă în univers nu puteam găsi decât ceea ce era adânc înrădăcinat în fibrele ființei mele, era în ea și iubire. Dar despre asta n-o să vorbim.

— Nu. N-o să vorbim, spuse ea, cu un ton neutru, care-i ascundea desăvârșit ușurarea — sau dezamăgirea. Apoi, după o pauză, adăugă: Va fi o poveste comică.

— Ei... Tăcu și el o clipă. Da. Într-un fel. Într-un fel foarte sumbru. Va fi omenească și, după cum știi, comedia nu-i decât o chestiune de unghi din care privești. Și n-o să fie o poveste zgomotoasă. Toate tunurile ei lungi vor fi mute — mute ca tot atâtea lunete.

— A, sunt și tunuri în ea, așadar! Și, dacă-mi îngădui să întreb... unde?

— Pe apă. Îți amintești că lumea despre care vorbim avea mările ei. Era un război în lumea aceea. Era o lume caraghioasă! Și cumplit de serioasă. Războiul ei se purta pe uscat, pe apă, sub apă, sus în văzduh și chiar pe sub pământ. Și mulți tineri de acolo, mai ales prin careurile ofițerilor și prin popote, obișnuiau să-și spună — iartă-mi cuvântul necuviincios — își spuneau: „E un război al dracului de prost, dar tot e mai bun decât niciun război.” Sună a ușurătate, nu-i așa?

Auzi un suspin nervos, nerăbdător, din adâncul canapelei, dar urmă fără să se întrerupă.

— Și totuși e mai mult aici decât pare la prima vedere. Vreau să spun: mai multă înțelepciune. Ușurătatea, ca și comedia, nu-i decât o chestiune de primă impresie. Lumea aceea nu era prea înțeleaptă. Dar avea o oarecare doză de istețime obișnuită, bună la treabă. Numai că de istețimea asta se foloseau îndeosebi neutrii, în fel și chip, pe față și pe ascuns, iar faptele lor trebuiau urmărite; urmărite de minți pătrunzătoare și, la propriu, de ochi ageri. Și te încredințez că ochii aceia trebuiau să fie într-adevăr foarte ageri.

— Îmi închipui, murmură ea, înțelegătoare.

— Ce nu-ți poți tu închipui? rosti el grav. Porți lumea în tine. Dar să ne întoarcem la comandantul nostru, care, firește, comanda un soi de navă. Povestirile mele, chiar dacă adesea sunt de meserie — cum ai observat adineauri —, n-au fost niciodată tehnice. Așa că am să-ți spun doar că nava aceea fusese cândva dintre cele foarte arătoase, plină de grație, de eleganță și de lux. Da, cândva! Era ca o femeie frumoasă care s-ar fi îmbrăcat deodată în pânză de sac și și-ar fi înfipt revolvere la brâu. Dar plutea ușor, se mișca sprinten și era cât se poate de bună pentru ce avea de făcut.

— Asta era părerea comandantului? întrebă glasul de pe canapea.

— Asta era. Îl trimiteau cu ea de-a lungul anumitor coaste ca să vadă... ce putea vedea. Atât. Uneori avea dinainte câteva informații care să-l ajute, alteori nu. Și, la drept vorbind, era totuna. Erau cam tot atât de folositoare pe cât ar fi fost niște informații menite să-ți arate locul și intențiile unui nor, ale unei năluci care prindea contur când ici, când colo și nu putea fi prinsă nicicum.

Era la începutul războiului. Ceea ce la început îl uimea pe comandant era fața neschimbată a apelor, cu expresia ei cunoscută, nici mai prietenoasă, nici mai dușmănoasă. În zilele frumoase, soarele scapără scântei pe întinderea albastră; ici-colo, câte o pată pașnică de fum plutește în depărtare și ți-e cu neputință să crezi că orizontul limpede, atât de familiar, hotărnicește o singură mare pândă circulară.

Da, ți-e cu neputință să crezi până când, într-o zi, vezi o navă — nu nava ta, aceea nu te impresionează în același fel —, ci o navă care merge alături de tine, sărind deodată în aer și pierind în apă, pleosc, aproape înainte să-ți dai seama ce i s-a întâmplat. Atunci începi să crezi. De atunci ieși la treabă ca să vezi... ce poți vedea și îți vezi mai departe de ea, încredințat că într-o zi vei muri din pricina unui lucru pe care nu l-ai văzut. Ajungi să-i invidiezi pe soldații care, la sfârșitul zilei, își șterg sudoarea și sângele de pe față, îi numără pe cei căzuți de mâna lor, privesc câmpurile pustiite, pământul sfârtecat care pare să sufere și să sângereze odată cu ei. Îi invidiezi, într-adevăr. Brutalitatea aceea fără întoarcere... gustul patimii primitive... sinceritatea feroce a loviturii date cu mâna ta... chemarea nemijlocită și răspunsul drept. Ei bine, marea nu-ți dădea nimic din toate astea și părea să se prefacă a nu ști că ceva nu mai era în ordine pe lume.

