Nikolai Vasilievici Gogol
Mantaua
În departamentul… dar mai bine nu spunem denumirea departamentului. Nu există nimic mai enervant decât să auzi de tot felul de departamente, de regimente, de cancelarii și, într-un cuvânt, de tot felul de instituții oficiale. În zilele noastre, orice persoană particulară consideră că jignind-o pe ea, jignești întreaga societate. Se vorbește că recent, foarte recent, un căpitan-ispravnic[1] din nu știu care oraș, ar fi depus undeva o cerere în care spunea foarte clar că deciziile luate de stat sunt nule și că numele sfânt al țării este pomenit mai întotdeauna degeaba. Ca dovadă, a anexat la cerere un volum uriaș, un roman în care, la fiecare zece pagini, se vorbește despre un căpitan-ispravnic, aflat în stare foarte avansată de ebrietate. Deci, pentru a evita orice fel de alte neplăceri, este mai bine să îl numim doar un departament, referindu-ne, evident, la departamentul despre care vrem să vă relatăm. Așadar, într-un departament își făcea serviciul un funcționar. Nu putem afirma că funcționarul s-ar fi remarcat prin ceva anume; și îți puteai da seama de aceasta chiar după aspectul său fizic: era scund, un pic ciupit de vărsat, un pic roșcat, cu vederea slăbită, o chelie micuță în frunte, încrețituri pe ambele părți ale obrajilor și o paloare de om suferind de hemoroizi… N-ai ce-i face! Arăta astfel și din cauza climei de la Petersburg. În ceea ce privește poziția sa socială (fiindcă la noi se obișnuiește să numești în primul rând poziția, rangul), personajul nostru ocupa funcția de consilier titular permanent; precum se știe, numeroși scriitori care au obiceiul vrednic de a-i ataca pe cei ce nu pot riposta, mereu au glumit și s-au întrecut în ironii la adresa acestei categorii sociale. Numele de familie al funcționarului era Bașmacikin. Dacă ne gândim bine, constatăm că acest nume își are originea în cuvântul tătăresc basmaq[2] fără să știm însă nici când, nici în ce timpuri și nici în ce mod a apărut, și de fapt nimănui nu-i este cunoscută mai bine istoria sa. Și tatăl său, și bunicul său, și chiar cumnatul său, absolut toți Bașmacikinii, au umblat în cizme, schimbându-și pingelele doar de vreo trei ori pe an. Numele său mic era Akaki Akakievici. Se prea poate ca și cititorului să-i pară prea rar și oarecum straniu acest nume; vă asigur însă că el nu a fost căutat în mod special, ci este datorat unor întâmplări și împrejurări cu totul și cu totul ieșite din comun, care au impus acest nume ad-hoc, fără ca măcar cineva să mai poată interveni din exterior și să i-l schimbe cumva, să îl strige într-un alt fel și eventual după bunul său plac. Dacă nu mă înșală memoria, Akaki Akakievici s-a născut în noaptea spre 23 martie. Înainte de a se stinge din viață, mama sa, care fusese o femeie foarte bună și o soție de funcționar, rânduise ca micuțul ei să fie botezat după toate regulile strămoșești. Pe când mai era încă lăuză – întinsă pe patul de vizavi de ușă, în dreapta ei stătea un cumătru, un om deosebit, Ivan Ivanovici Eroșkin, care avea slujba de șef de birou la senat, și o cumătră, soția ofițerului de cartier, o femeie de o virtute rară, Arina Semionovna Belobriușkova – femeii i se propusese să aleagă oricare nume i-ar fi plăcut, dintr-o pagină de calendar creștin, unde erau pomeniți trei sfinți: Mokia, Sossia și Hozdazat. „Niciunul, chibzuise ea. Sunt niște nume deocheate”. Ca să-i intre în voie, cei doi cumetri au deschis calendarul la altă pagină; și din nou apărură trei nume: Trifilii, Dula și Varahasii. „Parcă e o pedeapsă, spuse femeia, ce fel de nume mai sunt și astea, că zău, nu am auzit niciodată de ele?! Varadat sau Varuh parcă ar mai fi, însă Trifilii și Varahasii?!…” Se mai întoarse o pagină și ajunseră la alte nume: Pavsikahii și Vahtisii. „Ei, acum înțeleg, spuse femeia, că pesemne aceasta îi este soarta! Dacă-i așa, atunci mai bine să-i punem numele tatălui său. Tatăl era Akaki, atunci să fie și fiul Akaki”. Așa a ajuns să-l cheme Akaki Akakievici. În timpul botezului, copilul începu să plângă și schiță o astfel de grimasă de parcă ar fi știut că va deveni cândva consilier titular. Prin urmare, faptele decurseseră așa și noi le-am relatat aici, pentru ca cititorul să se convingă el însuși că întâmplarea a făcut ca eroul nostru să capete acest nume. Nimeni n-ar putea să-și amintească însă, când și în ce perioadă a fost angajat el la departament și cine i-a îndreptat pașii acolo. Oricât de mulți directori sau șefi s-au schimbat între timp, cu toții l-au găsit pe același post, în același loc, în aceeași poziție, în aceeași funcție, de conțopist destinat scrisului, și ulterior s-au convins că, pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat în tunică și cu chelie. În cadrul departamentului, nimeni nu manifesta față de el niciun fel de respect. Paznicii nu numai că nu se sculau de la locul lor atunci când trecea Akaki, dar nici nu se uitau în direcția lui, de parcă holul ar fi fost pur și simplu traversat în zbor de o muscă ordinară. Față de el, șefii se comportau destul de distant și despotic. Se întâmpla ca orice ajutor al șefului de birou să îi pună sub nas hârtiile, fără a-i mai spune cumva: „Copiați-le”, sau „Iată și pentru dumneavoastră o afacere interesantă, bunicică”, sau ceva plăcut, cum obișnuiesc să zică funcționarii binecrescuți. Obedient, Akaki lua hârtia, uitându-se numai la ea și pregătindu-se să o transcrie, fără să-l intereseze cine i-a pus-o pe birou și dacă a avut dreptul să facă acest lucru. Funcționarii mai tineri râdeau de el, îl ironizau, pe cât le permitea spiritul lor de conțopiști, povesteau, chiar în fața sa, diverse istorii hazlii despre el. Despre proprietara sa, o bătrână de șaptezeci de ani, ziceau că aceasta l-ar lua adesea la bătaie, și îl întrebau când vor face nunta; câteodată, se amuzau presărându-i pe cap hârtiuțe mărunțite, și spunând că sunt fulgi de zăpadă. Însă Akaki Akakievici nu scotea niciodată vreun cuvânt la toate acestea, de parcă în fața sa nu s-ar fi aflat nimeni; nimic nu-l influența în vreun fel când lucra; cu toate că era sâcâit din toate părțile, el nu comitea nicio greșeală atunci când scria. Numai dacă glumele deveneau de nesuportat, când colegii săi îi zgâlțâiau mâna, împiedicându-l să-și facă treaba, el le spunea scurt: „Lăsați-mă în pace, de ce mă jigniți?” Și era ceva straniu în cuvintele sale și mai ales în vocea cu care le pronunța. Se simțea ceva nedefinit, care trezea un fel de milă profundă; se întâmplă că un tânăr proaspăt angajat luă exemplul celorlalți, și-și permise să-și bată joc de el, dar se opri dintr-odată, de parcă ar fi fost străpuns de un gând dureros, și de atunci s-a schimbat totul înaintea sa, căpătând un alt înțeles. Păru că o putere supranaturală îl îndepărtă de colegii săi, cu care se împrietenise și pe care îi luase drept persoane distinse, manierate. De multe ori, după această întâmplare, în mijlocul celor mai vesele momente, își amintea de funcționarul scund, cu chelie, rostindu-i în față cuvintele care îl săgetaseră: „Lăsați-mă în pace, de ce mă jigniți?”, și-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simțea prezența altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău”. Atunci, sărmanul băiat își acoperea fața cu mâinile și se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă duritate feroce se ascunde în firea delicată și instruită a nobilimii și – Doamne! – chiar și în el însuși, despre care cei mai mulți din cei ce-l cunoșteau credeau că este nobil și onest…
Nu se știe dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că își făcea serviciul cu sârguință, pentru că, de fapt, el își făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută și pitorească. Fața lui exprima satisfacție; își avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoționa la fel ca un copil și râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta și cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citești pe fața lui litera pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie. Dacă i-ar fi fost acordate decorații corespunzător străduințelor sale, el ar fi putut lesne să ajungă în rândul consilierilor de stat; după cum se exprimau colegii lui mai glumeți, i s-au acordat însă doar o cataramă încuietoare și câțiva hemoroizi. Nu putem spune totuși că nu-i dădea nimeni niciun fel de atenție. Într-o zi, dorind să-i mulțumească pentru sârguința neîntreruptă a serviciilor sale, un director cu sufletul mai bun ordonă să i se dea o activitate mai importantă decât simpla copiere; mai concret, dintr-o lucrare care era deja terminată i s-a dat să facă un raport cu privire la o altă instituție de stat. Obligația lui consta doar în a găsi un alt titlu generic și de a schimba, pe ici și pe colo, câteva verbe, de la persoana întâi, la persoana a treia. Acest lucru i-a solicitat atâta efort, că funcționărașul nostru transpiră de-a binelea, își șterse fruntea și spuse în cele din urmă: „No, dați-mi mai bine să transcriu ceva”. De atunci, directorii săi l-au lăsat pentru totdeauna să facă numai lucrări de copiere, de parcă, în afara acestor transcrieri, pentru el nu ar mai fi existat niciun fel de altă activitate.
Akaki nu se gândea niciodată la hainele sale. Tunica sa nu mai era verde, ci avea un fel de nuanță brun-roșcată. Gulerașul era îngust, lăsat în jos, astfel încât gâtul lui, cu toate că în realitate nu era așa de lung, se ridica mult peste guler și părea de o lungime ieșită din comun, asemenea gâturilor acelor motănei din ghips, ce își clătinau capetele, purtați fiind, câte zece odată, de străinii ce se aventurează prin Rusia. De această tunică se lipea întotdeauna câte ceva: ba câte un fir de fân, ba un fir de ață. Funcționarul nostru avea totodată un talent deosebit, datorită căruia, atunci când i se întâmpla să meargă pe stradă, reușea de fiecare dată să ajungă chiar pe sub ferestrele prin care se aruncau tot felul de resturi din bucătărie, și de aceea el căra veșnic în pălăria sa coji de pepene verde și galben sau alte resturi din aceeași categorie. Niciodată în viața sa nu a acordat vreo atenție evenimentelor zilnice de pe stradă, lucruri care, în schimb, nu rămâneau neobservate de colegul său de birou, un tânăr funcționar, care avea atâta spirit de observație în privirea sa ageră, că ar fi putut observa dacă vreunui trecător de pe trotuarul de vizavi i s-ar fi descusut cumva pantalonii în partea de jos, între craci, fapt ce bineînțeles că i-ar fi adus imediat un zâmbet perfid pe față.
