Întâmplarea aceasta este atât de neobișnuită în toate împrejurările ei și se întemeiază pe o mărturie atât de vrednică de crezare, încât nici în cărți, nici din spusele oamenilor n-am aflat ceva asemenea. Ea poate mulțumi chiar și mintea cercetătoare cea mai pătrunzătoare și mai serioasă. Doamna Bargrave este persoana căreia i s-a arătat doamna Veal după moarte; îmi este prietenă apropiată și pot chezășui, din propria cunoaștere, pentru buna ei purtare din ultimii cincisprezece sau șaisprezece ani; pot, de asemenea, să întăresc bunul renume de care s-a bucurat din tinerețe până când am cunoscut-o. E drept că, de când a povestit întâmplarea, o defăimează unii prieteni ai fratelui doamnei Veal, cea care s-a arătat; aceștia socotesc că istorisirea arătării îi atinge cinstea și fac tot ce pot ca să păteze numele doamnei Bargrave și să îngroape povestea în batjocură. Împrejurările întâmplării și firea voioasă a doamnei Bargrave stau însă împotriva lor: cu toate relele tratamente pe care le îndură de la un soț foarte ticălos, pe chipul ei nu se vede nici cea mai mică urmă de deznădejde; și niciodată n-am auzit-o rostind vreo vorbă de descurajare ori de cârtire, nici chiar atunci când îndura cruzimile bărbatului ei, la care am fost de față atât eu, cât și alte câteva persoane cu reputație neîndoielnică.
Trebuie să știți că doamna Veal era o femeie necăsătorită, de familie bună, în vârstă de vreo treizeci de ani, și că de câțiva ani suferea de crize. Se putea cunoaște când o apucau fiindcă trecea dintr-odată de la ceea ce spunea la vorbe fără legătură. O întreținea singurul ei frate, căruia îi ținea gospodăria la Dover. Era o femeie foarte evlavioasă, iar fratele ei, după toate aparențele, un om foarte cumpătat; acum însă face tot ce poate pentru a tăgădui și a înăbuși povestea. Doamna Veal și doamna Bargrave se cunoșteau îndeaproape din copilărie. Pe atunci, doamna Veal trăia în sărăcie; tatăl ei nu se îngrijea de copii cum s-ar fi cuvenit, așa încât aveau de îndurat multe lipsuri. Doamna Bargrave avea și ea, în acele vremuri, un tată la fel de lipsit de bunătate, cu toate că nu-i lipseau nici hrana, nici îmbrăcămintea; doamna Veal, în schimb, ducea lipsă de amândouă, și adesea îi spunea:
— Doamnă Bargrave, nu sunteți numai cea mai bună, ci singura prietenă pe care o am pe lume; și nicio împrejurare a vieții nu va putea pune capăt prieteniei mele.
Își plângeau adesea una alteia soarta potrivnică și citeau împreună cartea lui Drelincourt despre moarte și alte cărți bune; astfel, ca două prietene creștine, își aduceau mângâiere una alteia în suferință.
După câtăva vreme, prietenii domnului Veal îi găsiră acestuia o slujbă la vama din Dover, prilej cu care doamna Veal începu, puțin câte puțin, să se îndepărteze de doamna Bargrave. Nu fusese între ele nicio ceartă, dar se strecurase treptat o răceală, până când se împliniră doi ani și jumătate de când doamna Bargrave n-o mai văzuse. Totuși, mai bine de un an din acest răstimp doamna Bargrave lipsise din Dover, iar în ultimele șase luni petrecuse vreo două la Canterbury, locuind într-o casă a ei.
În casa aceasta, la opt septembrie o mie șapte sute cinci, ședea singură, înainte de amiază, cugetând la viața ei nefericită și căutând, prin chibzuință, să ajungă la cuvenita supunere față de Pronie, oricât de grea i se părea starea în care se afla.
— Până acum mi s-a purtat de grijă, își spuse, și nu mă îndoiesc că tot așa va fi și de aici înainte; și sunt pe deplin încredințată că necazurile mele vor lua sfârșit atunci când îmi va fi cel mai de folos.
