Putois

I

— Grădina copilăriei noastre, spuse domnul Bergeret, grădina aceea pe care o străbăteai toată în douăzeci de pași, era pentru noi o lume nemărginită, plină de zâmbete și de spaime.

— Lucien, ți-l mai amintești pe Putois? întrebă Zoé, zâmbind ca de obicei, cu buzele strânse și cu nasul în lucrul de mână.

— Dacă mi-l amintesc pe Putois!… Dintre toate chipurile care mi-au trecut pe dinaintea ochilor când eram copil, al lui Putois mi-a rămas cel mai limpede în amintire. Toate trăsăturile feței și ale firii lui îmi sunt vii în minte. Avea craniul țuguiat…

— Fruntea joasă, adăugă domnișoara Zoé.

Și fratele și sora recitară pe rând, cu glas monoton și cu o gravitate caraghioasă, un fel de fișă de semnalmente:

— Fruntea joasă.

— Ochii de culori diferite.

— Privirea furișă.

— O labă-de-gâscă la tâmplă.

— Pomeții ascuțiți, roșii și lucioși.

— Urechile n-aveau marginea răsfrântă.

— Trăsăturile feței erau lipsite de orice expresie.

— Numai mâinile, mereu în mișcare, îi trădau gândul.

— Slab, puțin adus de spate, plăpând la înfățișare…

— Era în realitate de o putere neobișnuită.

— Îndoia cu ușurință o monedă de cinci franci între arătător și degetul mare…

— Pe care-l avea uriaș.

— Glasul îi era tărăgănat…

— Iar vorba, mieroasă.

Deodată, domnul Bergeret strigă cu însuflețire:

— Zoé! Am uitat „părul galben și barba rară”. S-o luăm de la capăt.

Pauline, care ascultase cu uimire această ciudată recitare, îi întrebă pe tatăl și pe mătușa ei cum de învățaseră pe dinafară bucata aceasta de proză și de ce o spuneau ca pe o litanie.

Domnul Bergeret răspunse grav:

— Pauline, ceea ce ai auzit este un text consacrat, aș putea spune liturgic, de uzul familiei Bergeret. Se cuvine să-ți fie transmis, ca să nu piară odată cu mătușa ta și cu mine. Bunicul tău, fata mea, bunicul tău Éloi Bergeret, pe care nu-l puteai distra cu fleacuri, prețuia această bucată mai ales datorită obârșiei ei. O intitulase „Anatomia lui Putois”. Și obișnuia să spună că, în anumite privințe, prefera anatomia lui Putois anatomiei lui Quaresmeprenant. „Dacă descrierea făcută de Xénomanes, spunea el, este mai savantă și mai bogată în termeni rari și aleși, descrierea lui Putois o întrece cu mult prin limpezimea ideilor și curgerea stilului.” Judeca astfel fiindcă doctorul Ledouble, din Tours, nu lămurise încă acele capitole treizeci, treizeci și unu și treizeci și doi din cartea a patra a lui Rabelais.

— Nu înțeleg nimic, spuse Pauline.

— Fiindcă nu-l cunoști pe Putois, fata mea. Trebuie să știi că Putois a fost făptura cea mai familiară a copilăriei mele și a mătușii tale Zoé. În casa bunicului tău Bergeret se vorbea necontenit despre Putois. Fiecare credea, când îi venea rândul, că-l vede.

Pauline întrebă:

— Cine era Putois?

În loc să răspundă, domnul Bergeret începu să râdă, iar domnișoara Bergeret râse și ea, cu buzele strânse. Pauline se uita când la unul, când la celălalt. I se părea ciudat că mătușa ei râdea din toată inima și încă mai ciudat că râdea laolaltă cu fratele său, împărtășindu-i veselia. Și era într-adevăr neobișnuit, căci fratele și sora nu aveau același fel de a gândi.

— Tată, spune-mi cine era Putois. Dacă vrei să știu, spune-mi.

— Putois, fata mea, era un grădinar. Fiu al unor cinstiți cultivatori din Artois, își deschisese o pepinieră la Saint-Omer. Dar nu-și mulțumea clienții și afacerile îi merseseră prost. După ce renunțase la negoț, lucra cu ziua. Cei care-l angajau nu aveau întotdeauna motive să se laude cu el.

