Veteranul

Prin fereastra joasă se zăreau trei nuci americani, răzlețiți pe o pajiște ce strălucea de verdele primăverii. Mai departe, clopotnița veche și posomorâtă a bisericii din sat se înălța deasupra pinilor. Un cal, cufundat în cugetare la umbra unuia dintre nuci, își flutura alene coada. Lumina caldă a soarelui așternea pe podeaua băcăniei un dreptunghi de un galben viu.

— Le vedeați albul ochilor? întrebă bărbatul așezat pe o ladă de săpun.

— Nici vorbă, răspunse cu însuflețire bătrânul Henry. Doar o mulțime de siluete care se foiau, și trăgeam unde mi se părea că-s mai dese. Pac!

— Domnule Fleming, spuse băcanul — glasul lui respectuos exprima, într-un fel, tocmai cât cântărea bătrânul în ochii lumii —, domnule Fleming, dumneavoastră nu prea v-a fost frică în bătăliile alea, așa-i?

Veteranul lăsă ochii în jos și zâmbi larg. Văzându-l, toți cei de față chicotiră.

— Ei, ba cred că mi-a fost, răspunse el în cele din urmă. Câteodată mi-a fost frică de-a binelea. Păi, la prima bătălie am crezut că se prăbușește cerul. Am crezut că vine sfârșitul lumii. Auzi, dacă mi-a fost frică!

Râseră cu toții. Poate li se părea ciudat și chiar minunat ca un om să recunoască așa ceva, iar în râsul lor era, pesemne, mai multă admirație decât dacă bătrânul Fleming ar fi spus că fusese întotdeauna un leu. De altfel, știau că avusese gradul de sergent-major de companie, așa încât părerea lor despre vitejia lui era de neclintit. Ce-i drept, niciunul nu știa ce rang avea un sergent-major de companie, dar se înțelegea că trebuia să fie undeva la mică depărtare de stelele unui general-maior. Așa că, atunci când bătrânul Henry recunoscu că îi fusese frică, se porniră pe râs.

— Necazul era, spuse bătrânul, că eu credeam că toți trag în mine. Da, domnule, credeam că fiecare om din armata ailaltă mă ochește anume pe mine, numai pe mine. Și mi se părea al naibii de fără noimă, înțelegeți? Voiam să le lămuresc ce om de treabă eram, fiindcă-mi închipuiam că atunci poate n-or mai încerca toți să mă nimerească. Da’ n-aveam cum să le lămuresc, iar ei o țineau tot pe-a lor — pif! paf! pac! Așa că am luat-o la fugă!

La colțurile ochilor i se iviră două mici triunghiuri de riduri. Se vedea că găsea ceva hazliu în povestirea lui. Jos însă, lângă picioarele sale, micul Jim, nepotul lui, era vădit îngrozit. Își strângea mâinile cu încordare și făcuse ochii mari de uimire în fața acestei nemaipomenite rușini: bunicul lui, cel mai grozav dintre bunici, să povestească una ca asta!

— Asta a fost la Chancellorsville. Pe urmă, firește, m-am cam obișnuit. Se obișnuiește omul. Da’ mulți parcă-s în largul lor chiar de la început. Și eu am fost, îndată ce „m-am prins cum stă treaba”, cum se zice acum; da’ la început eram tare zăpăcit. Uite, era tânărul Jim Conklin, băiatul lui Si Conklin ăl bătrân — cel care ținea tăbăcăria —, niciunul din voi nu-l mai ține minte; ei bine, el a intrat în luptă de la bun început de parcă pentru asta se născuse. Da’ cu mine a fost altfel. Eu a trebuit să mă obișnuiesc.

Când mergea cu bunicul său, micul Jim avea obiceiul să țopăie pe trotuarul de piatră din fața celor trei prăvălii și a hotelului din târgușor, punând rămășag că n-avea să calce pe crăpături. Dar în ziua aceea mergea serios, strângând în mână două dintre degetele bunicului. Din când în când lovea, fără să se gândească, păpădiile aplecate peste alee. Oricine putea vedea că ceva îl frământa rău.