Ea îl întrerupse, mișcându-se puțin.

— O, da. Sinceritate... franchețe... patimă... trei cuvinte din evanghelia ta. Cum să nu le știu!

— Gândește-te! Nu-i a noastră? Nu credem amândoi în ea? întrebă el neliniștit, dar fără să aștepte răspuns, și urmă numaidecât: Astea erau simțămintele comandantului. Când noaptea se târa peste mare, ascunzând ceea ce părea fățărnicia unui vechi prieten, era o ușurare. Noaptea te orbește cinstit — și sunt împrejurări în care lumina soarelui poate ajunge să-ți fie tot atât de odioasă ca minciuna însăși. Noaptea e bună.

Noaptea, comandantul își putea lăsa gândurile să plece... n-am să-ți spun unde. Undeva unde nu exista altă alegere decât între adevăr și moarte. Dar vremea închisă, deși te orbea, nu aducea aceeași ușurare. Negura e înșelătoare; luminozitatea moartă a ceții te irită. Ai impresia că ar trebui să poți vedea.

Într-o zi posomorâtă, urâtă, nava își urma drumul de patrulare în dreptul unei coaste stâncoase, primejdioase, care se desprindea de un negru adânc, asemenea unui desen în tuș pe hârtie cenușie. La un moment dat, ofițerul secund îi vorbi comandantului. I se păruse că vede ceva pe apă, spre larg. Poate niște resturi de naufragiu.

„Dar n-ar trebui să fie resturi pe aici, domnule comandant”, observă el.

„Nu”, spuse comandantul. „Ultimele nave despre care s-a raportat că au fost scufundate de submarine s-au dus la fund mult mai spre apus. Dar nu se știe niciodată. Se poate să mai fi fost și altele de atunci, despre care n-a ajuns nicio veste și pe care nu le-a văzut nimeni. Pierite cu toți oamenii de la bord.”

Așa a început. Nava își schimbă drumul, ca să treacă aproape de obiect; fiindcă trebuia să te uiți bine la ceea ce puteai vedea. Aproape, dar fără să-l atingă; căci nu era bine să vii în atingere cu obiecte, oricare le-ar fi fost forma, care pluteau în voia întâmplării. Aproape, dar fără să se oprească și fără să-și micșoreze măcar viteza; căci în vremurile acelea nu era prudent să zăbovești într-un loc, fie și o clipă. Pot să-ți spun de pe acum că obiectul nu era primejdios în sine. N-are rost să-l descriu. Se poate să nu fi fost nimic mai deosebit decât, să zicem, un butoi de o anumită formă și culoare. Dar avea o însemnătate.

Valul neted al provei îl săltă, parcă spre a-l înfățișa mai de aproape privirilor, apoi nava, readusă pe drumul ei, îi întoarse spatele cu nepăsare, în vreme ce douăzeci de perechi de ochi de pe punte scrutau toate zările, încercând să vadă... ce puteau vedea.

Comandantul și secundul lui cercetară însemnătatea obiectului în deplină înțelegere. Li se părea că dovedea nu atât istețimea, cât activitatea anumitor neutri. Activitatea aceasta luase, în multe cazuri, forma aprovizionării unor submarine în larg. Așa se credea îndeobște, chiar dacă nu se știa cu deplină certitudine. Însăși firea lucrurilor din acele prime zile ducea însă la această concluzie. Obiectul, privit de aproape și lăsat în urmă cu o nepăsare aparentă, făcea neîndoielnic faptul că undeva, prin împrejurimi, se petrecuse ceva de felul acesta.

Obiectul în sine era mai mult decât suspect. Dar faptul că fusese lăsat la vedere stârnea alte bănuieli. Era oare la mijloc un plan ascuns și diabolic? În privința asta, orice presupunere li se arătă curând zadarnică. În cele din urmă, cei doi ofițeri ajunseră la concluzia că, foarte probabil, fusese lăsat acolo din întâmplare, la care se adăugase poate o împrejurare neprevăzută; de pildă, nevoia ivită pe neașteptate de a părăsi grabnic locul, sau ceva asemănător.

Discuția lor se purtase în fraze scurte, apăsate, despărțite de lungi tăceri gânditoare. Și în tot timpul acesta ochii le cutreierau orizontul, într-un neîncetat, aproape mecanic efort de veghe. Cel mai tânăr încheie posomorât:

„Ei bine, e o dovadă. Asta este. Dovada unui lucru de care eram și înainte aproape siguri. Și una limpede.”