În schimb, Akaki Akakievici, chiar dacă s-ar fi uitat pe fereastră, în orice direcție, ar fi văzut tot rândurile sale drepte, curate, scrise citeț, și doar dacă, nu se știe de unde, ar fi apărut pe umărul său botul unui cal, care tocmai ar fi eliberat prin nările sale un curent puternic de aer, direcționat spre obrazul lui, numai atunci ar fi putut observa și el că, de fapt, se află nu în mijlocul unui rând abia terminat de transcris, ci mai degrabă în mijlocul străzii.
În fiecare zi când ajungea acasă, Akaki se așeza îndată la masă, își înghițea în grabă ciorba de varză și mânca o bucățică de carne de vită cu ceapă, fără să mai simtă ce gust aveau acestea și fără să mai observe muștele sau tot ce îi mai trimitea Dumnezeu din când în când în farfurie.
Dacă observa totuși că devine ca un balon umflat, se scula de la masă, lua o călimară cu cerneală și începea să transcrie din hârtiile aduse acasă. Dacă nu avea nimic special de transcris, făcea o copie specială pentru sine, pentru propria satisfacție, după o scrisoare mai veche și mai deosebită nu datorită textului pe care îl conținea, ci prin faptul că era adresată unei persoane noi sau importante.
Chiar și în orele când cerul plumburiu al Petersburgului se întuneca definitiv și toată funcționărimea deja mâncase pe săturate, fiecare după conținutul pungii sale, în funcție de salariul pe care îl primea și de propriile dorințe, când toți conțopiștii se odihneau după scârțâitul penițelor departamentale, după alergătura de peste zi, după treburile și îndatoririle proprii sau ale altora, dar chiar și după orice altceva din ceea ce avuseseră în plan să realizeze de bunăvoie sau mai mult chiar decât erau obligați; când funcționarii se grăbeau să-și dedice timpul rămas plăcerilor, unii, mai pretențioși, alergând către teatru, alții, rămași în stradă, tentați să privească îndelung la pălărioarele care treceau pe acolo, unii îndreptându-se spre tot felul de recepții, pentru a-și consuma timpul făcând complimente unei domnișoare atrăgătoare (steaua de vis a unui cerc îngust de funcționari), alții, și asta se întâmpla cel mai des, pur și simplu mergând în vizită la frații lor, de la etajul trei sau patru, care locuiau în două camere micuțe, cu vestibul și bucătărie, însă cu ambiția de a fi la modă, împodobite cu câte o lampă sau vreun alt flecușteț pentru care trebuia să facă o groază de sacrificii (legate de mâncare sau distracții); când toți funcționarii dispăreau prin apartamentele mici ale prietenilor lor ca să joace whist[3], să bea ceai din pahare de sticlă și să mănânce pesmeți de mărimea unui bănuț, să fumeze și să povestească, în timpul împărțirii cărților vreo bârfă, venită din societatea înaltă, ocupație pe care rusul nu și-o poate refuza niciodată, în orice situație ar fi, sau, când nu mai există vreo temă de discuție, să povestească, pentru a câta oară însă?… un banc nemuritor, auzit de la nu știu ce comandant, despre tăierea cozii calului ce făcea parte din ansamblul statuar al lui Falconet; într-un cuvânt, chiar și atunci când orice muritor ajungea să se distreze într-un fel sau altul, Akaki Akakievici nu se dedica deloc vreunei distracții. Nimeni nu ar fi putut afirma că l-ar fi văzut vreodată la vreo serată. Când se sătura, în cele din urmă, de scris, el se culca, gândindu-se cu zâmbetul pe față la ziua ce urma să vină. Îi va mai trimite oare Dumnezeu și pentru ziua de mâine ceva ca să mai transcrie? Doar în acest fel decurgea viața pașnică a acestui om, care, cu un salariu modest, de numai vreo patru sute, știa să fie mulțumit de soarta sa, și ar fi rămas așa, probabil, până la adânci bătrâneți, dacă nu s-ar fi ivit și pentru el, ca și pentru alți consilieri titulari sau secreți, activi, de stat sau de alt fel, chiar și dintre aceia care nu obișnuiesc să dea sau să primească vreodată vreun sfat de la cineva, tot felul de nenorociri, împrăștiate pe drumurile vieții.
Există în Petersburg un dușman aprig al acelora care primesc un salariu de patru sute de ruble pe an, sau ceva în jurul acestei sume. Acest dușman nu e nimeni altul decât gerul nostru de nord, cu toate că se zice că el ar aduce mai multă sănătate. La orele nouă dimineața, exact la acea oră când străzile se umplu cu oameni care se îndreaptă spre slujbă, gerul începe să dea bobârnace atât de puternice și țepoase funcționarilor, fără să mai facă vreo selecție, încât bieții oameni nu știu unde să se mai ascundă. În aceste momente, chiar și cei care au funcții înalte sau consilierii titulari suferă, îi doare fruntea din cauza gerului și le apar lacrimi în ochi, dar rămân neputincioși. Nu te poți salva decât dacă, îmbrăcat în mantaua ta subțire, parcurgi cât se poate de repede cele cinci-șase străzi ce te despart de locul de muncă, unde, odată ajuns, scuturi bine din picioare în camera portarului, până se dezmorțesc în acest mod toate capacitățile și talentele profesionale, înghețate în drum spre serviciu. De la o vreme, Akaki Akakievici începu să simtă cum îl roade ceva la spate și în umăr, cu toate că se străduia să parcurgă cât mai grabnic acel drum înghețat și obligatoriu. În cele din urmă, se gândi că vinovată de starea aceasta a lui ar putea să fie numai mantaua. O analiză acasă minuțios și descoperi că în două-trei locuri, în spate și la umeri, pânza se rărise considerabil; aceasta se rosese atât de mult, încât devenise transparentă, iar căptușeala se destrămase complet. Trebuie să știți că și mantaua lui Akaki Akakievici era ținta glumelor batjocoritoare făcute pe seama sa; colegii săi o privaseră chiar și de numele său nobil, de manta, zicându-i capot. Într-adevăr, aceasta avea o formă deosebită. Gulerul i se micșora în fiecare an, din ce în ce mai mult, având în vedere că unele bucăți din ea erau decupate și serveau la repararea altor părți. Locurile reparate nu erau nicidecum un exemplu de lucrare artistică croitorească, astfel că mantaua arăta mai curând ca un sac cârpit. Văzând toate acestea, Akaki Akakievici se hotărî să ducă mantaua la Petrovici, croitorul care locuia undeva, la etajul patru, la care ajungeai după ce urcai o scară neagră; acesta, cu toate că era sașiu și avea o față pestriță, reușea să repare cu succes pantalonii și fracurile funcționarilor și ale altor persoane, dar numai atunci când i se întâmpla să nu fie beat sau să nu aibă în capul său proiecte pentru alt fel de activități. Despre acest croitor nu ar trebui să povestim prea multe, dar ce să-i faci? Regulile scrierii unei nuvele cer caracterizarea detaliată a fiecărui personaj, de aceea sunt obligat să vi-l aduc în scenă și pe Petrovici. La început el se numea simplu, Grigori, și fusese iobag la un boier oarecare; a început să se numească Petrovici când a devenit liber și tot de atunci a început să bea destul de perseverent, la orice sărbătoare, mai întâi la cele mari, iar apoi nu mai făcea deosebire, la toate sărbătorile religioase, marcate în calendar printr-o cruciuliță. În această privință, el respecta cu fidelitate obiceiurile strămoșești și, în disputele cu soția sa, obișnuia să o numească pe aceasta „femeie fără frică de Dumnezeu” și „nemțoaică”. Și, dacă am ajuns să amintim și de soție, ar trebui să spunem vreo două cuvinte și despre ea. Cu părere de rău, trebuie să spun însă că despre ea nu se cunosc amănunte, doar că purta o scufie, în loc de basma; iar în ceea ce privește frumusețea, nu prea avea cu ce se lăuda, astfel că, dintre cei care o întâlneau, doar soldații se uitau mai îndelung, curioși să vadă cine se ascunde sub scufie, după care mișcau dezamăgiți din mustață și mormăiau vorbe porcoase.
Urcând scara ce ducea spre locuința lui Petrovici, care, trebuie să recunoaștem, era umedă și murdară, de jos până sus, cu tot felul de lături unsuroase, și pătrunsă de un miros de alcool care îți înțepa ochii, aceasta fiind, după cum se cunoaște, o caracteristică obligatorie a scărilor întunecate ale caselor din Petersburg, așadar urcând scara aceasta, Akaki Akakievici se întreba în sinea lui cât va cere Petrovici pentru cârpitul mantalei, și își propuse în cele din urmă să nu-i dea mai mult de două ruble. Ușa era întredeschisă, deoarece gospodina dinăuntru, care tocmai pregătea niște pește, o lăsase așa, astfel încât nimeni din afară să nu vadă gândacii ce foșgăiau în bucătărie, printre bucate. Akaki Akakievici traversă bucătăria tiptil, fără să fie observat de stăpâna casei; păși peste pragul unei camere, unde îl văzu pe Petrovici, așezat la o masă lată din lemn, nevopsită, cu picioarele îndoite sub el, semănând cu un pașă turcesc. După obiceiul croitorilor care își fac meseria, picioarele îi erau goale. Mai întâi îi atrase atenția degetul cel mare al croitorului, pe care, de altfel, Akaki Akakievici îl cunoștea foarte bine, după unghia mare, ce semăna cu o cochilie de broască țestoasă, groasă și rezistentă. La gâtul lui Petrovici atârna un ghem de mătase și numeroase feluri de ațe, iar pe genunchi avea întinsă o haină veche și demodată. De vreo trei minute tot încerca să bage ața în urechea acului, dar nereușind defel, se supăra foc pe întuneric chiar și pe ață, mârâind cu jumătate de gură: „Nu intră blestemata! M-ai scos din sărite, ticăloaso!” Lui Akaki Akakievici chiar îi păru rău că picase la croitor în clipa când Petrovici începuse a se enerva; prefera să-i comande ceva lui Petrovici doar atunci când era cu chef, când, după cum s-ar fi exprimat soția sa, „dracu’ făr-un ochi se umple cu poșircă”. Aflându-se în acea stare incertă, Petrovici ceda de obicei fără prea multe rugăminți și era de acord de fiecare dată cu orice i se cerea, ba, chiar se ploconea și mulțumea interlocutorului său. E drept că, la scurtă vreme după aceea, soția sa își intra în rol, plângându-se că soțul fusese beat și de aceea căzuse de acord să lucreze pentru un preț așa mic; și atunci el mai adăuga un grivennik[4], astfel încât jalea femeii să treacă mai repede. De data aceasta însă, Petrovici se pare că era treaz-trezuț și, din acest motiv, făcea pe severul, era morocănos și pornit să pretindă dracu’ știe ce prețuri mari. Akaki Akakievici pricepu care e situația de facto și ar fi vrut deja să facă stânga-mprejur, dar era prea târziu. Petrovici îl fixase cu singurul său ochi mai bun și Akaki Akakievici fu silit să-i vorbească:
— Să trăiești, Petrovici!
