INUL ȘI CĂMEȘA
Inul:
— Știi tu, cămașă dragă, ce erai odată?
— Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămașă albă, cu care se îmbracă oamenii.
— Nu-i așa! Ai fost o sămânță, apoi o buruiană, clătinată de vânt, ca toate buruienile: așa naltă, subțirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut și copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel, și te-au lăsat la soare, ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe țol și te-au bătut cu bețe, ca să-ți scoată sămânța; apoi, bătut și stâlcit cum erai, te-au dus la baltă și te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topești, adică să-ți putrezească hlujul. După asta, te-au scos și te-au pus iarăși la soare, ca să te usuci, rezemându-te de gardul pe care ești întinsă acum. Fiind uscat, te-au melițat, și hlujul tău s-a prefăcut în puzderie, iară cojița ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat și te-au făcut fuior frumos și moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă și au început a toarce, prefăcându-te în tort sau ață. Tortul l-au depănat pe râșchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leșie, să se înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniță, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat și te-au învelit pe sulul de dinapoi, punând vergele printre pături, ca să nu se hrentuiască urzeala; și fuscei printre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin ițe și prin spată; și, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului și al lopățelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe „gura pânzei“. Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe țevi cu sucala, apoi, punând țevile în suveică, au început a țese, adică a trece bătătura printre urzeală cu ajutorul tălpigilor, al scripților și al ițelor. Ca să se îndesească firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e așezată spata. Și iaca așa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară și frumos, femeile te-au dus la baltă și te-au ghilit; apoi te-au fiert cu leșie și iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit și au făcut din tine ceea ce ești acum.
— Mică buruiană, nu știu de unde-ai mai scos atâtea despre mine.
— Ei, dragă, dar poate nu știi că oamenii mai fac pânză și din sora noastră cânepă, și din fratele nostru bumbac, ba și din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se țes fel-de-fel de pânzeturi, mult mai ușor și în timp mult mai scurt.
— Bre! multe mai auzi!
— Mai așteaptă, că n-am sfârșit încă. Din cămașă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale și pentru soldații răniți în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.
— Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămașa. De-a fi așa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum și altăceva au să fie.
— Tocmai așa, soro! Gardul, pe care ești tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de acum înainte? Mătasă, frunză de dud intrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile și odgoanele? ș.a.
Femeile leneșe de la țară au cântecul acesta:
Pusei pânza, când da frunza,
Ș-o gătii la Sân-Văsii (Sf. Vasile)
Și-mi păru că mă grăbii…
Și de lungă-i ca o pungă
Și de lată… toată-i spartă!
Pe sulul de dinapoi
O sută de lătunoi,
Pe sulul de dinainte
Cioprea le mai ține minte.
Printre ițe și-ntre spată
Paște-o iapă deșelată;
Pintre ițe și fuscei
Paște-o scroafă cu purcei.
(Poezie populară)