„Și mare folos o să ne aducă”, întoarse comandantul. „Cei cu pricina sunt la mile depărtare; submarinul, dracu’ știe unde, gata să ucidă; iar nobilul neutru se strecoară spre răsărit, gata să mintă!”

Secundul râse puțin de tonul lui. Dar socotea că neutrul nici n-ar avea nevoie să mintă prea mult. Indivizii de soiul acela, dacă nu erau prinși chiar asupra faptului, se simțeau destul de la adăpost. Își puteau îngădui să râdă în barbă. Probabil că și acela râdea în barbă. Se prea putea să mai fi jucat jocul și să nu-i pese nici cât negru sub unghie de frântura de dovadă lăsată în urmă. Era un joc în care exercițiul îți dădea și îndrăzneală, și izbândă.

Și iarăși râse încet. Dar comandantul lui se răzvrătea împotriva vicleniei ucigașe a metodelor și a cumplitei nesimțiri a complicităților, care păreau să întineze însuși izvorul simțămintelor adânci și al celor mai nobile îndeletniciri omenești; să le corupă oamenilor închipuirea, cea care încheagă înțelesurile ultime ale vieții și ale morții. Suferea...

Glasul de pe canapea îl întrerupse pe povestitor.

— Cât de bine îl înțeleg!

El se aplecă puțin înainte.

— Da. Și eu. În dragoste și în război totul ar trebui să fie deschis. Limpede ca ziua, fiindcă amândouă sunt chemarea unui ideal pe care e atât de ușor, atât de cumplit de ușor să-l înjosești în numele Victoriei.

Tăcu o clipă, apoi urmă:

— Nu știu dacă acel comandant cobora atât de adânc în propriile simțăminte. Dar suferea din pricina lor — un fel de tristețe dezvrăjită. Se poate chiar să se fi bănuit de nesăbuință. Omul e schimbător. Dar n-avea vreme să se cerceteze prea mult pe sine, fiindcă dinspre sud-vest un zid de ceață înaintase asupra navei. Suluri uriașe de aburi trecură în zbor, învârtejindu-se în jurul catargelor și al coșului, care păreau că încep să se topească. Apoi acestea pieriră din vedere.

Nava fu oprită, toate sunetele încetară, iar ceața însăși rămase nemișcată, tot mai deasă și parcă închegată în uimitoarea ei încremenire mută. Oamenii de la posturi nu se mai vedeau unii pe alții. Pașii sunau furișați; glasuri rare, fără chip și îndepărtate, se stingeau fără răsunet. O liniște oarbă, albă, luă lumea în stăpânire.

Și părea că avea să țină zile întregi. Nu vreau să spun că desimea ceții nu se mai schimba puțin. Din când în când se subția în chip tainic, dezvăluindu-le oamenilor o înfățișare mai mult sau mai puțin fantomatică a propriei nave. De câteva ori, însăși umbra coastei pluti întunecată pe dinaintea ochilor lor, prin strălucirea opacă și schimbătoare a marelui nor alb lipit de apă.

Folosindu-se de aceste răgazuri, apropiaseră cu băgare de seamă nava de țărm. N-avea niciun rost să rămână în larg pe o vreme atât de închisă. Ofițerii ei cunoșteau fiecare cotlon al coastei pe care patrulau. Socoteau că i-ar fi mult mai bine într-un anume golfuleț. Nu era larg: încăpea acolo doar atât cât să se poată roti o navă în jurul ancorei. Ar fi stat mai liniștită până se ridica ceața.

Încet, cu o nesfârșită grijă și răbdare, se strecurară tot mai aproape, fără să deslușească din faleze altceva decât o masă întunecată, care se ivea și pierea, tivită la poale cu o fâșie îngustă de spumă furioasă. În clipa ancorării, ceața era atât de deasă, încât, după cât puteau vedea, s-ar fi putut afla la o mie de mile de orice țărm, în largul mării. Și totuși adăpostul uscatului se simțea. Nemișcarea văzduhului avea ceva aparte. Foarte slab, foarte greu de prins, clipocitul apei pe țărmul care-i înconjura le ajungea la urechi, cu tainice și neașteptate întreruperi.

Ancora fu lăsată, sondele fură strânse la bord. Comandantul coborî în cabină. Dar nu stătuse mult acolo când un glas de dincolo de ușă îl rugă să urce pe punte. Își spuse: „Ce-o mai fi și acum?” Îl încerca o oarecare nerăbdare fiindcă era chemat din nou să dea piept cu ceața aceea obositoare.