— Să trăiți, cucoane!, spuse Petrovici și se uită cu coada ochiului la mâinile lui Akaki Akakievici, voind să înțeleagă cu ce s-ar putea căpătui.
— Am venit și eu la tine, Petrovici, iată, cu…
Trebuie să știți că Akaki Akakievici folosea în vocabularul său o sumedenie de cuvinte ajutătoare: prepoziții, adverbe și, în sfârșit, particule și conjuncții care nu au absolut nicio importanță. Iar dacă era o situație foarte delicată, el avea obiceiul să nu ducă fraza până la capăt, și de aceea, foarte adesea începea să vorbească prin cuvintele: „Aceasta, desigur, este absolut așa…” – după ele nu mai urma nimic, fiindcă el uita ce avea de spus, crezând că deja spusese tot ce-i trecuse prin cap.
— Ce-i asta?, întrebă croitorul și analiză imediat, cu ochiul său văzător, mantaua, începând de la guler și până la mâneci, apoi spatele, pulpanele și cheutorile – toate fiindu-i foarte cunoscute, fiindcă acesta era obiectul muncii lui. Asta e, de altfel, obiceiul croitorilor și este primul lucru pe care îl fac când vii la ei.
— Păi, eu, iată, Petrovici… vezi că mantaua, pânza… uite, vezi, în celelalte locuri, peste tot, este destul de rezistentă, e drept că s-a prăfuit un pic și de aceea pare să fie mai veche, dar este nouă, atât că într-un singur loc s-a… un picuț, vorba ceea… în spate și, uite, la un umăr s-a ros nițel, privește, foarte puțin s-a ros și la celălalt, și asta-i tot. De lucru nu ai mult…
Petrovici luă „capotul”, îl întinse mai întâi pe masă, îl studie îndelung, clătină din cap și duse mâna spre fereastră să-și ia tabachera rotundă cu portretul unui general oarecare, cum se numea, nu se știe, fiindcă locul unde se aflase fața fusese găurit cu degetul și apoi astupat cu un pătrățel de hârtie, lipit chiar acolo. Mirosind tutun, Petrovici luă „capotul” în mâini și începu să-l studieze în dreptul luminii și din nou clătină din cap. Apoi îl întoarse cu căptușeala la exterior, și clătină din cap, luă și deschise din nou tabachera cu generalul peste care lipise bucățica de hârtie și, după ce trase tutun pe nas, o închise la loc și o ascunse undeva, după care spuse:
— Nu, nu mai poate fi reparată; este bună de aruncat!
Aceste cuvinte făcură să-i tresară inima lui Akaki Akakievici.
— De ce nu se poate, Petrovici?, întrebă el cu o voce aproape rugătoare, de copil. Este roasă doar la umeri puțin, tu trebuie să ai niște bucățele…
— Da, aș putea găsi niște bucățele, bucățelele se pot găsi, spuse Petrovici, însă nu ai de ce le prinde; materialul e putred de tot, dacă ating cu acul de el, se destramă.
— Și dacă se destramă, pune-i un peticel.
— Nu am pe ce pune peticelul, nu are de ce se ține, fiindcă este foarte veche stofa asta. Nici nu-i mai poți spune stofă, că, dacă se iscă o adiere de vânt, se împrăștie peste tot.
— Ei, dar tu fă ceva și întărește-o. Cum se poate așa, într-adevăr… parc-ar fi…!
— Nu, spuse Petrovici hotărât, nu pot face nimic. Materialul e rău de tot. Mai bine, când va veni vremea friguroasă de iarnă, faceți-vă din ea obiele, fiindcă o să vă fie frig în ciorapi. Nemții au inventat ciorapii doar ca să poată să câștige cât mai mulți bani (lui Petrovici îi plăcea să-i atingă pe nemți ori de câte ori exista vreo ocazie); iar în ceea ce privește mantaua, va trebui să vă faceți una nouă.
La cuvântul „nouă”, Akaki Akakievici văzu negru în fața ochilor, și toate lucrurile care se aflau în cameră începură să se rotească de jur împrejur. Îl mai vedea clar doar pe generalul cu fața lipsă de sub hârtia lipită, ce se afla pe capacul tabacherei lui Petrovici.
— Cum adică nouă?, întrebă el, de parcă ar fi vorbit în somn, că nu am bani pentru una nouă.
— Da, nouă, spuse cu un calm distrugător Petrovici.
— Și, dacă aș fi nevoit… una nouă, ce ar putea fi cu ea…
— Adică, ce preț ar avea?
— Da.
— Păi, te-ar costa cam o sută cincizeci de ruble, spuse Petrovici și își strânse semnificativ buzele.
Lui îi plăceau în mod deosebit efectele tari, îi plăcea să-i facă dintr-odată pe oameni să se îngrijoreze rău de tot de ceva, și apoi să se uite la ei cu coada ochiului, să vadă cum arată fețele lor îngrijorate de ceea ce le spusese el mai devreme.
— O sută cincizeci de ruble pentru o manta!, exclamă sărmanul Akaki Akakievici, și se prea poate că era prima exclamație din viața lui, fiindcă, altfel, avea întotdeauna o voce deosebit de calmă.
— N-ai ce-i face!, spuse Petrovici. Și depinde ce fel de manta îți dorești. Dacă vrei una cu blană de jder la guler și cu o glugă cu căptușeală de mătase, ar putea să te coste și două sute.
— Petrovici, te rog, zise Akaki Akakievici, cu voce rugătoare, fără să audă și chiar fără să încerce a mai auzi cumva cuvintele spuse de croitor și fără să mai ia în seamă și efectele pe care acestea le creau, repară și tu într-un fel oarecare, ca să mă mai servească măcar o vreme.
— Nu are rost, nu va ține, munca mea va fi de prisos și dumneata vei cheltui bani în zadar, spuse Petrovici.
Aceste cuvinte îl distruseră total pe Akaki Akakievici și ieși.
După plecarea sa, Petrovici rămase o bună bucată de vreme cu buzele strânse, fără să se apuce de lucru, fiind satisfăcut totuși că nici el nu s-a făcut de râs, și nici arta croitoriei nu a trădat-o.
Ieșind în stradă, Akaki Akakievici se simțea ca într-un coșmar. „Uite așa, iată, se mai întâmplă și treburi din astea”, își spuse în gând, „nici nu credeam că ar fi putut să fie așa…” iar după un timp oarecare, adăugă: „Deci iată cum! Uite ce ieși la sfârșit, iar eu, ce-i drept, nici nu aveam cum să presupun, că ar putea să mi se întâmple toate acestea”. După aceea urmă din nou o tăcere mai lungă și în cele din urmă gândi: „Asta e! Carevasăzică, iată ce împrejurare neașteptată, ca să vezi… pe acesta nu-l poți convinge în niciun fel… așa stau lucrurile!” Spuse toate acestea și, în loc să se ducă spre casă, o apucă în direcția opusă, fără să-și dea seama. Pe drum, îl atinse un coșar, cu haina sa murdară, și-i înnegri tot umărul; de pe acoperișul unei case aflate în construcție, îi căzu niște var direct pe căciulă, albindu-i-o complet. El nu observă nimic din toate acestea decât târziu, când dădu peste paznicul de la barieră, care, așezându-și halebarda lângă el, își scutură dintr-un cornet, în palma bătătorită, niște tutun, doar atunci funcționărașul nostru își mai reveni puțin, dar mai ales după ce paznicul îi zise: „De ce dai peste mine? N-ai trotuar?” Aceste cuvinte îl făcură să se uite împrejur și să se întoarcă spre casă. Doar aici începu să-și adune gândurile, văzu situația reală în mod clar și începu să discute cu sine, logic și sincer, fără să mai fie întrerupt de ceva, ca și cum ar fi avut în față un prieten deștept, cu care s-ar fi putut discuta despre cele mai intime și mai apropiate de suflet lucruri. „Ei, nu, zise Akaki Akakievici, acum nu am ce discuta cu Petrovici, acum el este… așa cum este… probabil că soția l-o mai fi ciondănit nițel. Dar eu mă voi duce la el mai bine într-o zi de duminică, dimineața; după ajunul de sâmbătă va fi puțin amețit, și va fi și mai somnoros, și va trebui să se dreagă, iar soția n-o să-i dea bani, iar în acest timp eu îi voi pune un bănuț așa, în mână, și el va fi mai ușor de convins, și atunci o să ia mantaua, deci…” Astfel judecând în sinea sa Akaki Akakievici, se învioră, așteptă prima zi de duminică și, urmărind de departe când soția lui Petrovici ieșise din casă și plecase undeva, el se duse direct la croitor. Așa cum bine presupusese, după ziua de sâmbătă, acestuia i se încrucișau ochii, își ținea capul apropiat de podea și era somnoros rău de tot; cu toate acestea, când auzi despre ce-i vorba, parcă se vârî dracul în el.
— Nu e posibil, zise, fiți bun și comandați-vă alta. Akaki Akakievici scoase bănuțul.
— Vă mulțumesc, cucoane, am să beau ceva în sănătatea dumneavoastră, spuse Petrovici, iar în ceea ce privește mantaua, trebuie să vă gândiți că aceasta nu mai poate fi folosită în niciun fel. Eu vă pot coase o manta nouă, s-o purtați cu mândrie, dar în privința aceasta mai discutăm.
Akaki Akakievici mai zise ceva despre reparație, însă Petrovici nu-l auzi și spuse:
— Una nouă vă voi coase ca la nimeni altul, să fiți sigur că voi depune efort. S-ar putea face și așa cum e moda acum, astfel încât gulerul să se închidă cu niște lăbuțe argintii, aplicate pe stofă.