La aceste cuvinte, domnișoara Bergeret, râzând încă, spuse:

— Îți amintești, Lucien? Când tata nu-și mai găsea pe birou călimara, penele, ceara de pecetluit ori foarfeca, spunea: „Bănuiesc că a trecut Putois pe aici.”

— Ah! spuse domnul Bergeret. Putois nu avea o reputație bună.

— Asta-i tot? întrebă Pauline.

— Nu, fata mea, nu-i tot. Lucrul deosebit la Putois era că îl cunoșteam, ne era familiar și totuși…

— … nu exista, spuse Zoé.

Domnul Bergeret își privi sora cu reproș:

— Ce vorbă, Zoé! Și de ce să rupi astfel vraja? Putois nu exista! Îndrăznești s-o spui, Zoé? Ai putea s-o susții? Ca să afirmi că Putois n-a existat, că Putois n-a fost niciodată, ai cercetat îndeajuns condițiile existenței și modurile ființei? Putois exista, sora mea. Dar e adevărat că avea o existență aparte.

— Înțeleg din ce în ce mai puțin, spuse Pauline, descurajată.

— Adevărul ți se va arăta limpede îndată, fata mea. Află că Putois s-a născut în puterea vârstei. Eu eram încă un copil, iar mătușa ta era deja fetișcană. Locuiam într-o căsuță, într-o mahala din Saint-Omer. Părinții noștri duceau acolo o viață liniștită și retrasă, până când fură descoperiți de o bătrână din oraș, pe nume doamna Cornouiller, care trăia la conacul ei din Monplaisir, la cinci leghe de oraș, și care se dovedi a fi o strămătușă a mamei. Se folosi de dreptul rudeniei ca să pretindă ca tata și mama să vină la masă în fiecare duminică la Monplaisir, unde se plictiseau cumplit. Spunea că se cuvine să iei masa în familie duminica și că numai oamenii de neam prost nu respectau acest vechi obicei. Tata plângea de plictiseală la Monplaisir. Ți se rupea inima văzându-i deznădejdea. Dar doamna Cornouiller n-o vedea. Nu vedea nimic. Mama avea mai mult curaj. Suferea tot atât cât tata, poate chiar mai mult, și zâmbea.

— Femeile sunt făcute să sufere, spuse Zoé.

— Zoé, tot ce trăiește pe lume e sortit suferinței. Degeaba refuzau părinții noștri aceste nenorocite invitații. Trăsura doamnei Cornouiller venea să-i ia în fiecare duminică după-amiază. Trebuia să meargă la Monplaisir; era o îndatorire de la care le era cu desăvârșire oprit să se sustragă. Era o rânduială statornicită, pe care numai răzvrătirea o putea sfărâma. În cele din urmă, tata se răzvrăti și jură să nu mai primească nici măcar o singură invitație a doamnei Cornouiller, lăsând în seama mamei grija de a găsi acestor refuzuri pretexte cuviincioase și motive felurite, tocmai lucrul la care ea se pricepea cel mai puțin. Mama nu știa să se prefacă.

— Spune, Lucien, că nu voia. Ar fi putut minți ca toată lumea.

— E adevărat că, atunci când avea motive bune, le dădea pe acelea, în loc să născocească unele proaste. Îți amintești, sora mea, că odată a spus la masă: „Bine că are Zoé tuse măgărească; n-o să mai mergem multă vreme la Monplaisir.”

— Chiar așa a fost! spuse Zoé.

— Dar te-ai făcut bine, Zoé. Și într-o zi doamna Cornouiller veni să-i spună mamei: „Drăguța mea, mă bizui că veniți duminică, împreună cu soțul, la masă la Monplaisir.” Mama, însărcinată anume de soțul ei să-i înfățișeze doamnei Cornouiller un motiv temeinic de refuz, născoci, la această strâmtoare, un motiv care nu era adevărat. „Îmi pare nespus de rău, scumpă doamnă. Dar ne va fi cu neputință. Duminică îl aștept pe grădinar.”

La aceste cuvinte, doamna Cornouiller privi prin ușa cu geamuri a salonului spre mica grădină sălbăticită, unde salbele și liliecii păreau să nu fi cunoscut niciodată cosorul și să nu fie sortiți a-l cunoaște vreodată.