O găsi iarăși ceva mai subțire și întunecată de stâncile negre, care n-aveau nici formă, nici contur, dar își făceau simțită prezența ca o perdea de umbre în jurul întregii nave, în afară de un loc luminos: intrarea dinspre larg. Mai mulți ofițeri priveau într-acolo de pe puntea de comandă. Secundul îl întâmpină și-i șopti cu răsuflarea tăiată că în golfuleț se mai afla o navă.

O zăriseră mai multe perechi de ochi cu numai două minute înainte. Stătea la ancoră foarte aproape de intrare — o simplă pată nedeslușită pe luminozitatea ceții. Iar comandantul, ațintindu-și privirea în direcția pe care i-o arătau mâini nerăbdătoare, sfârși prin a o desluși și el. Fără îndoială, un soi de navă.

„E o minune că n-am intrat drept în ea când am venit”, observă secundul.

„Trimite o barcă la bord înainte să dispară”, spuse comandantul. Bănuia că era un vas de cabotaj. Cu greu putea fi altceva. Dar un alt gând îi veni deodată în minte. „E o minune”, îi spuse secundului, care se întorsese lângă el după ce trimisese barca.

Până atunci îi izbise pe amândoi faptul că nava descoperită atât de neașteptat nu-și vestise prezența bătând clopotul.

„Am intrat foarte liniștit, e adevărat”, încheie ofițerul mai tânăr. „Dar măcar pe oamenii de la sondă tot trebuie să-i fi auzit. N-am putut trece la mai mult de cincizeci de yarzi de ea. La un fir de păr! Poate că ne-au și deslușit, fiindcă știau că intră ceva. Și ciudat e că noi n-am auzit de la ei niciun sunet. Cei de la bord trebuie să-și fi ținut răsuflarea.”

„Da”, spuse comandantul, pe gânduri.

După un timp, barca trimisă pentru control se întoarse, ivindu-se deodată lângă bord, de parcă și-ar fi săpat drum pe sub ceață. Ofițerul care o conducea urcă să-și prezinte raportul, dar comandantul nu-i dădu răgaz să înceapă. Îi strigă de departe:

„Un cabotier, nu?”

„Nu, domnule comandant. Un vas străin... neutru”, veni răspunsul.

„Nu se poate! Ei, spune-ne tot. Ce caută aici?”

Tânărul povesti atunci că i se spusese o istorie lungă și încâlcită despre niște avarii la mașini. Dar, dintr-un punct de vedere strict profesional, era destul de plauzibilă și cuprindea împrejurările obișnuite: pană, derivă primejdioasă de-a lungul țărmului, vreme mai mult sau mai puțin închisă zile în șir, teama de furtună, în cele din urmă hotărârea de a se adăposti și de a ancora oriunde s-ar fi putut pe coastă, și așa mai departe. Destul de plauzibil.

„Mașinile sunt tot în pană?” întrebă comandantul.

„Nu, domnule comandant. Are presiune, e gata de drum.”

Comandantul îl luă pe secund deoparte.

„Pe cinstea mea!” spuse el. „Ai avut dreptate! Își țineau răsuflarea când am trecut pe lângă ei. Așa e.”

Dar acum secundul avea îndoieli.

„O ceață ca asta înăbușă într-adevăr zgomotele slabe, domnule comandant”, observă el. „Și, la urma urmei, ce-ar fi urmărit?”

„Să se strecoare afară neobservat”, răspunse comandantul.

„Atunci de ce n-a făcut-o? Ar fi putut, știți bine. Poate nu chiar neobservat. Nu cred că ar fi putut să-și abandoneze ancora fără niciun zgomot. Totuși, într-un minut și ceva n-ar mai fi fost de văzut — ar fi dispărut cu totul înainte să-l fi deslușit noi bine. Și totuși n-a plecat.”

Se priviră. Comandantul clătină din cap. Bănuieli ca aceea care-i încolțise lui în minte nu se apără ușor. Nici măcar n-o rosti deschis. Ofițerul care făcuse controlul își isprăvi raportul. Încărcătura navei era inofensivă și folositoare. Destinația, un port englezesc. Actele și toate celelalte, în perfectă ordine. Nicăieri nu se putea descoperi nimic suspect.

Apoi, trecând la oameni, raportă că echipajul de pe punte era unul ca toate celelalte. Mecanicii, de tipul bine cunoscut, și foarte mândri că izbutiseră să repare mașinile. Secundul, ursuz. Căpitanul, un exemplar destul de frumos de om din Nord, îndeajuns de politicos, dar părea să fi băut. Părea că-și revine după o beție zdravănă.

„I-am spus că nu-i pot da voie să plece. A zis că, pe o asemenea vreme, cu voie ori fără voie, n-ar îndrăzni să-și miște nava nici cu o lungime de bord. Totuși, am lăsat un om acolo.”