Așa înțelese Akaki Akakievici că nu avea încotro și trebuia să-și facă o manta nouă. Asta îl întrista foarte mult. Cum putea să facă el așa ceva, cu ce? Cu ce bani să și-o cumpere? Desigur, oarecum se putea bizui pe prima care urma să i se dea de sărbători, însă acei bani au fost de mult împărțiți și planificați pentru altfel de lucruri. Trebuia să-și facă alți pantaloni, să-i plătească cizmarului o datorie mai veche, pentru că îi pusese niște căpute noi la carâmbii cei vechi, și mai trebuia să-i comande croitoresei vreo trei cămăși și vreo două perechi de obiecte de lenjerie de corp, din acelea pe care nu se cuvine să le numești direct într-un text ce urmează să fie dat publicității. Într-un cuvânt, toți banii, absolut toți, erau deja dați; și chiar dacă directorul ar fi fost atât de generos, încât să-i dea, în loc de o primă de patruzeci de ruble, vreo patruzeci și cinci sau chiar cincizeci, oricum, ceea ce-i rămânea era un fleac, care, față de suma necesară pentru o nouă manta, era ca o picătură în mare. Știa bine că Petrovici avea năravul de a trânti un preț uriaș, scoțându-l dracu’ știe de unde, astfel încât chiar soției lui îi sărea țandăra: „Te-ai țăcănit de tot, stricatule ce ești!” Altădată lucra pe un preț de nimic, dar acum își băgase în cap să ceară un preț mai mare chiar decât valora el însuși. Era convins că Petrovici i-ar fi făcut mantaua și pentru optzeci de ruble, însă chiar și aceste optzeci de ruble, de unde să le ia? Jumătate din sumă încă s-ar mai putea procura; jumătate s-ar mai găsi; poate chiar un pic mai mult, dar de unde să ia a doua jumătate?… Dar, poate că, mai întâi, cititorul ar trebui să afle de unde putea să găsească Akaki această primă jumătate. El avea obiceiul ca din fiecare rublă cheltuită să pună câte un groș undeva, într-o lădiță încuiată cu cheia, cu o deschizătură îngustă, tăiată în capac, prin care să introducă pitacii. După fiecare jumătate de an, el revizuia suma adunată din monedele de aramă și o înlocuia cu monede din argint. Această ocupație importantă o începuse de mai multă vreme, și astfel, pe parcursul câtorva ani, suma adunată număra mai bine de patruzeci de ruble. În concluzie, o jumătate din banii necesari îi avea în mână, dar de unde să ia cealaltă jumătate? De unde să ia alte patruzeci de ruble? Akaki Akakievici se gândi și iar se gândi și hotărî că va trebui să micșoreze cheltuielile obișnuite, cel puțin, pe parcursul unui an, să excludă băutul ceaiului seara, să nu mai aprindă seara vreo lumânare, iar dacă totuși va avea ceva de făcut, să se ducă în camera proprietăresei și să lucreze la lumina lumânării ei; când va merge pe stradă, va trebui să pășească mai ușor și mai atent, pe pietre și pe lespezi, aproape în vârful degetelor, și numai astfel ar putea să împiedice talpa să se tocească mai repede; să-i dea spălătoresei cât mai rar să-i spele lenjeria și, pentru ca aceasta să se păstreze curată mai mult, va trebui ca, de fiecare dată când va ajunge acasă, să o scoată și să rămână doar în halat, pe care îl avea de foarte mulți ani, și pe care chiar și timpul i l-a cruțat.
Trebuie să recunoaștem că, la început, Akaki Akakievici rezistă destul de greu acestor restricții, însă până la urmă și le însuși și nici nu le mai simțea; se deprinsese să nu mai mănânce deloc seara, alimentându-se în schimb sufletește, purtând permanent în gândurile sale ideea viitoarei mantale. De atunci, însăși existența sa păru mai plină de sens, de parcă s-ar fi căsătorit și alături de el ar mai fi trăit încă cineva, de parcă nu mai era așa de singur, ci alături de el, pe drumul vieții, și-ar fi dat acordul ca să pășească o iubită simpatică, și aceasta nu putea fi alta decât chiar mantaua sa, cu vatelină groasă, cu căptușeala rezistentă și nemaipurtată de nimeni până la el. El însuși deveni oarecum mai viu, chiar și caracterul său păru mai hotărât, deveni un om care își găsise un scop clar în viață și lupta pentru realizarea lui. Din acțiunile sale dispărură de la sine ezitările și, într-un cuvânt, se estompară toate defectele legate de caracterul lui șovăielnic. Uneori, în ochii săi apărea o luminiță, iar în minte începea să încolțească un gând de-a dreptul îndrăzneț: nu ar fi oare mai bine să pună la guler și o blană de jder? Din cauza acestui gând, era cât pe ce să o ia razna. Odată, pe când transcria o lucrare, fusese aproape pe punctul de a comite o greșeală, dar reuși să o evite și se trezi că oftează și că-și face semnul crucii. În fiecare lună îl vizita pe Petrovici cel puțin o singură dată, ca să discute cu croitorul despre viitorul mantalei sale, și anume: de unde ar fi mai bine să cumpere postavul și ce culoare îl avantajează, cam cât ar fi trebuit să-l coste stofa și, cu toate că era destul de îngrijorat, de fiecare dată reușea să se întoarcă acasă satisfăcut, gândindu-se că va veni și timpul când toate materialele vor fi cumpărate, și mantaua va fi în cele din urmă confecționată.
Evenimentele se desfășurară chiar mai repede decât se aștepta el. Contrar tuturor așteptărilor, directorul îi stabili lui Akaki Akakievici drept primă nu patruzeci și nu patruzeci și cinci, ci chiar șaizeci de ruble; poate că acesta presimțise cumva că Akaki Akakievici ar avea nevoie de o manta nouă, sau poate că toate acestea s-au întâmplat de la sine, important este că, datorită acestui fapt, se pomeni cu douăzeci de ruble în plus. Această întâmplare grăbi derularea evenimentelor. Încă vreo două-trei luni de post aproape negru și Akaki Akakievici va reuși să adune cu siguranță în jur de optzeci de ruble. Inima lui, de obicei foarte calmă, începu să bată cu putere. De cum primi banii, se duse împreună cu Petrovici pe la prăvălii. Cumpărară un postav foarte bun, și nu e de mirare, de vreme ce amândoi meditaseră la acest subiect timp de o jumătate de an și n-a existat măcar o singură lună, în care să nu fi trecut pe la prăvălii ca să se informeze asupra prețurilor; în plus, chiar Petrovici îi spuse că un postav mai bun nici că putea fi. Pentru căptușeală cumpărară o pânză de bumbac netedă și subțire, numită percal, deasă și de o calitate exemplară, care, după cum afirmase și Petrovici, era mai bună decât mătasea, având un aspect mai atrăgător și mai lucitor. Nu cumpărară însă blana de jder, fiindcă aceasta era mai scumpă decât estimaseră ei, dar aleseră în schimb o blană de pisică, cea mai bună dintre toate cele ce se găseau în prăvălie; la urma urmei, puteai afirma că seamănă foarte bine cu blana de jder. Petrovici munci vreo două săptămâni la manta, fiindcă îi luase mult timp vătuirea, că haina ar fi fost gata chiar mai repede. Pentru lucru, Petrovici îi ceru douăsprezece ruble, nici nu se putea mai puțin, fiindcă toate cusăturile fuseseră făcute doar cu ață de mătase, tighelul era dublu, cu pasul mic, și fiecare cusătură fusese testată de Petrovici cu dinții săi, lăsând pe stofă urmele diferite ale acestora.
Este greu de spus în ce zi anume s-a întâmplat miracolul, când Petrovici îi aduse mantaua terminată, dar, cu siguranță, a fost cea mai solemnă zi din viața lui Akaki Akakievici. I-o aduse într-o dimineață, puțin înainte de ora la care el trebuia să plece la departament. La nicio altă oră și în nicio altă zi nu ar fi fost mai potrivit să i se aducă mantaua, fiindcă era perioada când începeau gerurile cele mari și, după cum se părea, exista pericolul ca acestea să devină și chiar mai aprige decât în mod normal. Petrovici apăru cu mantaua precum se cuvine unui croitor bun. Fața lui exprima atâta importanță, încât Akaki Akakievici nu-și mai amintea să-l fi văzut vreodată într-o asemenea postură. Părea conștient de faptul că făcuse un lucru important și că își dă seama de prăpastia care există între croitorii care pun doar căptușeli și repară hainele și cei care fac un lucru de la început și până la capăt. El scoase cu grijă mantaua din cârpa în care o adusese înfășurată; cârpa abia o luase de la spălătoreasă, așa că o împături și o puse în buzunar. Privi cu o demnitate accentuată mantaua și, apucând-o cu ambele mâini, o aruncă plin de îndemânare pe umerii lui Akaki Akakievici; o trase apoi și o potrivi, la spate, cu mâna până la poale; după asta, aranjă mai bine partea din față a mantalei. Akaki Akakievici, ca orice om rațional, voi să încerce și mânecile și poate că de aceea Petrovici îl ajută să se îmbrace; și se dovedi că și mânecile erau potrivite corect. Într-un cuvânt, mantaua îi venea perfect. Petrovici nu scăpă ocazia să menționeze că i-a luat un preț atât de mic lui Akaki Akakievici doar pentru că îl cunoaște de mult și pentru că lucrează fără firmă, iar strada unde locuiește este neînsemnată; dacă însă ar fi comandat mantaua pe Bulevardul Nevski, ar fi trebuit să plătească șaptezeci și cinci de ruble numai pentru lucru. Akaki Akakievici nu dorea să discute însă deloc aceste lucruri cu Petrovici, iar sumele mari de care pomenea Petrovici, pentru a-și da importanță, îl speriau. El îi achită suma convenită anterior, îi mulțumi și, îmbrăcat în mantaua cea nouă, porni imediat spre departament. Croitorul ieși după el și, rămânând în stradă, îl urmări cu privirea îndelung, până departe, apoi trecu pe celălalt trotuar, ca să-i poată ieși în întâmpinare în altă stradă, printr-o ulicioară întortocheată, și să se uite încă o dată, dintr-un alt unghi, la mantaua meșterită de el, de data aceasta, privindu-l din față. Iar în acest timp în sufletul lui Akaki Akakievici palpitau toate emoțiile pe care le încearcă un om într-o zi de mare sărbătoare. El simțea în fiecare clipă a fiecărui minut că pe umerii săi atârnă o manta nouă, și de câteva ori zâmbi de plăcere. Avea acum două avantaje: unul că îi era cald, și altul că îi stătea bine. Nici nu observă când străbătu tot drumul și dintr-odată se pomeni deja ajuns în departament; la intrare, își scoase mantaua, o privi pe toate părțile și i-o dădu ușierului, poruncindu-i să i-o păzească în mod deosebit. Nu se cunoaște prea bine cum de toți funcționarii din departament aflară că Akaki Akakievici are o nouă manta care-i înlocuiește sacul acela scârbos. În aceeași clipă ieșiră cu toții la intrare să vadă mantaua cea nouă a colegului lor. Fiecare îl felicită, îl salută, iar el la început le zâmbi, iar pe urmă chiar se jenă de prezența lor în număr așa de mare. La puțină vreme după ce se apucară de lucru, începură să comenteze între ei, spunându-i apoi celui proaspăt înnoit că ar trebui să ude mantaua, în memoria celei vechi, că ar trebui să le facă tuturor cinste diseară cu ceva, ceea ce îl făcu pe Akaki Akakievici să se piardă definitiv, fără să mai știe cum ar trebui să procedeze în acest caz, ce ar putea să le răspundă colegilor săi și cum să scape mai repede de ei. După câteva minute, roșu la față, încercă, fără prea mult succes, să-i convingă că, de fapt, această manta nu era deloc nouă, ci din contră, era una mai veche, purtată. În cele din urmă, unul dintre funcționari, chiar în persoana ajutorului șefului de birou, pesemne ca să demonstreze că el nu este deloc înfumurat și se împacă bine și cu cei mai de rang inferior, spuse: „Fie, fac eu chef în locul lui Akaki Akakievici și vă rog să veniți diseară la mine, la ceai; ca o coincidență, astăzi este și ziua mea onomastică”. Funcționarii îl felicitară îndată pe ajutorul șefului de birou și primiră invitația cu mare plăcere. Akaki Akakievici începu să caute tot felul de motive ca să nu participe, însă toți ceilalți încercară să-l lămurească de faptul că nu e politicos să refuze, că e o mare rușine să nu vină și el, așa că eroului nostru îi fu imposibil să mai dea înapoi. Ba, chiar simți o mare plăcere când își dădu seama că va avea ocazia să defileze și seara în mantaua sa cea nouă.