„Îl așteptați pe grădinar! Pentru ce?”

„Ca să lucreze în grădină.”

Și mama, întorcându-și fără voie ochii spre peticul acela de buruieni și plante pe jumătate sălbatice pe care tocmai îl numise grădină, își dădu seama cu groază cât de puțin verosimilă îi era născocirea.

„Omul acesta, spuse doamna Cornouiller, ar putea foarte bine să vină să lucreze în… grădina dumneavoastră luni sau marți. De altfel, ar fi mai bine. Duminica nu se muncește.”

„În timpul săptămânii e ocupat.”

Am observat adesea că motivele cele mai absurde și mai năstrușnice sunt cel mai puțin combătute: îl descumpănesc pe potrivnic. Doamna Cornouiller stărui mai puțin decât te-ai fi așteptat de la o persoană atât de puțin dispusă să dea înapoi. Ridicându-se din fotoliu, întrebă:

„Cum îl cheamă, drăguța mea, pe grădinarul dumneavoastră?”

„Putois”, răspunse mama fără șovăire.

Putois primise un nume. Din clipa aceea, exista. Doamna Cornouiller plecă mormăind:

„Putois! Parcă-l știu. Putois? Putois! Cum să nu-l cunosc! Dar nu-mi aduc aminte… Unde locuiește?”

„Lucrează cu ziua. Când ai nevoie de el, îi lași vorbă pe la unul, pe la altul.”

„Ah! Așa mă gândeam și eu: un leneș și un vagabond… un om de nimic. Feriți-vă de el, drăguța mea.”

De acum, Putois avea și un caracter.

II

Sosind domnii Goubin și Jean Marteau, domnul Bergeret îi puse la curent cu discuția:

— Vorbeam despre acela pe care mama l-a făcut într-o zi să se nască grădinar la Saint-Omer și căruia i-a dat un nume. Din clipa aceea, el a început să acționeze.

— Dragă maestre, ați binevoi să repetați? spuse domnul Goubin, ștergându-și lentila monoclului.

— Cu plăcere, răspunse domnul Bergeret. Nu era niciun grădinar. Grădinarul nu exista. Mama spuse: „Îl aștept pe grădinar.” Numaidecât, grădinarul fu. Și începu să acționeze.

— Dragă maestre, întrebă domnul Goubin, cum putea să acționeze, de vreme ce nu exista?

— Avea un soi de existență, răspunse domnul Bergeret.

— Vreți să spuneți o existență imaginară, replică disprețuitor domnul Goubin.

— Dar o existență imaginară să nu fie oare nimic? exclamă maestrul. Și personajele mitice nu sunt oare în stare să înrâurească oamenii? Cugetați la mitologie, domnule Goubin, și vă veți da seama că asupra sufletelor nu făpturile reale, ci făpturile închipuite au înrâurirea cea mai adâncă și mai durabilă. Pretutindeni și întotdeauna, făpturi care n-au mai multă realitate decât Putois le-au insuflat popoarelor ură și iubire, groază și speranță, le-au îndemnat la crime, au primit ofrande, au plăsmuit moravurile și legile. Domnule Goubin, cugetați la eterna mitologie. Putois este un personaj mitic, dintre cele mai obscure, recunosc, și de speța cea mai de jos. Satirul grosolan care ședea odinioară la masa țăranilor noștri din Nord a fost socotit vrednic să apară într-un tablou de Jordaens și într-o fabulă de La Fontaine. Fiul păros al Sycoraxei a pătruns în lumea sublimă a lui Shakespeare. Putois, mai puțin norocos, va fi întotdeauna disprețuit de artiști și de poeți. Îi lipsesc măreția și ciudățenia, stilul și caracterul. S-a născut în minți prea raționale, printre oameni care știau să citească și să scrie și n-aveau acea imaginație fermecătoare care seamănă povești. Cred, domnilor, că am spus destul ca să vă fac să cunoașteți adevărata natură a lui Putois.

— O înțeleg, spuse domnul Goubin.