Apoi își luă lucrul de cusut, dar abia apucase să-l ia, că auzi o bătaie în ușă. Se duse să vadă cine era și o găsi pe doamna Veal, vechea ei prietenă, îmbrăcată într-un costum de călărie. Chiar atunci, ceasornicul bătu douăsprezece, la amiază.
— Doamnă, spuse doamna Bargrave, mă uimește să vă văd; de atâta vreme nu ne-ați mai dat niciun semn.
Îi spuse însă că se bucura de venirea ei și se apropie s-o sărute. Doamna Veal se lăsă până ce buzele aproape li se atinseră, apoi își trecu mâna peste ochi și spuse:
— Nu mă simt prea bine.
Și astfel se feri de sărutare. Îi spuse doamnei Bargrave că avea să plece într-o călătorie și dorise mult s-o vadă mai întâi.
— Dar cum de plecați singură la drum? întrebă doamna Bargrave. Mă miră, fiindcă știu că aveți un frate care vă iubește mult.
— O, spuse doamna Veal, m-am strecurat fără să mă vadă și am plecat, atât de mult îmi doream să vă văd înainte de călătorie.
Doamna Bargrave intră cu ea într-o altă odaie, dincolo de cea dintâi, iar doamna Veal se așeză într-un jilț cu brațe, chiar acela în care șezuse doamna Bargrave când auzise bătaia în ușă.
— Draga mea prietenă, spuse atunci doamna Veal, am venit să înnodăm iar vechea noastră prietenie și să vă cer iertare că am rupt-o; iar dacă mă puteți ierta, sunteți cea mai bună dintre femei.
— O, spuse doamna Bargrave, nici nu mai pomeniți de așa ceva; n-am avut niciun gând de supărare din pricina asta.
— Ce-ați gândit despre mine? întrebă doamna Veal.
— Am gândit că sunteți ca toată lumea și că bunăstarea v-a făcut să uitați cine sunteți și să mă uitați și pe mine, răspunse doamna Bargrave.
Atunci doamna Veal îi aminti multele dovezi de prietenie pe care doamna Bargrave i le dăduse odinioară și multe dintre convorbirile lor din vremea restriștii: ce cărți citiseră și câtă mângâiere găsiseră, mai ales, în Cartea despre moarte a lui Drelincourt, cea mai bună, spunea ea, dintre câte se scriseseră vreodată pe această temă. Îl pomeni și pe doctorul Sherlock, precum și două cărți olandeze despre moarte, care fuseseră traduse, și încă alte câteva. Dar Drelincourt, spunea ea, avusese, dintre toți cei care cercetaseră subiectul, cele mai limpezi idei despre moarte și despre starea de după moarte. O întrebă apoi pe doamna Bargrave dacă avea cartea lui Drelincourt. Aceasta răspunse că da.
— Aduceți-o, spuse doamna Veal.
Doamna Bargrave urcă, așadar, la etaj și coborî cu ea.
— Dragă doamnă Bargrave, spuse doamna Veal, dacă ochii credinței noastre ar fi la fel de deschiși ca ochii trupului, am vedea mulțimi de îngeri împrejurul nostru, puși să ne păzească. Închipuirile pe care le avem acum despre Rai nu seamănă câtuși de puțin cu ceea ce este el, după cum spune Drelincourt; de aceea, găsiți-vă mângâiere în necazuri și credeți că Atotputernicul vă poartă o grijă deosebită, că suferințele dumneavoastră sunt semne ale bunăvoinței lui Dumnezeu și că, după ce-și vor împlini rostul pentru care au fost trimise, vă vor fi luate. Și credeți-mă, draga mea prietenă, credeți ce vă spun: o singură clipă din fericirea vieții viitoare vă va răsplăti nemăsurat pentru toate suferințele. Căci nu pot crede niciodată — și aici își lovi genunchiul cu palma, cu o înflăcărare care, de altfel, îi străbătea mai toată vorbirea — că Dumnezeu va îngădui să vă petreceți toate zilele în această stare de suferință. Dar fiți încredințată că, în scurtă vreme, ori necazurile vă vor părăsi pe dumneavoastră, ori dumneavoastră pe ele.
Vorbea într-un chip atât de mișcător și de ceresc, încât doamna Bargrave plânse de mai multe ori, adânc pătrunsă de cuvintele ei.
