Acel om cu totul neobișnuit, bătrânul doctor Heidegger, pofti odată patru prieteni venerabili să-l viziteze în odaia sa de lucru. Erau trei domni cu bărbi albe, domnul Medbourne, colonelul Killigrew și domnul Gascoigne, și o doamnă ofilită, cunoscută drept văduva Wycherley. Toți patru erau niște făpturi bătrâne și melancolice, pe care viața nu le cruțase de nenorociri și a căror cea mai mare nenorocire era că nu se aflau de mult în mormânt. Domnul Medbourne, în puterea vârstei, fusese un negustor înstărit, dar pierduse totul într-o speculație nebunească și acum nu era cu mult mai presus de un cerșetor. Colonelul Killigrew își risipise cei mai buni ani, sănătatea și averea în goana după plăceri păcătoase, care-i zămisliseră un întreg neam de suferințe, precum guta și felurite alte chinuri ale sufletului și ale trupului. Domnul Gascoigne era un om politic ruinat, cu o faimă rea, sau cel puțin așa fusese până când timpul îl ștersese din amintirea generației de astăzi, făcându-l, dintr-un om de ocară, un necunoscut. Cât despre văduva Wycherley, tradiția ne spune că fusese o mare frumusețe la vremea ei; de mult însă trăia într-o adâncă izolare, din pricina unor povești scandaloase care-i întorseseră împotrivă pe oamenii de neam ai orașului. Se cuvine să pomenim și faptul că fiecare dintre cei trei bătrâni domni, domnul Medbourne, colonelul Killigrew și domnul Gascoigne, fusese în tinerețe îndrăgostit de văduva Wycherley și că odată fuseseră pe punctul să-și taie beregata unul altuia de dragul ei. Și, înainte de a merge mai departe, voi aminti doar în treacăt că doctorul Heidegger și toți cei patru oaspeți ai săi erau socotiți uneori cam săriți din minți, cum li se întâmplă nu arareori bătrânilor când îi apasă necazurile de azi ori amintirile dureroase.
— Dragii mei prieteni, spuse doctorul Heidegger, făcându-le semn să se așeze, aș dori să mă ajutați la unul dintre micile experimente cu care mă desfăt aici, în odaia mea de lucru.
Dacă toate poveștile erau adevărate, odaia doctorului Heidegger trebuie să fi fost un loc foarte ciudat. Era o încăpere întunecoasă, de modă veche, împodobită cu ghirlande de pânze de păianjen și presărată cu praf străvechi. De-a lungul pereților se înșirau câteva biblioteci de stejar, ale căror rafturi de jos erau pline de volume uriașe in-folio și de tomuri in-cvarto cu litere gotice, iar cele de sus, de cărticele in-duodecimo, legate în pergament. Deasupra bibliotecii din mijloc se afla un bust de bronz al lui Hipocrate, cu care, potrivit unor mărturii, doctorul Heidegger obișnuia să se sfătuiască în toate cazurile grele întâlnite în practica sa. În colțul cel mai întunecos al odăii stătea un dulap de stejar, înalt și îngust, cu ușa întredeschisă, în care se deslușea, parcă, un schelet. Între două biblioteci atârna o oglindă înaltă, cu sticla prăfuită, într-o ramă aurită, dar înnegrită de vreme. Printre numeroasele istorisiri minunate despre oglinda aceasta se spunea că în cuprinsul ei sălășluiau duhurile tuturor pacienților răposați ai doctorului și că-l priveau drept în față ori de câte ori își întorcea ochii într-acolo. Peretele din față era împodobit cu portretul în picioare al unei tinere doamne, înveșmântate în splendoarea decolorată a mătăsii, satinului și brocartului, cu un chip tot atât de șters ca rochia. Cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, doctorul Heidegger fusese pe punctul de a se căsători cu această tânără; dar ea, suferind de o ușoară indispoziție, înghițise un leac prescris de iubitul ei și murise în seara nunții. Rămâne de pomenit cea mai mare ciudățenie a odăii: un volum greu in-folio, legat în piele neagră, cu închizători masive de argint. Pe cotor nu avea nicio literă și nimeni nu-i putea spune titlul. Se știa însă prea bine că era o carte de vrăjitorie; iar odată, când o slujnică o ridicase numai ca să șteargă praful, scheletul își zornăise oasele în dulap, tânăra din portret pusese un picior pe podea și câteva chipuri înspăimântătoare se ițiseră din oglindă, în vreme ce capul de bronz al lui Hipocrate se încruntase și spusese: „Nu te atinge!”