Iar domnul Bergeret își urmă cuvântarea:

— Putois era. Pot s-o afirm. Era. Cercetați lucrul, domnilor, și vă veți încredința că „a fi” nu presupune nicidecum substanță și nu înseamnă decât legătura atributului cu subiectul, nu exprimă decât o relație.

— Fără îndoială, spuse Jean Marteau, dar a fi fără atribute înseamnă a fi tot atât de puțin cât nimicul. Nu-mi mai amintesc cine a spus cândva: „Eu sunt Cel ce sunt.” Iertați-mi scăparea de memorie. Nu le poți ține minte pe toate. Dar necunoscutul care a vorbit astfel a săvârșit o imprudență rară. Lăsând să se înțeleagă, prin aceste vorbe nechibzuite, că era lipsit de atribute și de orice relații, a proclamat că nu exista și s-a desființat singur, din zăpăceală. Pun rămășag că de atunci nu s-a mai auzit de el.

— Ați pierdut, răspunse domnul Bergeret. A îndreptat efectul neplăcut al acestei vorbe egoiste atribuindu-și adjective cu nemiluita, și s-a vorbit mult despre el, de cele mai multe ori fără pic de bun-simț.

— Nu înțeleg, spuse domnul Goubin.

— Nu-i nevoie să înțelegeți, răspunse Jean Marteau.

Și-l rugă pe domnul Bergeret să vorbească despre Putois.

— Sunteți foarte amabil să mi-o cereți, spuse maestrul. Putois s-a născut în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, la Saint-Omer. I-ar fi fost mai bine dacă se năștea cu câteva veacuri înainte, în pădurea Ardenilor ori în pădurea Brocéliande. Ar fi fost atunci un duh rău de o îndemânare minunată.

— O ceașcă de ceai, domnule Goubin, spuse Pauline.

— Putois era, așadar, un duh rău? întrebă Jean Marteau.

— Era rău, răspunse domnul Bergeret; era într-un fel, dar nu pe de-a-ntregul. Se întâmplă cu el ca și cu diavolii despre care se spune că sunt foarte răi, dar cărora, dacă-i cercetezi mai îndeaproape, le descoperi și însușiri bune. Și aș înclina să cred că lui Putois i s-a făcut o nedreptate. Doamna Cornouiller, care pornise cu gând rău împotriva lui și-l bănuise îndată de lene, beție și hoție, chibzui că, dacă mama îl angaja, ea, care nu era bogată, asta însemna că se mulțumea cu puțin; și se întrebă dacă n-ar avea de câștigat dându-i lui de lucru în locul grădinarului ei, care avea o reputație mai bună, dar și pretenții mai mari. Se apropia vremea tunderii tiselor. Se gândi că, dacă doamna Éloi Bergeret, care era săracă, nu-i dădea mare lucru lui Putois, ea însăși, care era bogată, avea să-i dea și mai puțin, fiindcă așa e obiceiul: bogații plătesc mai puțin decât săracii. Și își vedea deja tisele tunse în ziduri, în globuri și în piramide, fără mare cheltuială.

„O să fiu cu ochii pe el, își spuse, să nu trândăvească și să nu mă fure. Nu risc nimic și va fi numai câștig. Vagabonzii aceștia lucrează uneori mai cu îndemânare decât muncitorii cinstiți.”

Hotărî să facă o încercare și-i spuse mamei:

„Drăguțo, trimiteți-mi-l pe Putois. O să-i dau de lucru la Monplaisir.”

Mama îi făgădui. Ar fi făcut-o cu dragă inimă. Dar, într-adevăr, nu era cu putință. Doamna Cornouiller îl așteptă pe Putois la Monplaisir și-l așteptă zadarnic. Era statornică în idei și stăruitoare în planuri. Când o revăzu pe mama, i se plânse că n-avea nicio veste de la Putois.

„Drăguțo, nu i-ați spus că-l aștept?”

„Ba da! Dar e ciudat, sucit…”

„O, cunosc soiul acesta. Îl știu pe de rost pe Putois al dumneavoastră. Dar nu-i muncitor atât de țicnit încât să refuze să vină la lucru la Monplaisir. Casa mea e cunoscută, cred. Putois se va înfățișa la porunca mea, și încă repede, drăguțo. Spuneți-mi numai unde stă; mă duc eu însămi să-l caut.”