„Foarte bine.”

După ce rămase un timp singur cu bănuielile lui, comandantul îl chemă pe secund deoparte.

„Și dacă ar fi chiar nava care a aprovizionat cine știe ce blestem de submarin?” spuse el în șoaptă.

Celălalt tresări. Apoi, cu convingere:

„Ar scăpa basma curată. N-ați putea dovedi nimic, domnule comandant.”

„Vreau să cercetez eu însumi.”

„Din raportul pe care l-am auzit, mă tem că n-ați putea justifica nici măcar o bănuială, domnule comandant.”

„Tot mă duc la bord.”

Se hotărâse. Curiozitatea este marea forță care pune în mișcare ura și iubirea. Ce se aștepta să găsească? N-ar fi putut spune nimănui — nici măcar sieși.

Ceea ce se aștepta de fapt să găsească acolo era atmosfera, atmosfera trădării fără temei, pe care, după el, nimic n-o putea scuza; căci socotea că nici măcar patima răului de dragul răului n-ar fi putut-o scuza. Dar avea s-o poată simți? S-o adulmece? S-o guste? Să primească vreo tainică vestire care să-i prefacă bănuielile de neînvins într-o certitudine destul de puternică pentru a-l împinge la faptă, cu toate riscurile ei?

Căpitanul îl întâmpină pe puntea de la pupa, ivindu-se din ceață printre formele nedeslușite ale obișnuitelor înzestrări de bord. Era un nordic voinic, bărbos, în puterea vârstei. O șapcă rotundă de piele îi strângea capul. Avea mâinile vârâte adânc în buzunarele hainei scurte, tot de piele. Le ținu acolo în vreme ce lămurea că pe mare locuiește în camera hărților, apoi porni într-acolo, cu pas nepăsător. Chiar înainte de a ajunge la ușa de sub puntea de comandă, se clătină puțin, își regăsi echilibrul, o deschise larg și se trase într-o parte, sprijinindu-și parcă fără voie umărul de peretele suprastructurii și privind în golul plin de ceață. Dar intră numaidecât după comandant, trânti ușa, aprinse lumina electrică și se grăbi să-și vâre din nou mâinile în buzunare, de parcă i-ar fi fost teamă să nu i le apuce cineva, fie cu prietenie, fie cu dușmănie.

Înăuntru era cald și înăbușitor. Raftul obișnuit pentru hărți, de deasupra capului, era plin, iar harta de pe masă era ținută desfășurată de o ceașcă goală, așezată pe o farfurioară pe jumătate plină cu un lichid întunecat, vărsat. Un pesmet din care se ciugulise puțin odihnea pe cutia cronometrului. Erau acolo două banchete; pe una fusese așternut un pat, cu o pernă și câteva pături, acum foarte răvășite. Nordicul se lăsă să cadă pe ea, cu mâinile tot în buzunare.

„Ei, iată-mă aici”, spuse el, cu un aer ciudat, de parcă s-ar fi mirat auzindu-și propriul glas.

De pe cealaltă banchetă, comandantul îi cerceta chipul frumos, îmbujorat. Picături de ceață atârnau pe barba și mustățile gălbui ale nordicului. Sprâncenele, mult mai întunecate, i se uneau într-o încruntare nedumerită; deodată sări în picioare.

„Vreau să spun că nu știu unde mă aflu. Chiar nu știu”, izbucni el, cu o seriozitate neobișnuită. „Lua-o-ar dracu’ de treabă! Mi-am pierdut cumva drumul. Ceața se ține după mine de o săptămână. De mai bine de o săptămână. Și pe urmă mi s-au stricat mașinile. Am să vă spun cum a fost.”

Îl năpădi vorbăria. Nu vorbea repede, dar stăruitor. Cu toate astea, vorbirea nu-i era neîntreruptă. O frângeau niște pauze ciudate, îngândurate. Fiecare nu ținea mai mult de două secunde, și fiecare avea adâncimea unei meditații fără sfârșit. Când o lua de la capăt, nimic nu trăda în el cea mai mică conștiință a acestor întreruperi. Aceeași privire fixă, aceeași seriozitate neschimbată a tonului. Nu-și dădea seama. Ba chiar multe dintre aceste pauze cădeau în mijlocul câte unei fraze.

Comandantul asculta povestirea. I se părea mai plauzibilă decât obișnuiește să fie adevărul curat. Dar poate că asta era o prejudecată. În tot timpul cât nordicul vorbise, comandantul simțise în el un glas lăuntric, un murmur grav în adâncul propriei ființe, care spunea o altă povestire, parcă anume ca să-i țină vii indignarea și mânia împotriva acelei josnicii a lăcomiei ori doar a felului de a privi lumea, care stă atât de des la rădăcina ideilor simple.