Apoi doamna Veal pomeni Ascetul doctorului Kendrick, la sfârșitul căruia acesta înfățișează viețile primilor creștini. Ne îndemna să le urmăm pilda și spunea:
— Vorbirea lor nu era ca aceea din zilele noastre. Căci acum nu se aud decât vorbe deșarte, fără miez, cu totul deosebite de ale lor. Ale lor erau spre zidire și spre întărirea unora prin alții în credință; așa încât ei nu erau cum suntem noi, nici noi nu suntem cum erau ei. Dar ar trebui să facem așa cum făceau dânșii. Între ei era o prietenie din toată inima; unde se mai găsește astăzi?
— Într-adevăr, e greu să găsești un prieten adevărat în zilele noastre, spuse doamna Bargrave.
— Domnul Norris are o frumoasă poezie, numită Prietenia desăvârșită, pe care o admir nespus, spuse doamna Veal. Ați văzut cartea?
— Nu, răspunse doamna Bargrave, dar am versurile, copiate cu mâna mea.
— Le aveți? spuse doamna Veal. Atunci aduceți-le.
Doamna Bargrave le aduse de la etaj și i le întinse să le citească, dar doamna Veal refuză, ferindu-se de aceasta sub cuvânt că, dacă și-ar pleca fruntea, ar apuca-o durerea de cap. O rugă apoi pe doamna Bargrave să i le citească, ceea ce aceasta și făcu. Pe când admirau poezia despre prietenie, doamna Veal spuse:
— Dragă doamnă Bargrave, vă voi iubi de-a pururi.
În aceste versuri apare de două ori cuvântul „elizeu”.
— Ah! spuse doamna Veal. Ce nume mai au poeții aceștia pentru Rai!
Își trecea adesea mâna peste ochi și spunea:
— Doamnă Bargrave, nu vi se pare că m-au prăpădit crizele mele?
— Nu, răspundea doamna Bargrave; mi se pare că arătați la fel de bine ca oricând de când vă cunosc.
După această convorbire — pe care arătarea o purtase în cuvinte mult mai frumoase decât ar fi putut doamna Bargrave să găsească, după propria-i mărturisire, și care cuprinsese mult mai mult decât își putea aminti, căci nu ne putem aștepta ca o discuție de un ceas și trei sferturi să fie ținută minte în întregime, deși ea socotește că a păstrat ceea ce era mai însemnat —, doamna Veal îi ceru să-i scrie fratelui ei și să-i spună să dea, din partea ei, inele cutărei și cutărei persoane. Îi mai spuse că în dulăpiorul ei se afla o pungă cu aur și că voia ca două monede mari de aur să-i fie date verișoarei sale, Watson.
Auzind-o vorbind astfel, doamna Bargrave crezu că avea s-o apuce o criză. Se așeză, așadar, pe un scaun chiar în fața genunchilor ei, ca s-o împiedice să cadă la pământ, dacă ar fi apucat-o criza; căci socotea că brațele jilțului n-ar fi lăsat-o să cadă în lături. Și, crezând că-i va abate gândurile, îi apucă de câteva ori mâneca rochiei și o lăudă. Doamna Veal îi spuse că era din mătase curățată și că rochia fusese croită de curând. Cu toate acestea, stărui în rugămintea ei și-i spuse doamnei Bargrave că nu trebuia s-o refuze. Mai dorea ca, atunci când va avea prilejul, să-i povestească fratelui ei toată convorbirea lor.
— Dragă doamnă Veal, spuse doamna Bargrave, lucrul acesta pare atât de fără rost, încât nu știu cum să vă fac pe plac; și ce poveste stânjenitoare va fi convorbirea noastră pentru un domn tânăr! Mi se pare că ar fi cu mult mai bine să i-o spuneți chiar dumneavoastră.
— Nu, spuse doamna Veal; deși acum vi se pare fără rost, mai târziu îi veți înțelege mai bine temeiul.
Atunci doamna Bargrave, ca să răspundă stăruințelor ei, se pregăti să aducă o pană și cerneală, dar doamna Veal spuse:
— Lăsați acum; faceți-o după ce voi fi plecat. Dar negreșit s-o faceți.