Mama răspunse că nu știa unde locuia Putois, că nimeni nu-i cunoștea vreo locuință, că n-avea nici casă, nici masă.

„Nu l-am mai văzut, doamnă. Cred că se ascunde.”

Putea să spună ceva mai potrivit?

Totuși, doamna Cornouiller n-o ascultă fără neîncredere: o bănui că-l ținea din scurt pe Putois, că-l ascundea de cei ce-l căutau, de teamă să nu-l piardă ori să nu-l facă mai pretențios. Și o socoti, într-adevăr, prea egoistă. Multe judecăți primite de toată lumea și consacrate de istorie sunt la fel de bine întemeiate ca aceasta.

— Chiar așa este, spuse Pauline.

— Ce anume este așa? întrebă Zoé, pe jumătate ațipită.

— Că judecățile istoriei sunt adesea greșite. Îmi amintesc, tată, că ai spus odată: „Doamna Roland era tare naivă când făcea apel la posteritatea nepărtinitoare și nu-și dădea seama că, dacă oamenii din vremea ei erau niște maimuțe răutăcioase, urmașii lor aveau să fie alcătuiți tot din maimuțe răutăcioase.”

— Pauline, întrebă aspru domnișoara Zoé, ce legătură are povestea lui Putois cu ceea ce ne spui tu?

— Una foarte strânsă, mătușă.

— Eu n-o văd.

Domnul Bergeret, care nu era dușmanul digresiunilor, îi răspunse fiicei sale:

— Dacă toate nedreptățile ar fi îndreptate până la urmă în lumea aceasta, nu s-ar fi închipuit niciodată o alta pentru asemenea îndreptări. Cum vreți ca posteritatea să-i judece drept pe toți morții? Cum să-i întrebe în întunericul în care se mistuie? Îndată ce am putea fi drepți cu ei, îi uităm. Dar putem fi vreodată drepți? Și ce este dreptatea? Doamna Cornouiller, cel puțin, fu silită până la urmă să recunoască faptul că mama nu o înșela și că Putois era de negăsit.

Nu renunță însă să dea de el. Întrebă toate rudele, toți prietenii, vecinii, servitorii și furnizorii dacă îl cunoșteau pe Putois. Numai doi sau trei răspunseră că nu auziseră niciodată de el. Cei mai mulți credeau că-l văzuseră.

„Am auzit numele acesta, spuse bucătăreasa, dar nu pot să-i potrivesc un chip.”

„Putois! Cum să nu-l cunosc! spuse cantonierul, scărpinându-se după ureche. Dar nu v-aș putea spune cine e.”

Informația cea mai precisă veni de la domnul Blaise, perceptor al taxelor de înregistrare, care declară că-l angajase pe Putois să-i despice lemne în curte, de la nouăsprezece până la douăzeci și trei octombrie, în anul Cometei.

Într-o dimineață, doamna Cornouiller năvăli gâfâind în odaia de lucru a tatei:

„Tocmai l-am văzut pe Putois.”

„Ah!”

„L-am văzut.”

„Credeți?”

„Sunt sigură. Mergea lipit de zidul domnului Tenchant. Apoi a cotit pe strada Abbesses; mergea repede. L-am pierdut.”

„Era chiar el?”

„Fără îndoială. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, adus de spate, cu înfățișare de vagabond, într-o bluză murdară.”

„E adevărat, spuse tata, că semnalmentele acestea i s-ar putea potrivi lui Putois.”

„Vedeți bine! De altfel, l-am strigat. Am strigat: «Putois!» și s-a întors.”

„Acesta e mijlocul, spuse tata, de care se folosesc agenții Siguranței ca să se încredințeze de identitatea răufăcătorilor pe care-i urmăresc.”

„Nu vă spuneam eu că era el!… Eu am știut să-l găsesc pe Putois al dumneavoastră. Ei bine, are o mutră rea. Ați fost foarte nechibzuiți, dumneavoastră și soția, să-l puneți să lucreze la voi. Mă pricep la fizionomii și, deși l-am văzut numai din spate, aș jura că e un hoț și poate chiar un ucigaș. Urechile n-au marginea răsfrântă, iar acesta e un semn care nu înșală.”