Întreaga zi fusese cu siguranță, pentru Akaki Akakievici, cea mai grandioasă și mai importantă sărbătoare din viața lui. Reveni acasă în cea mai fericită stare sufletească, își scoase mantaua și o atârnă cu grijă pe perete, admirând încă o dată postavul și căptușeala, și apoi își puse alături și „capotul” cel vechi, complet destrămat, ca să poată face o comparație corectă între cele două veșminte. Se uită cu atenție la ele și își râse în sinea sa; se deosebeau atât de mult, ca de la cer la pământ! Și chiar după aceea, când termină de mâncat, continuă să zâmbească, gândindu-se la starea jalnică în care ajunsese „capotul”. Cina o luă în cea mai bună dispoziție și, după cină, nu mai scrise nimic, niciun fel de hârtii, ci se lăfăi în așternut, până se întunecă afară. În cele din urmă, se ridică dintr-odată, își puse mantaua pe umeri și ieși în stradă. Din păcate, nu putem să vă spunem unde anume locuia funcționarul care îl invitase la onomastica sa, memoria începe să ne joace feste și tot ce se află în Petersburg, toate străzile și casele ni s-au amestecat în cap, astfel că ne vine foarte greu să mai scoatem de acolo ceva ordonat. Orice ar fi fost, un lucru era sigur, anume că funcționarul locuia în partea aristocratică a orașului și prin urmare, destul de departe de Akaki Akakievici. La început, eroul nostru avu de parcurs câteva străzi pustii și aproape cufundate în întuneric, însă, pe măsură ce se apropia de locuința funcționarului, străzile deveneau tot mai vii, mai populate și mai bine iluminate. Începură să apară mai mulți trecători, din când în când întâlnea și doamne îmbrăcate frumos, întâlnea și bărbați cu gulere de bursuc, întâlnea mai rar copii cu sănii de lemn, cu scândurile bătute rar, ca niște zăbrele prinse în ținte cu capetele aurite; tot mai des întâlnea trăsuri de lux tapițate cu catifea de culoarea zmeurei, sănii lăcuite, cu acoperământ din blană de urs și trăsuri cu capre ornamentate, ce traversau în zbor strada, șuierând cu roțile pe zăpadă. Akaki Akakievici se uita la toate acestea ca la ceva nou. Erau câțiva ani buni de când el nu mai ieșise din casă la vremea înserării. Se opri curios în fața geamului luminat al unui magazin, să se uite la un tablou în care era pictată o femeie frumoasă, ce tocmai își descălțase pantoful, dezgolindu-și astfel întregul picior, de altfel destul de atrăgător; în spatele ei, în ușa unei camere, se zărea capul unui bărbat cu favoriți și cu un barbișon frumos. Akaki Akakievici clătină din cap și zâmbi, apoi își continuă drumul. De ce oare zâmbise? Poate din cauza faptului că întâlnise ceva absolut necunoscut, dar așa se întâmplă, pentru că simțurile lucrează în fiecare dintre noi; sau poate că se gândise și el, ca orice alt funcționar: „Ehei, francezii ăștia! Ce să mai zici, dacă își doresc ceva special, atunci sigur e ceea ce își doresc…” Dar se prea poate că nici la aceasta nu s-a gândit, nu poți să i te bagi omului în suflet ca să afli tot ce gândește și ce nu gândește el.
În cele din urmă, ajunse și la casa în care locuia ajutorul șefului de birou. Acesta trăia pe picior mare; scara era luminată de un felinar, iar apartamentul său era situat la etajul doi. Intrând în vestibul, Akaki Akakievici văzu pe podea șiruri întregi de galoși. Între aceștia, în mijlocul încăperii, se afla samovarul, șuierând deja și scoțând nourași de aburi. În cuier atârnau mantale și impermeabile, o parte dintre ele fiind chiar cu gulere de bursuc sau de catifea. După perete se auzea zgomot și un amestec de cuvinte fără de înțeles, care deveniră dintr-odată sonore și limpezi, pentru că, între timp, se deschisese ușa și își făcuse deja apariția un valet purtând pe brațe o tavă, pe care erau o mulțime de pahare golite, untiera și un coș cu pesmeți. Se vede bine treaba că funcționarii se adunaseră mai de mult și băuseră deja câte un pahar de ceai. Akaki Akakievici, atârnându-și el însuși mantaua în cui, intră în cameră, și în fața lui licăriră simultan lumânările, funcționarii, lulelele, mesele pentru cărți și, ca prin ceață, îl copleșiră din toate părțile niște voci care, dintr-odată crescură în intensitate, odată cu scârțâitul scaunelor mutate. Se opri stânjenit total în mijlocul camerei, fără să știe ce ar fi trebuit să facă. Fusese însă deja observat de ceilalți, care îl întâmpinară cu exclamații și porniră cu toții în aceeași clipă către vestibul, ca să-i analizeze încă o dată mantaua. Cu toate că la început nu știa ce să creadă, fiind un tip destul de naiv, nu putu să nu se bucure, văzând cum toată lumea îi laudă mantaua. După scurtă vreme însă, îl părăsiră cu toții atât pe el cât și pe mantaua sa binecunoscută acum, și se întoarseră către mesele destinate jocului de whist. Ceea ce se petrecea în jurul său, zgomotul, vocile și mulțimea de oameni, toate acestea erau neobișnuite pentru Akaki Akakievici. Nu știa deloc cum ar trebui să procedeze în astfel de situații, unde să-și țină mâinile, cum să își țină picioarele sau, ca un caz general, cum să își poziționeze întreaga ființă. Într-un târziu, se așeză și el lângă jucători, se uită la cărți, privi la fețele unuia sau altuia, și după o bucată de vreme începu să caște, să se simtă plictisit, mai ales că venise deja de mult ora la care el obișnuia să se culce. Poate că anume din acest motiv Akaki încercă să-și ia rămas-bun de la gazdă, însă aceasta nu-i dădu voie să plece, spunându-i că, de vreme ce s-a înnoit, mai întâi trebuie să bea câte un pocal de șampanie cu ceilalți. După o oră se servi și cina, din care nu lipsea salata vinegret[5], carnea rece de vițel, pateu, langoși și șampanie. Lui Akaki Akakievici îi dădură să bea două pocale, după care cei din jur deveniră mai veseli. El nu uită însă că se făcuse ora douăsprezece și că a venit vremea să plece acasă. Ca nu cumva să-i mai dea prin cap gazdei să-l rețină, ieși tiptil din cameră, își căută mantaua în vestibul și, cu o mare părere de rău, o găsi la podea, o scutură, o curăță de orice pufușor, o puse pe umeri și porni pe scară în jos, spre stradă. Ajuns afară din clădire, constată că drumul era încă luminat. Unele prăvălii mici, de fapt niște mici cluburi permanente ale servitorilor și ale altor categorii de oameni, mai erau încă deschise; altele erau încuiate, dar aveau o dâră de lumină pe toată crăpătura ușii, ceea ce însemna că înăuntru mai erau câțiva clienți, dar, pesemne, servitoarele și slugile se aflau pe punctul de a pune capăt bârfelor și discuțiilor, făcându-și stăpânii să se întrebe pe unde se vor fi aflând supușii lor la ora aceea. Akaki Akakievici mergea pe stradă bine dispus și, vreme de câteva clipe, nu se știe cu ce scop, chiar se ținu după urmele unei doamne, ce trecuse pe lângă el ca fulgerul și al cărei corp se afla încă într-o unduire neobișnuită. După un timp, se opri în loc, se întoarse și apoi o porni din nou pe drumul său, fără să facă zgomot, mirându-se că știe să meargă precum sălbăticiunile pădurii. În curând prin fața lui se derulară din nou acele străzi pustii, mohorâte chiar și în timpul zilei, și cu atât mai mult la ora aceasta. Acum aceste ulicioare deveniră parcă și mai izolate, și mai singuratice. Luminile din felinare începuseră să clipească, semn că uleiul era pe sfârșite. Se avântă printre șiruri de case de piatră și garduri, fără să mai întâlnească vreun suflet de om; doar zăpada strălucea pe străzile pustii, iar obloanele întunecate ale micilor cocioabe adormite accentuau și mai mult acea atmosferă sumbră și tristă. Akaki se apropie de locul unde strada pe care venise dădea într-o piață foarte largă, încât de-abia se vedeau casele de pe cealaltă parte a ei, atât de largă încât piața asta semăna mai curând cu un pustiu înfricoșător. În depărtare, Dumnezeu știe unde, licărea o luminiță într-o gheretă, care părea că se află la capătul lumii. Ajuns în această zonă, buna dispoziție a lui Akaki Akakievici se topi într-o mare măsură. Pășea către piață cu un fel de frică inexplicabilă, de parcă inima lui presimțea o nenorocire. Se uită în urmă și în lateral, de parcă ar fi fost în mijlocul mării. „Nu, cel mai bine ar fi să nu mă uit”, se gândi el și începu să meargă cu ochii închiși, iar când îi deschise ca să afle dacă ajunsese cumva aproape de marginea pieței, văzu deodată, opriți chiar în fața sa, niște bărbați cu mustăți, fără să poată desluși însă clar ce fel de mustăți purtau acești oameni. I se făcu așa, ca o ceață în fața ochilor și începu să-și simtă inima zbătându-se în piept.
— Păi, mantaua asta este a mea!, tună vocea unuia dintre ei, care îl și apucă de guler.
Akaki Akakievici se gândi să strige „Poliția!”, însă altul își vârî cu iuțeală un pumn mare cât un cap de funcționar, foarte aproape de gura lui, zicându-i:
— Numai să încerci să strigi!