Acesta fu și unul dintre cele din urmă lucruri asupra cărora stărui la despărțire, iar doamna Bargrave îi făgădui.
Apoi doamna Veal întrebă de fiica doamnei Bargrave. Aceasta îi spuse că nu era acasă.
— Dar, dacă doriți s-o vedeți, voi trimite după ea, adăugă doamna Bargrave.
— Trimiteți, spuse doamna Veal.
Doamna Bargrave o lăsă și se duse la o vecină s-o caute; când se întorcea, doamna Veal ieșise deja din casă, în stradă, în dreptul târgului de vite. Era sâmbătă, zi de târg, iar ea stătea gata să-și ia rămas-bun de îndată ce doamna Bargrave avea să ajungă lângă ea. Aceasta o întrebă de ce se grăbea atât. Îi răspunse că trebuia să plece, deși poate că nu avea să pornească în călătorie decât luni; și-i spuse că nădăjduia s-o revadă la verișoara ei, Watson, înainte de a pleca acolo unde avea să se ducă. Apoi își luă rămas-bun și se îndepărtă sub ochii doamnei Bargrave, până când o cotitură o ascunse vederii. Era ora unu și trei sferturi după-amiază.
Doamna Veal murise la șapte septembrie, la douăsprezece, în miezul zilei, în urma crizelor ei; înainte de moarte nu mai avusese decât cel mult patru ceasuri de luciditate, în care primise împărtășania. A doua zi după arătarea doamnei Veal, fiind duminică, doamna Bargrave se simți atât de rău din pricina unei răceli și a durerii în gât, încât nu putu ieși din casă. Luni dimineață însă trimise pe cineva la căpitanul Watson, să afle dacă doamna Veal era acolo. Cei din casă se mirară de întrebarea doamnei Bargrave și-i trimiseră vorbă că nu era acolo și nici nu o așteptau. La acest răspuns, doamna Bargrave îi spuse slujnicei că, fără îndoială, încurcase numele ori făcuse vreo greșeală. Și, deși era bolnavă, își puse gluga și se duse ea însăși la căpitanul Watson, cu toate că nu cunoștea pe nimeni din familie, ca să vadă dacă doamna Veal era sau nu acolo. I se răspunse că întrebarea ei îi mira, fiindcă doamna Veal nu venise în oraș; erau siguri că, dacă ar fi venit, ar fi trecut pe la ei.
— Eu știu sigur că sâmbătă a stat la mine aproape două ceasuri, spuse doamna Bargrave.
Ceilalți ziseră că era cu neputință, căci ar fi trebuit s-o fi văzut și ei. În toiul discuției intră căpitanul Watson și spuse că doamna Veal murise, fără nicio îndoială, și că i se pregăteau blazoanele de înmormântare. Aceasta o umplu de uimire pe doamna Bargrave, care trimise îndată la cel însărcinat cu pregătirea lor și află că era adevărat. Atunci povesti totul familiei căpitanului Watson: ce rochie purtase doamna Veal, cum erau dungile și cum îi spusese că mătasea fusese curățată.
— Într-adevăr, ați văzut-o! exclamă atunci doamna Watson. Fiindcă nimeni în afară de doamna Veal și de mine nu știa că mătasea rochiei fusese curățată.
Și doamna Watson recunoscu că rochia fusese descrisă întocmai.
— Căci eu am ajutat-o s-o facă, spuse ea.
Această doamnă Watson răspândi vestea în tot orașul și chezășui că exista astfel o dovadă a adevărului: doamna Bargrave văzuse arătarea doamnei Veal. Iar căpitanul Watson aduse numaidecât doi domni la casa doamnei Bargrave, ca să audă întâmplarea din gura ei. Vestea se întinse atât de repede, încât domni și oameni de vază, partea cea mai chibzuită și mai neîncrezătoare a lumii, se îmbulzeau s-o vadă. Până la urmă, aceasta ajunse o asemenea povară, încât fu nevoită să se ferească din calea lor. Căci, îndeobște, plecau pe deplin încredințați de adevărul întâmplării și vedeau limpede că doamna Bargrave nu era ipohondră; ea se arată întotdeauna atât de voioasă și are o înfățișare atât de plăcută, încât și-a câștigat bunăvoința și stima tuturor oamenilor de neam, care socotesc o mare favoare dacă pot auzi povestirea chiar din gura ei.