„Ah! Ați băgat de seamă că urechile n-aveau marginea răsfrântă?”

„Mie nu-mi scapă nimic. Dragul meu domn Bergeret, dacă nu vreți să fiți omorât, cu soție și copii cu tot, nu-l mai lăsați pe Putois să vă intre în casă. Un sfat: schimbați toate încuietorile.”

Or, la câteva zile după aceea, doamnei Cornouiller i se furară trei pepeni galbeni din grădina de zarzavat. Cum hoțul nu putu fi găsit, îl bănui pe Putois. Jandarmii fură chemați la Monplaisir, iar constatările lor întăriră bănuielile doamnei Cornouiller. Bande de prădători pustiiau pe atunci grădinile din ținut. Dar de data aceasta furtul părea să fi fost săvârșit de un singur om, și încă de unul neobișnuit de îndemânatic. Nicio urmă de spargere, nicio urmă de încălțăminte în pământul umed. Hoțul nu putea fi decât Putois. Aceasta era părerea brigadierului, care știa multe despre Putois și se fălea că avea să pună mâna pe păsăroiul acela.

Jurnalul din Saint-Omer închină un articol celor trei pepeni ai doamnei Cornouiller și publică, după informații culese din oraș, un portret al lui Putois:

„Are, spunea ziarul, fruntea joasă, ochii de culori diferite, privirea furișă, o labă-de-gâscă la tâmplă, pomeții ascuțiți, roșii și lucioși. Urechile n-au marginea răsfrântă. Slab, puțin adus de spate, plăpând la înfățișare, este în realitate de o putere neobișnuită: îndoaie cu ușurință o monedă de cinci franci între arătător și degetul mare.”

Existau motive temeinice, afirma ziarul, să i se pună în seamă un lung șir de furturi săvârșite cu o îndemânare uimitoare.

Tot orașul se ocupa de Putois. Într-o zi se află că fusese arestat și închis la pușcărie. Dar curând se dovedi că omul luat drept el era un negustor de almanahuri, pe nume Rigobert. Cum nu i se putu aduce nicio învinuire, fu pus în libertate după paisprezece luni de arest preventiv. Iar Putois rămânea de negăsit. Doamna Cornouiller căzu victima unui nou furt, mai îndrăzneț decât cel dintâi. I se luară din bufet trei lingurițe de argint.

Recunoscu mâna lui Putois, puse să i se prindă un lanț la ușa dormitorului și nu mai dormi.

III

Pe la zece seara, după ce Pauline se retrăsese în odaia ei, domnișoara Bergeret îi spuse fratelui său:

— Să nu uiți să povestești cum a sedus-o Putois pe bucătăreasa doamnei Cornouiller.

— Tocmai la asta mă gândeam, sora mea, răspunse domnul Bergeret. Să trec peste ea ar însemna să pierd partea cea mai frumoasă a poveștii. Dar toate trebuie făcute cu rânduială. Putois fu căutat cu grijă de justiție, care nu-l găsi. Când se află că era de negăsit, fiecare își făcu o chestiune de amor-propriu din a-l găsi; oamenii isteți izbutiră. Și cum la Saint-Omer și în împrejurimi se aflau mulți oameni isteți, Putois era văzut în același timp pe străzi, pe câmp și prin păduri. O nouă trăsătură i se adăugă astfel caracterului. I se atribui darul ubicuității, pe care-l au atâția eroi populari. O făptură în stare să străbată într-o clipă distanțe mari și să se arate pe neașteptate tocmai acolo unde te aștepți mai puțin te înspăimântă pe bună dreptate. Putois ajunse groaza orașului Saint-Omer. Doamna Cornouiller, încredințată că Putois îi furase trei pepeni și trei lingurițe, trăia în spaimă, baricadată la Monplaisir. Zăvoarele, gratiile și încuietorile n-o linișteau. Pentru ea, Putois era o ființă de o subtilitate înspăimântătoare, care trecea prin uși. O întâmplare din gospodărie îi îndoi groaza. Bucătăreasa ei fusese sedusă și venise clipa când nu-și mai putea ascunde greșeala. Dar refuza cu îndărătnicie să-l numească pe cel care o sedusese.