Akaki Akakievici mai simți doar cum scoaseră mantaua de pe el și cum îl loviră cu o bucată mare de lemn, după care se prăbuși în zăpada înghețată, fără să mai știe nimic altceva. Peste câteva minute își reveni, se sculă în picioare, dar nu mai zări nicio urmă de om, nicăieri. Simți deodată un frig cumplit cuprinzându-l și, dându-și repede seama că nu mai are mantaua pe el, începu să strige, însă vocea sa nu mai avea puterea să ajungă până la marginea pieței. Continuă să strige cuprins de disperare, în vreme ce fugea prin piața cea mare, îndreptându-se către gheretă, lângă care se afla un paznic, sprijinit într-o halebardă, care tocmai încerca să ghicească ce dracu’ strigă omul care aleargă spre el. Ajungând în fața acestuia, Akaki Akakievici îl mustră cu o voce sufocată, reproșându-i că el doarme, în vreme ce oamenii sunt prădați în plină stradă. Slujbașul însărcinat cu paza îi răspunse că el nu văzuse nimic altceva, decât că persoana din fața sa a fost oprită în mijlocul pieței de doi oameni, pe care el nu-i cunoștea însă, și se gândise că aceia erau niște prieteni de-ai săi. Îi mai spuse că mai bine, decât să strige degeaba, să se ducă mâine la un polițist, care o să-i găsească pe cei care i-au luat mantaua.
Akaki Akakievici ajunse acasă într-o fugă, într-un hal fără de hal. Puținul păr, pe care-l mai avea la tâmple și la ceafă, era acum ciufulit de tot. Era plin de zăpadă pe piept, pe spate și pe pantaloni. Bătrâna proprietară a apartamentului, auzind o bătaie disperată în ușă, sări grăbită din așternuturi și, încălțând doar un singur papuc, alergă să deschidă, ținându-și jenată, cu o mână, cămașa la piept. Deschise ușa și, văzându-și chiriașul în halul acela, se dădu puțin înapoi speriată. Când Akaki îi povesti ceea ce i se întâmplase, femeia își plesni palmele și îi zise că ar trebui să se ducă direct la un comisar de circumscripție, fiindcă polițistul de cartier o să-l tragă pe sfoară, promițându-i că o să prindă făptașii, iar apoi o să-l tot amâne; prin urmare, cel mai bine ar fi să se ducă la un comisar de circumscripție, spunându-i că ea chiar cunoaște pe unul, pentru că Anna, o finlandeză care lucrase la ea mai demult ca bucătăreasă, se angajase dădacă la el, că îl vede adesea, când trece pe lângă casa lor, și că acesta merge în fiecare zi de duminică la biserică să se roage, că privește cu simpatie pe toată lumea și pare să fie un om cu sufletul bun. Ascultând cu atenție această propunere, Akaki Akakievici se târî trist în camera sa, și numai cel ce are puterea de a se pune în locul său poate să își imagineze cum și-a petrecut noaptea. Dis-de-dimineață, se duse la comisarul de circumscripție, însă i se spuse că acesta mai dormea. Se întoarse pe la zece – încă nu se trezise; mai veni și pe la unsprezece, și i se spuse că nu mai este acasă. Se întoarse la ora prânzului, și nici nu fu invitat să intre în vestibul, dar i se ceru să spună ce nevoie îl adusese și ce i se întâmplase. Akaki Akakievici avu ocazia să-și demonstreze caracterul măcar o dată în viață, și spuse răspicat că ar dori să-l întâlnească personal pe comisar și că el venise de la departament cu o afacere de stat, iar ei nu aveau niciun drept să nu-i permită să intre, iar dacă va mai fi ținut mult afară, va fi nevoit să facă o plângere mai sus, și atunci or să vadă ei ce pățesc. La aceste cuvinte, servitorii fură puțin derutați, neștiind ce să-i mai răspundă, astfel că unul dintre ei se duse să-l cheme pe comisar. În loc să acorde atenție întâmplării propriu-zise, acesta încercă să afle de la Akaki Akakievici de ce și de unde se întorsese acasă atât de târziu, și dacă nu cumva fusese într-o casă cu reputație rea. Descusut astfel, Akaki Akakievici deveni confuz și ieși din casa comisarului fără să mai fie convins că ceea ce i se ceruse să relateze va ajuta la rezolvarea cazului cu mantaua sa. Lipsi de la serviciu toată ziua (și aceasta era singura dată din viața sa). A doua zi apăru la birou cu fața schimbată, în „capotul” cel vechi, care arăta și mai jalnic decât înainte. Povestind cum fusese jefuit de manta, Akaki Akakievici reuși să-i sensibilizeze pe mulți dintre colegii săi, însă, printre ei, se mai găsiră unii care să îl ia în derâdere. Se hotărâră să adune imediat o sumă pe care să i-o ofere, însă aceasta se dovedi o nimica toată, pentru că funcționarii își cheltuiseră deja banii pentru a comanda un portret al directorului și pentru cumpărarea unei cărți, la propunerea șefului de secție, care era bun prieten cu autorul, așa încât suma de bani adunată se dovedi a nu servi la nimic. Unul dintre colegi, împins de un gest de compătimire, decise să-l ajute pe Akaki Akakievici, cel puțin, cu un sfat bun, spunându-i să nu se adreseze polițistului de sector, cu toate că acesta, dorind să obțină laudele șefilor săi, ar putea să-i recupereze mantaua în vreun fel, însă ea ar putea să rămână la poliție, dacă păgubașul nu va reuși să prezinte dovezi că îi aparține de drept. Atunci, cel mai bine ar fi să se adreseze unei persoane foarte importante, iar aceasta va lua legătura cu cine trebuie și astfel ar putea să reușească mai bine să-l rezolve. Așa că, neavând ce să facă, Akaki Akakievici trebui să se ducă și la persoana aceea atât de importantă. Și până acum a rămas o taină cine era persoana și cu ce se ocupa ea. Trebuie să vă mai spun că acea persoană importantă devenise recent o persoană importantă, iar până nu demult fusese doar o persoană neimportantă. Adică, funcția sa nici acum nu se considera așa de importantă, în comparație cu altele, cu mult mai importante. Întotdeauna se găsesc însă oameni pentru care și cei neimportanți sunt importanți în ochii lor. De fapt, omul acesta important se străduia să-și amplifice importanța folosind numeroase mijloace, din cele mai diferite, cum ar fi, de exemplu, faptul că, din ziua când își începuse activitatea, organizase lucrurile astfel încât subordonații lui să-l întâmpine întotdeauna la scară; nimeni nu îndrăznea să intre direct la el în birou, ci fiecare trebuia să respecte o ordine strictă. Funcționarul de la Registratura colegiului trebuia să-l informeze pe secretarul guberniei, secretarul guberniei – pe cel titular sau pe altul care se întâmpla să fie acolo, pentru ca, în cele din urmă, informația să ajungă la el. Așa se face orice în sfânta noastră Rusie, totul se bazează pe imitație, toți își imită și își ironizează superiorul. Se vorbește că un oarecare consilier titular, imediat după ce devenise șef al unei cancelarii destul de modeste, își împrejmuise locul de muncă și își făcuse o cămăruță specială, pe care o numise „camera de primire”, își instalase lângă ușă niște plasatori cu gulere roșii și galoane, care apucau mânerul ușii și o deschideau oricărui proaspăt sosit, cu toate că în „camera de primire” de-abia încăpuse o masă de scris obișnuită.
Audiențele și obiceiurile persoanei importante erau ceremonioase și solemne, însă destul de complicate. Temelia principală a sistemului său era severitatea. „Severitate, severitate și severitate”, repeta el de obicei, și atunci când rostea ultimul cuvânt, obișnuia să privească fix și cu importanță în ochii interlocutorului. Nu exista niciun motiv pentru o asemenea exigență, pentru că cei zece funcționari care alcătuiau întregul mecanism guvernamental al cancelariei erau și așa destul de speriați. Când îl vedeau de departe, lăsau lucrul la o parte și stăteau drepți, până când șeful trecea prin încăpere. O discuție obișnuită dintre el și inferiori avea deviza „severitate!” și era alcătuită aproape din trei fraze: „Cum de îndrăzniți? Poate nu știți cu cine vorbiți? Poate nu vă dați seama cine stă în fața dumneavoastră?” În fapt, acesta fusese totuși un om cu sufletul bun, foarte amabil cu prietenii săi, serviabil, însă funcția asta înaltă îl dezorientase complet. După ce primise funcția devenise oarecum confuz, nu știa cum să acționeze și nu știa absolut deloc cum să se comporte. Dacă i se întâmpla să se afle în fața unora ce îi erau egali ca funcție, știa să fie un om de treabă, foarte corect, iar în unele privințe dădea dovadă chiar și de rațiune; dar dacă se întâmpla să fie într-o societate în care se aflau și persoane ce aveau măcar un grad sub nivelul său, omul nostru se simțea cum nu se poate de rău; tăcea, și situația lui îți trezea mila, mai ales că el însuși simțea că ar fi putut să-și petreacă timpul cu mult mai bine. În ochii săi se putea vedea o mare dorință de a participa la discuțiile interesante ce se desfășurau sau de a se alătura vreunuia dintre grupurile prezente, însă întotdeauna îl reținea gândul că ar putea să depășească limitele, că nu va reuși să nu devină familiar și că, procedând astfel, ar putea chiar să-și piardă din importanța pe care poziția sa superioară i-o atribuia. Condus de asemenea rațiuni, el rămânea mereu în starea aceea de tăcere profundă, scoțând doar din când în când niște sunete monosilabice, neinteligibile, gest care îi aduse faima de cel mai plicticos dintre superiori. La o astfel de persoană importantă se prezentă Akaki Akakievici, alegând însă cel mai nefavorabil moment, cu totul neprielnic pentru rezolvarea problemei sale, însă deosebit de favorabil pentru persoana importantă. Aceasta se afla în biroul său și discuta foarte, foarte vesel cu una dintre vechile sale cunoștințe, un prieten din copilărie, cu care nu se văzuse de câțiva ani. În acest timp, fu informat că vrea să intre la el un oarecare Bașmacikin. El întrebă brusc: „Cine este acesta?”, și-i veni răspunsul îndată: „Un funcționar oarecare”. „A! Să mai rabde, că acum nu am timp”, zise persoana importantă.