— Uite mânzul lui Sickles, colo-n pajiște, Jimmie, spuse bătrânul. Nu ți-ar plăcea să ai și tu unul ca el?

— Hm, făcu băiatul, cu o nepăsare neobișnuită. Își urmă firul gândurilor. În cele din urmă îndrăzni: Bunicule… spune… era adevărat ce le povesteai oamenilor ălora?

— Ce? întrebă bunicul. Ce le povesteam?

— Aia… că ai fugit.

— Păi da, era adevărat, Jimmie. Era prima mea luptă și, să știi, era o gălăgie îngrozitoare.

Jimmie părea uluit că idolul lui se putea clătina astfel, din proprie voință. Idealismul lui neclintit de copil fusese rănit.

După o vreme, bunicul spuse:

— Mânzul lui Sickles se duce să bea apă. Nu ți-ar plăcea să fie al tău mânzul lui Sickles, Jimmie?

— Nu-i așa frumos ca al nostru, răspunse doar băiatul.

Și se cufundă iar într-o tăcere posomorâtă.

* * * * *

Unul dintre argați, un suedez, voia să se ducă la orașul de reședință al comitatului, cu niște treburi de-ale lui. Bătrânul îi împrumută un cal și o trăsurică nespălată. Mai târziu se dovedi că una dintre treburile suedezului fusese să se îmbete.

În seara aceea, după ce potolise hârjoana zgomotoasă a argaților și a băieților din pod, bătrânul adormise liniștit, când îl treziră niște strigăte la ușa bucătăriei. Își înșfăcă pantalonii și se repezi înainte, cu ei fluturând în urmă. Auzea glasul suedezului, care urla și plângea în hohote. Dădu la o parte zăvorul de lemn și, când ușa se deschise larg, suedezul se năpusti înăuntru împleticindu-se, ca un nebun, bolborosind, plângând și țipând întruna:

— Grajd arde! Foc! Foc! Grajd arde! Foc! Foc! Foc!

O schimbare fulgerătoare, de nedescris, se petrecu în bătrân. Fața lui încetă pe dată să mai fie o față; deveni o mască, un lucru cenușiu, cu groaza întipărită în jurul gurii și al ochilor. Strigă răgușit de la piciorul scăriței șubrede și îndată, parcă, o avalanșă de oameni se prăvăli în jos. Nimeni nu băgă de seamă că, în tot acest timp, bătrâna stătuse în cămașă de noapte în ușa dormitorului, țipând:

— Ce-i? Ce-i? Ce-i?

Când se repeziră spre grajd, acesta li se înfățișă ca de obicei, solemn, aproape tainic în noaptea neagră. Felinarul suedezului zăcea răsturnat la câțiva pași în fața porților. În el se dezlănțuise un mic incendiu numai al lui și, chiar în tulburarea aceea, unii dintre cei care alergau simțiră, la vederea felinarului răsturnat, și o ușoară zvâcnire a spiritului lor gospodăresc. În împrejurări obișnuite, ar fi fost o nenorocire.

Dar vitele din grajd tropăiau, tropăiau, tropăiau, iar pe deasupra tropotului se auzea un zumzet ca un cântec de albine fără număr. Bătrânul smuci în lături porțile mari și dintr-un colț țâșni o flacără galbenă, care se repezi în sus, unduind sălbatic pe peretele vechi și cenușiu. Era voioasă și cumplită flacăra aceea singuratică, asemenea flamurii dezlănțuite a unor dușmani ucigași și biruitori.

Ceata pestriță din pod venise cu toate gălețile de la fermă. Se năpustiră asupra fântânii. Era o mașinărie veche și domoală, deprinsă de mult cu trândăvia. Obișnuia să dea apă parcă în silă. Oamenii răcneau la ea, o blestemau; dar ea tot nu îngăduia găleților să se umple decât după ce tamburul gâfâitor își urla îndelung împotrivirea față de oamenii cu mâinile înnebunite.