— O chema Gudule, spuse domnișoara Zoé.

— O chema Gudule și se credea că o ferea de primejdiile iubirii barba pe care o purta în bărbie, lungă și despicată în două. O barbă ivită pe neașteptate a păzit fecioria acelei sfinte fiice de rege pe care o venerează Praga. O barbă care nu mai era la vârsta adolescenței nu fu de ajuns să apere virtutea Gudulei. Doamna Cornouiller o zori pe Gudule să numească bărbatul care, după ce profitase de ea, o lăsa acum în încurcătură. Gudule izbucnea în lacrimi și păstra tăcerea. Rugămințile, amenințările n-avură niciun efect. Doamna Cornouiller întreprinse o cercetare lungă și minuțioasă. Își iscodi cu iscusință vecinii, vecinele și furnizorii, pe grădinar, pe cantonier, pe jandarmi; nimic n-o puse pe urmele vinovatului. Încercă din nou s-o facă pe Gudule să mărturisească tot.

„Spre binele dumitale, Gudule, spune-mi cine e.”

Gudule rămânea mută.

Deodată, o rază de lumină străbătu mintea doamnei Cornouiller:

„E Putois!”

Bucătăreasa plânse și nu răspunse.

„E Putois! Cum de nu m-am gândit mai devreme? E Putois! Nenorocito! Nenorocito! Nenorocito!”

Și doamna Cornouiller rămase încredințată că Putois îi făcuse un copil bucătăresei. Toată lumea din Saint-Omer, de la președintele tribunalului până la potaia aprinzătorului de felinare, o cunoștea pe Gudule și coșul ei. La vestea că Putois o sedusese pe Gudule, orașul se umplu de uimire, de admirație și de veselie. Putois fu slăvit ca un mare cuceritor și ca ibovnicul celor unsprezece mii de fecioare. Pe temeiul unor indicii șubrede, i se puse în seamă paternitatea altor cinci sau șase copii veniți pe lume în anul acela, care tot atât de bine ar fi făcut să nu vină, judecând după plăcerile ce-i așteptau și după bucuria pe care le-o aduceau mamelor lor. Erau pomenite, între altele, slujnica domnului Maréchal, cârciumarul de „La Întâlnirea Pescarilor”, o femeie care ducea pâine pe la case și mica cocoșată de la Pont-Biquet, care, fiindcă plecaseră urechea la vorbele lui Putois, se pomeniseră fiecare cu câte un prunc.

„Monstrul!” strigau cumetrele.

Iar Putois, satir nevăzut, le amenința cu pățanii fără leac pe toate tinerele unui oraș în care, spuneau bătrânii, fetele fuseseră dintotdeauna cuminți.

Răspândit astfel prin cetate și prin împrejurimi, el rămânea legat de casa noastră prin mii de fire nevăzute. Trecea prin fața porții și se credea că uneori se cățăra peste zidul grădinii. Nu-l vedeai niciodată din față. Dar la tot pasul îi recunoșteam umbra, glasul, urmele pașilor. De mai multe ori ni s-a părut că-i zărim spinarea în amurg, la cotitura unui drum. Cu sora mea și cu mine își schimba puțin firea. Rămânea rău și făcător de rele, dar devenea copilăros și foarte naiv. Se făcea mai puțin real și, îndrăznesc să spun, mai poetic. Intra în ciclul nevinovat al tradițiilor copilărești. Se apropia de Croquemitaine¹, de Moșul cu Nuiaua și de Negustorul de Nisip, care închide seara ochii copilașilor. Nu era spiridușul care încurcă noaptea, în grajd, cozile mânjilor. Mai puțin rustic și mai puțin fermecător, dar la fel de poznaș în nevinovăția lui, le făcea mustăți de cerneală păpușilor surorii mele. În pat, înainte de a adormi, îl ascultam: se văita pe acoperișuri împreună cu pisicile, lătra împreună cu câinii, umplea cu gemete golurile scărilor și imita pe stradă cântecele bețivilor întârziați.