Ar fi trebuit să vă spun mai înainte că doamna Veal îi povestise doamnei Bargrave că sora și cumnatul ei tocmai veniseră de la Londra s-o vadă.
— Cum de ați rânduit lucrurile atât de ciudat? o întrebase doamna Bargrave.
— Nu s-a putut altfel, răspunsese doamna Veal.
Și, într-adevăr, sora și cumnatul ei veniseră s-o vadă și intraseră în Dover tocmai când doamna Veal își dădea sufletul. Doamna Bargrave o întrebase și dacă dorea să bea un ceai.
— N-aș zice nu, răspunsese doamna Veal; dar pun rămășag că nebunul acela — adică soțul doamnei Bargrave — v-a spart toate porțelanurile.
— Cu toate acestea, tot găsesc eu ceva din care să bem, spusese doamna Bargrave.
Dar doamna Veal se ferise de aceasta, spunând:
— Nu-i nimic, lăsați.
Și lucrurile rămăseseră așa.
Tot timpul cât am stat cu doamna Bargrave, adică vreme de câteva ceasuri, ea și-a mai amintit câte ceva din spusele doamnei Veal. Aceasta îi mai încredințase și un lucru însemnat: că bătrânul domn Bretton îi dădea zece lire pe an. Era un secret, pe care doamna Bargrave nu-l cunoscuse până să i-l spună doamna Veal.
Doamna Bargrave nu schimbă niciodată nimic în povestirea ei, ceea ce îi pune în încurcătură pe cei care se îndoiesc de adevărul ei ori nu vor s-o creadă. O slugă aflată în curtea vecină cu casa doamnei Bargrave a auzit-o vorbind cu cineva vreme de un ceas, pe când doamna Veal era la ea. Chiar în clipa în care se despărțise de doamna Veal, doamna Bargrave se dusese la vecina de alături și-i spusese ce convorbire încântătoare avusese cu o veche prietenă, povestindu-i-o în întregime. De când s-a petrecut această întâmplare, Cartea despre moarte a lui Drelincourt se cumpără într-un chip uimitor. Și trebuie luat aminte că, în ciuda tuturor necazurilor și a oboselii îndurate din această pricină, doamna Bargrave n-a primit nici măcar un gologan și nici fiicei sale nu i-a îngăduit să primească ceva de la cineva; prin urmare, nu poate avea niciun folos din povestirea întâmplării.
Domnul Veal face însă tot ce poate pentru a înăbuși lucrurile și a spus că va merge s-o vadă pe doamna Bargrave. Totuși, este un fapt sigur că, de la moartea surorii sale, a fost la căpitanul Watson, dar de doamna Bargrave nu s-a apropiat. Unii dintre prietenii lui o numesc mincinoasă și spun că știa de cele zece lire pe an ale domnului Bretton. Însă persoana care susține aceasta are faima unui mincinos notoriu printre oameni despre care știu că sunt mai presus de orice îndoială. Domnul Veal este prea bine crescut ca s-o învinuiască de minciună; spune însă că un soț rău a scos-o din minți. Dar e de ajuns ca ea să se arate, pentru ca această învinuire să fie cu desăvârșire răsturnată.
Domnul Veal spune că, atunci când sora lui se afla pe patul de moarte, a întrebat-o dacă dorea să lase cuiva vreun lucru, iar ea a răspuns că nu. Or, lucrurile pe care arătarea doamnei Veal voia să le împartă erau atât de neînsemnate, iar împărțirea lor nu urmărea să împlinească vreo îndatorire de dreptate, încât mie mi se pare că singurul ei scop era să-i dea doamnei Bargrave putința de a încredința lumea de adevărul celor văzute și auzite și de a-i pune bunul nume la adăpost în ochii oamenilor cu judecată și înțelegere. Apoi, domnul Veal recunoaște că exista o pungă cu aur; numai că, spune el, n-a fost găsită în dulăpior, ci într-o cutie de piepteni. Lucrul acesta pare puțin verosimil, fiindcă doamna Watson a mărturisit că doamna Veal păzea cu atâta grijă cheia dulăpiorului, încât n-ar fi încredințat-o nimănui; și, dacă așa stăteau lucrurile, negreșit că nu și-ar fi lăsat aurul în afara lui.