Aici trebuie să mai spunem că persoana importantă mințise într-o măsură considerabilă. Avea timp berechet, pentru că întorsese deja, împreună cu prietenul său, toate lucrurile pe o parte și pe alta, și de o bună bucată de vreme, printre frazele lungi, se strecuraseră pauze și mai lungi, după care se loveau unul pe altul, ușor, peste coapsă, zicându-și: „Uite asta e, Ivan Abramovici!” „Ai dreptate, Stepan Varlamovici!” Și cu toate acestea, ca să vezi, porunci ca funcționarul să mai aștepte, ca să-i demonstreze amicului său, care nu mai avea de mult un serviciu și care locuia acasă, în sat, cât timp așteaptă funcționarii în anticamera sa. În cele din urmă, sătui de vorbă, dar și mai sătui de tăcere, fumară câte o țigară în fotoliile destul de comode, cu speteaza înclinată. La un moment dat, persoana importantă păru că își aduse aminte de funcționarul neînsemnat și îi spuse secretarului, care tocmai se oprise lângă ușă cu hârtiile pentru raport: „Apropo, mi se pare că acolo așteaptă un funcționar; spune-i că poate să intre”. Sesizând timiditatea sărmanului său vizitator și aspectul jalnic al tunicii sale vechi, generalul se întoarse brusc cu fața spre el și îi zise: „Ce dorești?”, cu o voce fermă, pe care o exersase în mod special, în fața oglinzii, atunci când se aflase de unul singur în camera sa, chiar cu o săptămână înainte de a i se fi acordat această înaltă funcție. Akaki Akakievici, fiind deja înarmat cu acea stare de sfiiciune bolnăvicioasă obligatorie în astfel de cazuri, se jenă și mai mult și încercă, atât cât îi permitea dezlegarea limbii, să explice, adăugând mai des decât oricând interjecția „iată”, că mantaua îi fusese absolut nouă și că, iată, fusese prădat, într-un mod inuman, și că i se adresează pe această cale, pentru ca Domnia Sa să stăruie pe lângă cunoștințele sale înalte sau să scrie la șeful poliției urbane sau altcuiva important care ar putea să dispună căutarea mantalei. Nu se știe de ce, înaltul funcționar aprecie această formă de adresare peste măsură de familiară.
— Ce se întâmplă, stimate domn, continuă el brusc, nu cunoști ordinea? Unde ai intrat? Știi cum se procedează în astfel de cazuri? Trebuia mai întâi să depui o cerere la cancelarie, cu privire la cazul dumitale; ea ar fi ajuns la șeful de birou, apoi la șeful de secție, pe urmă ar fi fost transmisă secretarului, iar secretarul mi-ar fi adus-o mie…
— Dar, mult prea stimate domn – spuse Akaki Akakievici, încercând să-și adune fărâma de prezență de spirit pe care o mai avea și simțind în același timp că transpirase într-un mod îngrozitor, eu, stimate domn, am îndrăznit să vin direct, deoarece știu, iată, că… secretarii sunt o specie de oameni care nu prea inspiră încredere…
— Ce, ce, ce?, zise persoana importantă. De unde ai adunat atâta îndrăzneală? De unde ai luat astfel de idei? Ce-i cu revolta aceasta răspândită printre tineri împotriva șefilor și a celor ce le sunt superiori?!
Se pare că persoana importantă nu observase că Akaki Akakievici ajunsese la o vârstă mai mare de cincizeci de ani și, în consecință, ai fi putut să-l numești tânăr doar într-un sens relativ, adică în comparație cu cineva care depășise deja vârsta de șaptezeci de ani.
— Dumneata știi cu cine vorbești? înțelegi cine se află în fața dumitale? înțelegi aceasta sau nu înțelegi? Te întreb…
Aici el bătu din picior, urcând tonalitatea vocii pe o notă forte fortissimo, încât Akaki Akakievici se îngrozi. Funcționarul nostru chiar încremeni, se clătină, începu să tremure din tot corpul și nu mai reuși deloc să-și recapete echilibrul, astfel că, dacă n-ar fi alergat imediat paznicii ca să-l sprijine, s-ar fi prăbușit pe dușumea; îl scoaseră din birou aproape leșinat. Iar persoana importantă, mulțumită că efectul depășise toate așteptările și pe deplin satisfăcută de ideea că un cuvânt de-al său are forța să-l lase pe om în stare de inconștiență, își privi amicul cu coada ochiului, ca să vadă care-i atitudinea sa în această privință, și constată cu satisfacție că și amicul său se afla acum într-o stare confuză și că, la rândul său, devenise și el stăpânit de același sentiment puternic de groază.
Akaki Akakievici nu-și aminti deloc cum coborâse scara și cum ieșise în stradă. Nu-și simțea nici mâinile și nici picioarele. Niciodată în viața sa nu mai fusese bruscat atât de tare de un înalt funcționar, și încă unul ce-i era absolut străin. Merse cu gura întredeschisă, prin vântul năprasnic ce șuiera pe străzi, împingându-l de pe trotuar; așa cum se întâmplă la Petersburg, vântul sufla din toate cele patru direcții, din toate ulicioarele, și Akaki Akakievici răci imediat, astfel că, odată ajuns acasă, nu mai putu să spună niciun cuvânt: gâtul îi era umflat rău de tot. Iată ce putere are uneori o mustrare competentă!
A doua zi simți că are febră mare. Profitând de ajutorul generos dat de clima Petersburgului, boala luă amploare mai curând decât se așteptase, și când apăru medicul și îi luă pulsul, nu găsi altceva de făcut decât să-i recomande niște comprese, unica șansă de a nu lăsa pacientul lipsit de ajutorul binefăcător al medicinii; doctorul nu întârzie de altfel să-l informeze și asupra faptului că mai avea de trăit cel mult două zile. Zicând acestea, se întoarse către proprietară și-i spuse și ei: „Iar dumneavoastră, mătușica, nu mai pierdeți timpul în zadar, comandați-i chiar acum un sicriu din pin, pentru că unul de stejar ar fi pentru el mult prea scump”. Nu cunoaștem dacă Akaki Akakievici auzise aceste cuvinte fatale, iar dacă le-a auzit, nu știm ce efect avură asupra sa, dacă-i părea rău sau nu să părăsească viața asta nenorocită, oricum, nu se cunoaște nimic din toate acestea, dat fiind faptul că în tot acest timp el se aflase în delir și în fierbințeli. I se arătau tot felul de vedenii, una mai stranie decât alta; ba îl vedea pe Petrovici și îi comanda o manta prevăzută cu dispozitive împotriva hoților, ba i se năzărea că hoții se ascund sub patul în care dormea, și în fiecare clipă o ruga pe proprietară să scoată un hoț chiar de sub plapumă, de lângă el, ba o întreba de ce în fața lui atârnă „capotul” cel vechi, dacă el are o manta nouă, ba își imagina că se află în fața înaltului funcționar, ascultându-i morala competentă și zicându-i întruna: „Sunt vinovat, înălțimea Voastră!”, ba, în sfârșit, chiar începu să rostească obscenități, pronunțând cele mai rușinoase cuvinte, astfel încât bătrâna proprietăreasă își făcu cruce, neauzind de când se știa ea asemenea porcării, mai ales că aceste cuvinte murdare urmau imediat după apelativul „înălțimea Voastră”. Spunea în continuare șiruri întregi de cuvinte lipsite de sens, astfel încât nu puteai desluși mai nimic; puteai să constați doar că acele cuvinte și gânduri haotice se roteau mereu în jurul mantalei.
În cele din urmă, sărmanul Akaki Akakievici își dădu sufletul. Nici camera și nici lucrurile sale nu fură puse sub sigiliu, dat fiind faptul că el nu avea niciun fel de moștenitori, iar apoi, pentru că moștenirea care rămăsese de pe urma sa era destul de mică: un mănunchi de pene de gâscă, un top de hârtie albă pentru acte, trei perechi de ciorapi, doi-trei nasturi de pantaloni care se rupseseră și mantaua cea veche, „capotul” pe care îl cunoașteți deja. Dumnezeu știe cui i-a revenit toată moștenirea aceasta. Trebuie să recunosc, povestitorul acestei nuvele nici nu a mai fost interesat ca să afle.
Akaki Akakievici a fost dus la cimitir și înmormântat. Și Petersburgul a rămas astfel fără Akaki Akakievici de parcă nici nu ar fi trăit vreodată în acest oraș. O ființă neapărată de nimeni, nimănui dragă și neinteresantă pentru nimeni, care nu a atras nici măcar atenția vreunui naturalist ce nu pierde nicio ocazie de a vâna o insectă ca s-o fixeze cu un ac și s-o studieze la microscop, a rămas ascunsă o viață și a dispărut din lume; o ființă care a trăit o viață întreagă, doar ca să rabde, supusă, toate insultele și umilințele colegilor de birou, s-a dus în mormânt, moartea ei nefiind considerată de nimeni un eveniment ieșit din comun; dar cel puțin înainte de sfârșitul vieții, pentru această ființă a licărit totuși o scânteie de bucurie, sub forma unei mantale care i-a încălzit viața pentru o singură clipă; și o ființă peste care se abătuse o năpastă la fel de imprevizibilă, tot așa cum se năpustesc marile nenorociri și asupra împăraților și mai-marilor acestei lumi…
La câteva zile după moartea lui Akaki Akakievici, șeful său a trimis la apartamentul în care locuise un paznic de la departament, spre a-i transmite ordinul de a se prezenta imediat la birou; paznicul se întoarse însă fără niciun răspuns concret, raportând șefului său că persoana la domiciliul căreia fusese nu se poate prezenta la serviciu; la întrebarea „De ce?”, paznicul dădu următorul răspuns: „A murit, pur și simplu, sunt patru zile de când l-au înmormântat”. În acest mod aflară și cei de la departament despre moartea lui Akaki Akakievici, iar a doua zi, în locul său, la birou, ședea deja un alt funcționar, mult mai înalt, care scria însă literele mai puțin drepte, adică mai înclinate și mai strâmbe.