Cu briceagul deschis în mână, bătrânul Fleming se aruncase el însuși în grajd, unde fumul înăbușitor se răsucea în curenții de aer și unde se auzea din plin corul cumplit al flăcărilor, încărcat de glasuri de ură și de moarte, un imn de o ferocitate uluitoare.

Aruncă o pătură peste capul unei iepe bătrâne, tăie funia căpăstrului lângă iesle, duse iapa până la ușă și o scoase de-a dreptul în șuturi, la adăpost. Se întoarse cu aceeași pătură și salvă unul dintre caii de muncă. Scoase cinci cai, apoi ieși și el, cu hainele vâlvătaie. Nu mai avea barbă, iar pe cap îi rămăsese foarte puțin păr. Vărsară peste el cinci găleți cu apă. Fiul cel mare, cu a șasea găleată, nu-l nimeri deloc, fiindcă bătrânul se întorsese și o luase la fugă la vale, dând ocol spre încăperea de sub grajd, unde vacile erau prinse cu gâturile între drugii de lemn. Cineva băgă de seamă atunci că alerga șchiopătând rău, de parcă unul dintre caii înnebuniți i-ar fi zdrobit șoldul.

Vacile, cu capetele prinse între drugii grei, se trântiseră, se sugrumaseră, se încâlciseră — făcuseră tot ce le putuse născoci spaima nestăvilită.

Aici, ca și la fântână, tuturor oamenilor, în afară de unul, li se întâmplă același lucru. Mâinile le înnebuniră. Nu mai erau în stare de nimic, afară doar de a se repezi în primejdie.

Bătrânul eliberă vaca cea mai apropiată de ușă, iar ea, beată oarbă de groază, se izbi de suedez. Suedezul alergase de colo-colo, bolborosind. Ducea o găleată goală de lapte, de care se agăța cu o înverșunare pătimașă și fără să-și dea seama. Când căzu sub copitele vacii, urlă ca un osândit, iar găleata de lapte, rostogolindu-se pe podea, făcu să fulgere o dungă de argint prin întuneric.

Bătrânul Fleming luă o furcă, alungă vaca cu lovituri și-l târî afară, la aer, pe suedezul încremenit. După ce salvaseră toate vacile în afară de una, care se înțepenise atât de rău încât n-o puteau clinti din loc, se întoarseră în fața grajdului și rămaseră acolo, mâhniți, răsuflând ca niște oameni ajunși la capătul puterilor omenești.

Mulți oameni veniseră în fugă. Cineva se dusese chiar la biserică, iar acum, din depărtare, răsuna dangătul de alarmă al bătrânului clopot. O lungă văpaie purpurie brăzda cerul, făcându-i pe cei aflați departe să se întrebe unde era focul.

Flăcările înalte își cântau corul răpăitor cu glasuri de bas dintre cele mai adânci. Vântul azvârlea vârtejuri de fum și tăciuni în fețele privitorilor. Silueta vechiului grajd se desena în negru în mijlocul acestor mase de flăcări portocalii.

Și atunci apăru iar suedezul, strigând ca o unealtă a ursitelor cumplite:

— Mânji! Mânji! Ați uitat mânji!

Bătrânul Fleming se clătină. Era adevărat: uitaseră de cei doi mânji din boxele aflate în fundul grajdului.

— Băieți, spuse el, trebuie să-ncerc să-i scot.

Atunci ceilalți începură să strige în jurul lui, temându-se pentru el, temându-se de ceea ce aveau să vadă. Pe urmă vorbiră cu înfrigurare unii cu alții:

— Păi, e moarte sigură!

— N-ar mai ieși viu!

— Cine intră acolo își ia singur viața!

Bătrânul Fleming privea dus pe gânduri porțile deschise.

— Sărmanele făpturi! spuse el.

Și se repezi în grajd.

Când acoperișul se prăbuși, o uriașă pâlnie de fum năvăli spre cer, de parcă spiritul puternic al bătrânului, eliberat din trup — o sticluță —, s-ar fi umflat asemenea duhului din poveste. Flăcările dădeau fumului o nuanță trandafirie și poate că miezurile de noapte de negrăit ale universului nu vor avea puterea să întunece culoarea acestui suflet.