Eu cred în brazi, cred în molizi...
Și tot mai puțin în hominizi.
Vertical știați, că moare
Orice conifer, spre soare
Ațintindu-și existența,
Până-și termină esența?
De foioase ce să zic?
Se retrag în hibernit:
Iarna-opresc fotosinteza...
Doară omu-și face freza.
Și „semeț” stând la căldură,
Din fotoliu sau prin șură,
Mai apucă-un lemnișor
Să-l țipe direct în sobă,
Până când, măi fraților
Din foios rămâne-o rugă,
Molidul devine scrum...
Iară omul — fum pe coș,
Rătăcit pe-al iernii drum,
Printre mândri și fricoși.
Căci lumea se poartă-n van,
Ca și când ar fi semeață;
Doborând într-un alean,
Ce-a crescut un veac în ceață.
Iarna cerul o să-nghețe
Peste creste și sub streșini.
Molizi or rămâne-n fețe
De oameni, prinși în minciuni.
Ei cu freza, dând din gură,
Iar pădurea, mută-n tihnă...
Cât să dea aer și jură,
Pentru-a omului odihnă?
Asta nu este dreptate!
Poate-odat' așa să fie:
În poveste iarna trece și...
Răsare-un soar' cât zece.
Pe când gheața se destramă
Și dă colțul ierbii-afară,
Din hibernit și din rugă,
Codrul verde se trezește
Să-i pună pe oameni pe fugă.
Și crește cu o viteză...
Mamă ce fotosinteză.
Hominidul prinde teamă
De revanșa ce coboară,
Căci natura înfrunzește,
Zid și șură cucerește.
Se întorc foioase-n viață,
Iar molizii cresc spre stele.
Omul simte cum îngheață
Sub priviri și umbre grele...
Din genunchie de-acum,
Cu frizura destrămată,
Vede cum se face scrum
Lumea lui de altădată.
O ce justă reverie!