Ceea ce ni-l făcea pe Putois prezent și familiar, ceea ce ne lega de el, era faptul că amintirea lui se însoțea cu toate lucrurile din jurul nostru. Păpușile lui Zoé, caietele mele de școlar, ale căror pagini le încurcase și le mâzgălise de atâtea ori, zidul grădinii, deasupra căruia îi văzuserăm lucind în umbră ochii roșii, vasul de faianță albastră pe care-l crăpase într-o noapte de iarnă, dacă nu cumva fusese gerul; copacii, străzile, băncile, totul ni-l amintea pe Putois, al nostru Putois, Putois al copiilor, făptură locală și mitică. Nu-l egala în grație și poezie nici pe cel mai greoi egipan, nici pe cel mai grosolan faun din Sicilia ori din Tesalia. Dar era totuși un semizeu.

Pentru tatăl nostru avea cu totul alt caracter: era emblematic și filozofic. Tata avea o mare milă de oameni. Nu-i socotea prea raționali; greșelile lor, când nu erau crude, îl amuzau și-l făceau să zâmbească. Credința în Putois îl interesa ca o prescurtare și un compendiu al tuturor credințelor omenești. Fiind ironic și zeflemitor, vorbea despre Putois ca despre o făptură adevărată. Uneori stăruia atât de mult și înfățișa împrejurările cu atâta precizie, încât mama rămânea uimită și-i spunea, în nevinovăția ei:

„S-ar zice că vorbești serios, dragul meu; doar știi prea bine…”

El răspundea grav:

„Tot orașul Saint-Omer crede în existența lui Putois. Aș mai fi eu un bun cetățean dacă aș tăgădui-o? Trebuie să te gândești de două ori înainte de a desființa un articol al credinței obștești.”

Numai un spirit cu desăvârșire cinstit are asemenea scrupule. În fond, tata era gassendist². Își împăca părerea proprie cu părerea obștească: credea, ca locuitorii din Saint-Omer, în existența lui Putois, dar nu admitea amestecul lui nemijlocit în furtul pepenilor și în seducerea bucătăreselor. În sfârșit, mărturisea credința în existența unui Putois, ca să fie bun cetățean al orașului; și se lipsea de Putois când explica întâmplările petrecute în el. Așa încât, în această împrejurare ca în oricare alta, fu un om de onoare și cu judecată sănătoasă.

Cât despre mama, își făcea unele mustrări pentru nașterea lui Putois, și nu fără temei. Căci, la urma urmelor, Putois se născuse dintr-o minciună a mamei, așa cum Caliban se născuse din minciuna poetului. Negreșit, vinile nu erau deopotrivă, iar mama era mai nevinovată decât Shakespeare. Totuși, se simțea speriată și rușinată văzând cum minciuna ei măruntă creștea peste măsură și cum ușoara ei înșelătorie dobândea un succes atât de nemaipomenit, care nu se mai oprea, care se întindea peste un oraș întreg și amenința să se întindă peste lume. Într-o zi chiar păli, crezând că avea să-și vadă minciuna ridicându-se în fața ei. În ziua aceea, o slujnică, nou-venită în casă și în ținut, îi spuse că un om dorea s-o vadă. Avea nevoie, zicea el, să vorbească cu doamna.

„Ce fel de om?”

„Un om în bluză. Pare un muncitor de la țară.”

„Și-a spus numele?”

„Da, doamnă.”

„Ei bine! Cum îl cheamă?”

„Putois.”

„Ți-a spus că-l cheamă?…”

„Putois, da, doamnă.”

„E aici?…”

„Da, doamnă. Așteaptă în bucătărie.”

„L-ai văzut?”

„Da, doamnă.”

„Ce vrea?”

„Nu mi-a spus. Numai doamnei vrea să-i spună.”

„Du-te și întreabă-l.”

Când slujnica se întoarse în bucătărie, Putois nu mai era acolo. Întâlnirea aceasta dintre slujnica venită de aiurea și Putois nu fu niciodată lămurită. Dar cred că, din ziua aceea, mama începu să creadă că Putois putea foarte bine să existe și că, la urma urmelor, poate nici nu mințise.

NOTE

1. Croquemitaine: personaj din folclorul francez cu care sunt speriați copiii, asemănător lui Bau-Bau.

2. Gassendist: adept al filozofului Pierre Gassendi (1592–1655), care a reluat și reinterpretat doctrina lui Epicur.