Faptul că doamna Veal își trecea adesea mâinile peste ochi și o întreba pe doamna Bargrave dacă nu i se părea că o prăpădiseră crizele mă face să cred că o făcea anume, ca să-i amintească de ele. O pregătea astfel să nu i se pară ciudată rugămintea de a-i scrie fratelui ei cum să împartă inelele și aurul, o rugăminte care semăna atât de bine cu aceea a unui om aflat pe moarte. Și așa a și fost: doamna Bargrave a luat-o drept un semn că avea s-o apuce o criză. Aceasta era una dintre multele dovezi ale minunatei ei iubiri și ale grijii de a n-o înspăimânta, grijă care se vede, de altfel, în toată purtarea ei: mai ales în faptul că a venit ziua, când doamna Bargrave era singură, că s-a ferit de sărutarea de întâmpinare și, apoi, că și-a rânduit plecarea astfel încât să împiedice o a doua încercare de a o săruta.
De ce ar socoti domnul Veal că această povestire îi atinge cinstea — și este limpede că așa o socotește, de vreme ce caută s-o înăbușe — nu-mi pot închipui; fiindcă cei mai mulți cred că arătarea era un duh bun, atât de cerească îi fusese vorbirea. Cele două rosturi de căpetenie ale venirii ei au fost s-o mângâie pe doamna Bargrave în suferință și să-i ceară iertare pentru că rupsese prietenia, îmbărbătând-o printr-o convorbire evlavioasă. Așadar, dacă am presupune că doamna Bargrave ar fi putut născoci o asemenea poveste de vineri la amiază până sâmbătă la amiază — presupunând că ar fi aflat de moartea doamnei Veal chiar din prima clipă —, fără să încurce împrejurările și fără niciun folos, ar trebui s-o socotim mai isteață, mai norocoasă și totodată mai ticăloasă decât ar admite, îndrăznesc să spun, orice om nepărtinitor.
Am întrebat-o de mai multe ori pe doamna Bargrave dacă era sigură că simțise rochia la pipăit. Mi-a răspuns cu modestie:
— Dacă pot avea încredere în simțurile mele, sunt sigură.
Am întrebat-o dacă auzise vreun sunet când doamna Veal își lovise genunchiul cu palma. A spus că nu-și amintea să fi auzit, dar că doamna Veal îi păruse un om în carne și oase, întocmai ca mine, care stăteam de vorbă cu ea.
— Și tot atât de ușor m-ați putea încredința, spuse ea, că acum vorbește cu mine arătarea dumneavoastră, pe cât m-ați putea încredința că n-am văzut-o cu adevărat. Căci nu mi-a fost câtuși de puțin teamă; am primit-o ca pe o prietenă și tot ca de o prietenă m-am despărțit. N-aș da niciun gologan ca să fac pe cineva să creadă, spuse ea. N-am niciun folos din asta; tot ce mi-a adus sunt necazuri, care, după câte știu, s-ar putea să mă urmărească multă vreme. Și, dacă totul n-ar fi ieșit la iveală din întâmplare, n-ar fi ajuns niciodată la cunoștința lumii.
Acum însă spune că va păstra învățătura celor petrecute pentru sine și se va feri cât va putea de lume; și așa a și făcut de atunci încoace. Spune că un domn a venit cale de treizeci de mile ca să audă întâmplarea și că odată a povestit-o unei odăi pline de oameni. Mai mulți domni au auzit povestea fiecare în parte, chiar din gura doamnei Bargrave.
Întâmplarea aceasta m-a mișcat adânc, iar adevărul ei îmi este la fel de sigur ca al celui mai bine dovedit fapt. Mi se pare ciudat să tăgăduim faptele numai fiindcă nu putem dezlega lucruri despre care nu ne este dat să avem cunoștințe sigure ori care să poată fi dovedite. În orice altă împrejurare, simpla mărturie a doamnei Bargrave și sinceritatea ei ar fi fost mai presus de orice îndoială.