Era istoria pe care o auzise deja ofițerul trimis la control, cu vreo oră înainte. Din când în când, comandantul îi răspundea nordicului printr-o ușoară înclinare a capului. Acesta ajunse la sfârșit și-și întoarse privirea. Adăugă, de parcă abia atunci i-ar fi venit gândul:

„Nu era de-ajuns ca să scoată un om din minți de grijă? Și mai e și prima mea călătorie prin părțile astea. Iar nava e a mea. Ofițerul dumneavoastră a văzut actele. Nu-i mare lucru de capul ei, puteți vedea și singur. Doar un cargou bătrân. Abia cât să-mi țin familia.”

Ridică un braț zdravăn ca să arate șirul de fotografii care tapetau peretele despărțitor. Mișcarea era greoaie, ca și când brațul ar fi fost de plumb. Comandantul spuse nepăsător:

„O să mai faceți avere pentru familie cu nava asta bătrână.”

„Da, dacă n-o pierd”, spuse nordicul, posomorât.

„Vreau să spun... de pe urma războiului”, adăugă comandantul.

Nordicul îl privi într-un chip ciudat, fără să-l vadă și totodată cu interes, așa cum numai ochii de o anumită nuanță de albastru pot privi.

„Și nu v-ați supăra pentru asta”, spuse el. „Nu-i așa? Sunteți prea mare gentleman. Nu noi v-am adus războiul pe cap. Și să zicem că ne-am așeza și ne-am pune pe plâns. La ce-ar folosi? Să plângă cei care au stârnit necazul”, încheie el cu tărie. „Timpul înseamnă bani, ziceți dumneavoastră. Ei bine... timpul ăsta înseamnă bani. Și încă cum!”

Comandantul încercă să-și înăbușe sila nemărginită. Își spuse că era neîndreptățită. Așa erau oamenii — canibali morali, hrănindu-se din nenorocirile celorlalți. Spuse cu glas tare:

„Ați lămurit pe deplin cum se face că sunteți aici. Jurnalul de bord vă confirmă până la cel mai mic amănunt. Firește, un jurnal de bord se poate măslui. Nimic mai ușor.”

Nordicul nu clinti niciun mușchi. Privea podeaua; părea să nu fi auzit. După un timp ridică fruntea.

„Dar pe mine nu mă puteți bănui de nimic”, mormăi el nepăsător.

Comandantul se gândi: „De ce-o fi spus asta?”

Îndată după aceea, omul din fața lui adăugă: „Încărcătura mea e pentru un port englezesc.”

Glasul îi răgușise pentru o clipă. Comandantul chibzui: „E adevărat. Nu poate fi nimic. Nu-l pot bănui. Și totuși, de ce stătea în ceața asta cu mașinile gata de plecare? Și pe urmă, când ne-a auzit intrând, de ce n-a dat niciun semn de viață? De ce? Putea fi altceva decât o conștiință vinovată? După strigătele oamenilor de la sondă putea să-și dea seama că era o navă de război.”

Da — de ce? Comandantul își urmă gândul: „Să-l întreb și apoi să-i urmăresc fața. Tot o să se trădeze el într-un fel. E cât se poate de limpede că omul a băut. Da, a băut; dar o minciună pregătită tot o să aibă.” Comandantul era unul dintre acei oameni cărora simplul gând că ar trebui să înfrunte și să doboare o minciună le pricinuiește o suferință morală, aproape trupească. Se ferea de asta cu un dispreț și o silă de neînvins, fiindcă țineau mai mult de firea lui decât de judecata morală.

Așa că ieși pe punte și ceru să se adune echipajul pentru inspecție. Îi găsi cam așa cum îl făcuse să se aștepte raportul ofițerului trimis la bord. Iar în răspunsurile lor la întrebările lui nu putu descoperi nimic care să dezmintă istoria din jurnal.

Le dădu drumul. Impresia pe care i-o lăsaseră era: oameni aleși pe sprânceană; li s-o fi făgăduit fiecăruia un pumn de bani dacă treaba izbutea; toți puțin neliniștiți, dar nu înspăimântați. Niciunul dintre ei în stare să dea lucrurile în vileag. Nu-și simt viața în primejdie. Cunosc prea bine Anglia și felul de a fi al englezilor!

Îl cuprinse neliniștea când se surprinse gândind de parcă cele mai vagi bănuieli ale lui s-ar fi prefăcut în certitudine. Căci, într-adevăr, nu exista nicio umbră de temei pentru concluziile lui. Nu era nimic de dat în vileag.