Cine și-ar putea închipui însă că istoria lui Akaki Akakievici nu s-a încheiat încă, că eroului nostru i-a fost sortit să mai trăiască, agitat, câteva zile după moartea sa, ca o recompensă pentru viața lui neluată în seamă de nimeni… Datorită unor întâmplări ce urmară, sărmana noastră istorie capătă dintr-odată un sfârșit fantastic. În tot Petersburgul, se răspândiră zvonuri că, la Podul Kalinkin, și de acolo mai departe, începuse să se arate, în fiecare noapte, o stafie cu chip de funcționar, ce căuta o manta ce, spunea ea, i-ar fi fost furată cândva; motivând astfel, îi dezbrăca pe toți trecătorii de mantale, fără să mai țină cont de gradele sau funcțiile acestora sau de tipul de manta cu care erau îmbrăcați: cu guler de pisică, de bursuc, de enot, de vulpe, din blană de urs, cu vatelină, într-un cuvânt, tot felul de haine din blană sau din piele, orice fel de haine folosite de oameni pentru a-și acoperi corpul. Unul dintre funcționarii de la departament chiar îl văzuse cu ochii săi pe răposat și îl recunoscuse imediat; era, fără niciun dubiu, Akaki Akakievici. Acest fapt îl făcu să se sperie însă atât de tare, încât o rupse la fugă cât putu de repede, din care motiv nu putuse să-i deslușească fața prea bine, amintindu-și doar că văzuse clar cum acesta, deși se afla foarte departe, îl amenința cu degetul. Din toate părțile veneau sesizări, cum că spatele și umerii, nu doar ale funcționarilor titulari, ci chiar și ale consilierilor secreți, sunt expuse unui frig năprasnic, din cauza pierderii mantalelor pe timpul nopții. Se emisese chiar și o decizie a organelor de poliție, având ca scop prinderea cu orice preț a răposatului, fie viu, fie mort, și pedepsirea sa exemplară, în cel mai crunt mod, ca să afle și alții, astfel încât aceste fapte revoltătoare să nu se mai petreacă. Și iată un exemplu. Un paznic dintr-un cartier oarecare, aproape că reușise să îl înhațe pe răposat de guler, în stradela Kiriușkin, la locul faptei, când acesta încerca să scoată mantaua de molton de pe un muzicant ieșit la pensie, care pe timpul său cântase la flaut. Apucându-l de guler, el își strigă și ceilalți prieteni să-i vină în ajutor și le porunci să-l țină pe făptaș. În timpul acesta, paznicul își băgă pentru o clipă mâna în cizmă, ca să scoată de acolo punga cu tabac pentru ca, prizând tutun, să-și încălzească nasul, care îi înghețase bocnă; din păcate, avea la el chiar acel tip de tutun pe care răposatul nu îl putuse suferi niciodată. Paznicul, care-și acoperise cu degetul una dintre nări, nici nu apucase bine să tragă cu nara stângă jumătate din grămăjoara de tutun, că răposatul strănută tare, stropindu-i cu scuipat pe toți trei. Până și-au dus ei mâinile la ochi ca să și-i șteargă, nu mai rămase nici urmă de răposat, așa încât, le era tot mai greu să înțeleagă dacă acesta fusese sau nu fusese prins de ei. De atunci paznicii căpătară o frică atât de mare de arătările răposaților, încât se fereau să-i prindă chiar și pe cei vii și, abia de mai îndrăzneau să le strige de foarte departe: „Tu, acela, du-te în drumul tău!” și din acest motiv, arătarea funcționarului nostru începu să apară și dincoace de Podul Kalinkin, băgându-i în boală pe toți cei fricoși. Apropo, am uitat să acordăm o cât de mică atenție, așa cum s-ar fi cuvenit, unei persoane importante, care a fost cauza întorsăturii atât de fantastice a acestei povești, altminteri pe deplin adevărată. Mai întâi de toate, vreau să vă spun că mă simt obligat să fiu sincer în relatările mele și de aceea afirm că, foarte curând după plecarea dintre noi a prea mult repudiatului și desconsideratului nostru Akaki Akakievici, persoana importantă a simțit un sentiment care semăna mai curând cu o profundă părere de rău. Acestei persoane nu-i era deloc străin sentimentul de milă și, cu toate că poziția sa împiedica adesea bunătatea inimii sale să iasă la suprafață, multe fapte bune îi deveniseră pe deplin accesibile. Îndată ce amicul său ieși din birou, el își aminti cu evlavie de sărmanul Akaki Akakievici. Aproape în fiecare zi, de atunci, Akaki Akakievici i se arătă palid, neputincios să reziste la morala făcută de un șef. Gândul acesta îl deranja în așa măsură, încât, peste numai o săptămână, hotărî să trimită un funcționar la el acasă, ca să afle cum se simte și să-i transmită că, poate, o să încerce să-l ajute într-un anumit fel; și când i se aduse vestea că Akaki Akakievici murise subit, din cauza unei febre, el rămase locului ca și trăsnit, simțind mustrări de conștiință și rămânând trist toată ziua. Dorind să se distreze cât de cât și să uite emoțiile negative trăite, persoana importantă plecă la o serată organizată de unul dintre amicii săi, unde găsi o societate de treabă și, ceea ce era foarte bine, faptul că toți de acolo aveau cam același grad îl făcu să se simtă mai în largul său. Această petrecere influență radical starea sa sufletească. Se descătușă, deveni mai plăcut în comunicare, împărțind tot felul de amabilități, într-un cuvânt, petrecu seara într-un mod cum nici că s-ar fi putut mai plăcut. Când se servi cina, bău un pahar, două de șampanie – băutură care, așa cum cunoaștem, nu acționează negativ asupra bunei dispoziții. Șampania îi dădu de înțeles că el poate să fie capabil să facă tot felul de lucruri extraordinare; se decise astfel să nu se ducă îndată acasă, ci să treacă pe la o doamnă cunoscută, Karolina Ivanovna, o femeie despre care se credea că ar fi de origine germană și pentru care simțea că are un sentiment de adevărată prietenie. Trebuie să mai amintim aici și faptul că persoana importantă era un bărbat nu chiar atât de tânăr, un soț bun, un tată respectat de copiii săi. Doi fii, dintre care unul lucra deja la cancelarie, și o fiică de șaisprezece ani, foarte drăguță, cu năsucul puțin cam cârn, dar simpatic; în fiecare zi se apropiau de el și-i sărutau mâna, zicându-i: „Bonjour, papa”. Soția sa, o femeie proaspătă și foarte atrăgătoare, mai întâi îi întindea mâna să i-o sărute, iar apoi o săruta și ea pe a lui. Cu toate că era destul de mulțumit de tandrețea celor de acasă, persoana importantă găsise de cuviință să aibă și o relație de prietenie cu o femeie ce locuia în cealaltă parte a orașului. Această prietenă nu era nici mai bună, nici mai tânără decât soția sa. În lumea aceasta se întâmplă însă tot felul de lucruri și nu e treaba noastră să le judecăm. În consecință, persoana importantă coborî repede treptele casei sale, se așeză în sanie și îi zise vizitiului: „La Karolina Ivanovna”. Învelindu-se bine în mantaua sa călduroasă, rămase așa, în cea mai plăcută poziție, mai plăcută nici că poate exista pentru un rus adevărat, adică poziția omului care nu se gândește la nimic, iar gândurile îi vin singure în cap, unul mai plăcut decât altul, fără să fii nevoit a alerga după ele sau a le căuta în memorie. Satisfăcut pe deplin, el își aminti pe rând toate momentele vesele de la serata la care participase de curând, toate cuvintele pe care le spusese, făcându-i să râdă în hohote pe cei din cercul său de prieteni, de altfel destul de restrâns; multe dintre cuvintele spuse atunci le repetă din nou cu jumătate de gură și găsi că sunt la fel de comice, ca și atunci când le spusese întâia oară și, poate că de aceea, nu se miră deloc când începu și el să râdă din toată inima, în sinea sa. Din când în când, vântul năprasnic care, întețindu-se pe nepusă masă, Dumnezeu știe din care direcție și din care motiv, îl cam încurca, îi biciuia fața, aruncând spre el ace de zăpadă, îi făcea gulerul să fâlfâie ca o pânză de corabie sau, dintr-odată, cu o putere supranaturală, i-l azvârlea peste cap, forțându-l mai mereu să-și scoată fața de sub el. Deodată, omul important simți că cineva îl prinde cu putere de guler. Întorcându-se, văzu în spatele său un bărbat de talie mică, îmbrăcat într-o manta veche și ponosită și, îngrozit, recunoscu în acel bărbat pe nimeni altul decât pe Akaki Akakievici. Fața funcționarului era albă ca zăpada, semănând foarte mult cu aceea a unui mort. Groaza persoanei importante depăși însă toate limitele atunci când văzu cum gura răposatului, mirosind groaznic a mormânt, începu să se strâmbe cumplit, rostind aceste cuvinte:
— A! Iată că te-am găsit și pe tine, în sfârșit! Iată, te-am prins și de guler! Am nevoie de mantaua ta! Pentru că nu ai vrut să-ți bați capul ca să o găsești pe a mea și m-ai și dojenit – acum să mi-o dai pe a ta!
Sărmana persoană importantă mai să moară de frică. Oricât de tare i-ar fi fost caracterul când se afla în cancelarie, înaintea inferiorilor, și oricât de puternic ar fi arătat ca bărbat, în orice alte împrejurări, în clipa de față simți o spaimă atât de cumplită, încât fu îndreptățit să creadă că de la această sperietură s-ar putea alege cu cine știe ce boală mai gravă. Așa încât, el însuși își scoase de pe umeri mantaua și îi strigă vizitiului cu o voce care trăda groaza: „Du-mă cât poți de repede acasă!” Auzind vocea aceea care, de obicei, răsuna atât de puternic numai în momente de cumpănă, vizitiul își băgă capul între umeri, biciui caii și porni ca săgeata, spre casă. În vreo șase minute și ceva, persoana importantă ajunsese la scara locuinței sale. Palid, speriat și fără manta, în loc să ajungă la Karolina Ivanovna, el se întoarse acasă, se târî cum putu până în camera lui și își petrecu noaptea într-o mare dezordine sufletească și fizică, astfel încât, a doua zi dimineața, la ceai, fiica sa îi spuse direct:
— Tată, ești foarte palid azi.
Omul important tăcu însă și nu rosti niciun cuvânt despre evenimentele din seara trecută, despre împrejurările în care se întâmplaseră și despre locul unde dorise el să ajungă. Aceste evenimente produseră asupra sa o impresie puternică. De atunci, el începu să le zică mult mai rar subordonaților săi: „Cum de îndrăzniți, sau poate nu înțelegeți cine se află în fața dumneavoastră?”; iar dacă totuși le mai spunea, o făcea nu înainte de a-i asculta, ca să cunoască ceva mai bine problemele lor. Dar cel mai bun lucru care se petrecu după această întâmplare a fost că de atunci nu se mai arătă deloc stafia funcționarului răposat; pesemne că mantaua de la persoana importantă îi venise ca turnată; cel puțin, nu se mai auzi nicăieri vreun astfel de caz, ca să i se mai fure cuiva vreo manta. Cu toate acestea, mulți oameni activi și preocupați de veșmintele proprii nu se calmară nicidecum, și povesteau că, în colțurile îndepărtate ale orașului, încă se mai arată din când în când fantoma funcționarului răposat. Un paznic din Kolomna chiar văzu cu propriii ochi cum apăru arătarea, furișată pe lângă case. Cum paznicul era după natura sa un bărbat neputincios, odată fusese chiar trântit la pământ de un porc ce o zbughise dintr-o casă particulară, spre marea veselie a birjarilor care stăteau la taifas, așezați în cerc, destul de aproape de el și cărora le pretinse câte o monedă ca sancțiune pentru că fusese batjocorit de ei și pentru că se gândise că sosise vremea să-și cumpere niște tutun; așadar neputincios fiind, paznicul nu mai îndrăzni să oprească arătarea, ci se luă după ea, până când aceasta se uită în urmă și, oprindu-se dintr-odată, îl întrebă: „Tu, ce vrei?” și-i arătă un pumn așa de mare, cum niciunul din cei încă în viață nu are. Paznicul răspunse atunci „Nimic” și se întoarse imediat înapoi. La rândul său, arătarea, care avea o statură mult mai înaltă decât o cunoaștem noi, și care purta o pereche de mustăți uriașe, se pare că își îndreptă pașii spre Podul Obuhov, după care dispăru definitiv în întunericul nopții.
Sfârșit
1 Șef de poliție.
2 Denumirea unui fel de încălțăminte joasă, de obicei de piele.
3 Joc de cărți.
4 Monedă de zece copeici.
5 Salata de legume, care include sfeclă, ceapă, cartofi fierți, mazăre verde și castraveți murați.