Se întoarse în camera hărților. Nordicul rămăsese acolo; și ceva subtil schimbat în ținuta lui, ceva mai îndrăzneț în privirea albastră, sticloasă, îl făcu pe comandant să conchidă că omul se folosise de prilej ca să mai tragă o dușcă din sticla pe care trebuie s-o fi avut ascunsă undeva.

Mai observă și că nordicul, întâlnindu-i privirea, își luase o expresie de mirare migălos alcătuită. Cel puțin așa părea: alcătuită. Nu te puteai încrede în nimic. Iar englezul simți, cu o convingere uluitoare, că se află în fața unei minciuni uriașe, trainice ca un zid, pe care nu-l puteai ocoli ca să ajungi la adevăr; și parcă vedea chipul hâd, ucigaș al adevărului ițindu-se peste zid și rânjindu-i cinic.

„Pesemne”, începu el deodată, „vă mirați de felul în care procedez, deși nu vă țin pe loc, nu-i așa? N-ați îndrăzni să vă mișcați pe ceața asta?”

„Nu știu unde mă aflu”, izbucni nordicul, cu toată seriozitatea. „Chiar nu știu.”

Privi în jur de parcă până și lucrurile din camera hărților i-ar fi fost străine. Comandantul îl întrebă dacă, pe când era în larg, nu văzuse plutind pe apă vreun obiect neobișnuit.

„Obiecte! Ce obiecte? Zile întregi am bâjbâit orbește prin ceață.”

„La noi ceața s-a mai risipit de câteva ori”, spuse comandantul. „Și am să vă spun ce-am văzut și la ce concluzie am ajuns.”

Îi spuse în câteva cuvinte. Auzi o răsuflare trasă brusc printre dinții strânși. Nordicul, cu mâna pe masă, rămase cu totul nemișcat și mut. Stătea ca trăsnit. Apoi schiță un zâmbet nătâng.

Sau cel puțin așa i se păru comandantului. Avea asta vreo însemnătate sau nu însemna nimic? Nu știa, nu putea spune. Tot adevărul pierise din lume, parcă sorbit, înghițit de această ticăloșie monstruoasă de care omul acesta era — sau nu era — vinovat.

„Glonțul e o moarte prea bună pentru cei care înțeleg neutralitatea în felul ăsta încântător”, observă comandantul, după o tăcere.

„Da, da, da”, încuviință nordicul în grabă, apoi adăugă, neașteptat, cu un glas visător: „Poate.”

Se prefăcea că e beat sau încerca doar să pară treaz? Privirea îi era dreaptă, dar cam sticloasă. Buzele i se desenau ferm sub mustața gălbuie. Dar tresăreau. Oare tresăreau? Și de ce stătea așa, lăsat în jos?

„Aici nu încape niciun «poate»”, rosti comandantul aspru.

Nordicul se îndreptase. Și, pe neașteptate, păru și el aspru.

„Nu. Dar cu cei care te ispitesc cum rămâne? Mai bine i-ați omorî pe aceia. Sunt vreo patru, cinci, șase milioane”, spuse el întunecat; dar într-o clipă trecu la un ton plângăreț. „Mai bine mi-aș ține gura. Aveți niște bănuieli.”

„Nu, n-am nicio bănuială”, declară comandantul.

Nu șovăi nicio clipă. În acel moment avea certitudinea. Aerul din camera hărților era îmbâcsit de vină și de minciună care sfidau descoperirea, sfidau dreptatea cea mai simplă, decența elementară, orice simțământ omenesc, orice scrupul în fapte.

Nordicul trase adânc aer în piept.

„Ei bine, știm că dumneavoastră, englezii, sunteți gentlemeni. Dar să spunem adevărul. De ce v-am iubi atât de mult? N-ați făcut nimic ca să fiți iubiți. Firește, nici pe ceilalți nu-i iubim. Nici ei n-au făcut nimic pentru asta. Vine câte unul cu un sac de aur... N-am fost degeaba la Rotterdam în ultima călătorie.”

„Atunci poate că veți avea ceva interesant de spus oamenilor noștri când veți ajunge în port”, interveni ofițerul.

„Se poate. Dar aveți oameni plătiți la Rotterdam. Să raporteze ei. Eu sunt neutru... nu-i așa?... Ați văzut vreodată un om sărac de-o parte și un sac de aur de cealaltă? Firește, pe mine nu m-ar putea ispiti. N-am sânge rece pentru așa ceva. Chiar n-am. Pe mine nu mă privește. Vorbesc și eu deschis, o dată.”

„Da. Și eu vă ascult”, spuse comandantul liniștit.

Nordicul se aplecă peste masă.

„Acum, că știu că n-aveți bănuieli, vorbesc. Nu știți ce înseamnă un om sărac. Eu știu. Eu însumi sunt sărac. Nava asta bătrână nu-i mare lucru de capul ei și mai e și ipotecată. Abia cât să trăiești, nimic mai mult. Firește, eu n-aș avea sânge rece. Dar un om care-l are! Uitați. Ce ia el la bord arată ca orice altă marfă — pachete, butoaie, bidoane, tuburi de aramă, câte și mai câte. Nu vede ce fac ele. Pentru el nu-i ceva real. Dar aurul îl vede. Acela e real. Firește, pe mine nu m-ar putea îndupleca nimic. Sufăr de o boală de măruntaie. Ori mi-aș pierde mințile de grijă... ori... ori m-aș apuca de băut, ori cine știe ce. Riscul e prea mare. Păi... ruina!”

„Ar trebui să fie moartea.” Comandantul se ridică după această declarație scurtă, pe care celălalt o primi cu o privire împietrită, ciudat îmbinată cu un zâmbet nesigur. Ofițerului i se făcea greață de atmosfera de complicitate ucigașă care-l înconjura, mai deasă, mai nepătrunsă, mai înțepătoare decât ceața de afară.

„Pe mine nu mă privește”, murmură nordicul, clătinându-se vădit.

„Firește că nu”, încuviință comandantul, cu mare efort ca să-și păstreze glasul liniștit și scăzut. Certitudinea era puternică în el. „Dar am să vă alung pe toți de pe coasta asta, pe dată. Și am să încep cu dumneavoastră. În jumătate de oră trebuie să plecați.”

Ajunseseră pe punte, iar ofițerul mergea de-a lungul ei, cu nordicul alături.

„Cum! Pe ceața asta?” strigă acesta cu glas răgușit.

„Da, va trebui să plecați pe ceața asta.”

„Dar nu știu unde mă aflu. Chiar nu știu.”

Comandantul se întoarse. Îl stăpânea un fel de furie. Privirile celor doi bărbați se întâlniră. Ochii nordicului arătau o adâncă uimire.

„A, nu știți cum să ieșiți.” Comandantul vorbea cu stăpânire de sine, dar inima îi bătea de mânie și de spaimă. „Am să vă dau eu drumul de urmat. Țineți sud cu un cart și jumătate spre est, vreo patru mile, și pe urmă veți putea cârmi nestingherit spre răsărit, către portul dumneavoastră. Vremea are să se limpezească în curând.”

„Trebuie? Ce m-ar putea îndupleca? N-am sânge rece.”

„Și totuși trebuie să plecați. Afară numai dacă vreți să...”

„Nu vreau”, gâfâi nordicul. „Mi-a ajuns.”

Comandantul coborî peste bord. Nordicul rămase nemișcat, parcă înrădăcinat în punte. Înainte ca barca să-l fi adus înapoi la nava lui, comandantul auzi vaporul începând să-și ridice ancora. Apoi, ca o umbră prin ceață, acesta porni pe drumul arătat.

„Da”, le spuse el ofițerilor săi, „i-am dat drumul.”

Povestitorul se aplecă spre canapea, unde nicio mișcare nu trăda prezența unei ființe vii.

— Ascultă, spuse el apăsat. Drumul acela avea să-l ducă pe nordic drept într-un prag ucigaș de stâncă. Și comandantul i-l arătase. A plecat... a dat peste stâncă... și s-a dus la fund. Așadar spusese adevărul. Nu știa unde se află. Dar asta nu dovedește nimic. Nimic, nici într-un sens, nici în celălalt. Se poate să fi fost singurul adevăr din toată povestirea lui. Și totuși... Parcă n-ar fi fost alungat decât de o privire amenințătoare... nimic mai mult.

Renunță la orice prefăcătorie.

— Da, eu i-am arătat drumul acela. Mi se părea încercarea supremă. Cred... nu, nu cred. Nu știu. Atunci eram sigur. S-au dus cu toții la fund; și nu știu dacă am înfăptuit o dreaptă și aspră pedeapsă... ori o crimă; dacă am adăugat cadavrelor care presară fundul mării de nedescifrat trupurile unor oameni cu desăvârșire nevinovați sau josnic vinovați. Nu știu. N-am să știu niciodată.

Se ridică. Femeia de pe canapea se sculă și-i cuprinse gâtul cu brațele. Ochii ei aprinseră două luciri în umbra adâncă a odăii. Îi cunoștea patima pentru adevăr, groaza de înșelăciune, omenia.

— O, bietul meu, bietul meu...

— N-am să știu niciodată, repetă el aspru, se desprinse din brațele ei, îi apăsă mâinile pe buze și ieși.