Așa era odaia doctorului Heidegger. În după-amiaza de vară a povestirii noastre, în mijlocul încăperii se afla o măsuță rotundă, neagră ca abanosul, pe care stătea un vas de cristal fațetat, frumos ca formă și meșteșugit lucrat. Lumina soarelui pătrundea pe fereastră, printre faldurile grele ale celor două perdele de damasc decolorat, și cădea drept peste vas, care răsfrângea o strălucire blândă pe chipurile cenușii ale celor cinci bătrâni așezați în jur. Pe masă mai erau patru pahare de șampanie.
— Dragii mei vechi prieteni, spuse din nou doctorul Heidegger, mă pot bizui pe ajutorul vostru pentru un experiment nespus de curios?
Doctorul Heidegger era, într-adevăr, un bătrân foarte ciudat, iar în jurul excentricității sale se adunaseră o mie de povești fantastice. Unele dintre aceste născociri, spre rușinea mea fie spus, s-ar putea să fi pornit chiar de la mine, cel atât de credincios adevărului; și, dacă vreun pasaj din povestirea de față va zdruncina încrederea cititorului, va trebui să mă împac cu stigmatul de scornitor de povești.
Când cei patru oaspeți ai doctorului îl auziră vorbind despre experimentul pe care-l pregătise, nu se așteptară la nimic mai minunat decât uciderea unui șoarece sub clopotul unei pompe de vid, cercetarea unei pânze de păianjen la microscop ori vreo altă nerozie asemănătoare, cu care obișnuia să-și necăjească necontenit prietenii apropiați. Dar, fără să mai aștepte un răspuns, doctorul Heidegger străbătu șchiopătând odaia și se întoarse cu același volum greu, legat în piele neagră, despre care lumea spunea că ar fi fost o carte de vrăjitorie. Desfăcu închizătorile de argint, deschise volumul și scoase dintre paginile cu litere gotice un trandafir, sau ceea ce fusese cândva un trandafir; căci acum frunzele verzi și petalele purpurii căpătaseră aceeași culoare brună, iar floarea străveche părea gata să se prefacă în pulbere în mâinile doctorului.
— Trandafirul acesta, spuse doctorul Heidegger, oftând, floarea aceasta ofilită, gata să se fărâmițeze, a înflorit acum cincizeci și cinci de ani. Mi l-a dăruit Sylvia Ward, al cărei portret atârnă acolo, și voiam să-l port la piept la nunta noastră. De cincizeci și cinci de ani a fost păstrat ca o comoară între filele acestui volum vechi. Credeți că ar fi cu putință ca trandafirul acesta de o jumătate de veac să înflorească din nou?
— Prostii! spuse văduva Wycherley, smucindu-și capul cu arțag. Tot atât de bine ați putea întreba dacă fața zbârcită a unei bătrâne mai poate înflori vreodată.
— Priviți! răspunse doctorul Heidegger.
Descoperi vasul și aruncă trandafirul veștejit în apa dinăuntru. La început, floarea pluti ușor la suprafață, fără să pară că absoarbe vreo picătură. Curând însă începu să se vadă o schimbare stranie. Petalele strivite și uscate se mișcară și prinseră o nuanță tot mai adâncă de purpură, de parcă floarea s-ar fi trezit dintr-un somn asemenea morții; tulpina subțire și rămurelele cu frunze înverziră; iar trandafirul de o jumătate de veac se arătă la fel de proaspăt ca atunci când Sylvia Ward i-l dăruise iubitului ei. Nici nu se deschisese bine: câteva dintre petalele sale roșii și delicate se răsuceau sfios în jurul sânului umed, în care scânteiau două sau trei picături de rouă.
— E, desigur, o scamatorie foarte frumoasă, spuseră prietenii doctorului, însă fără prea mult interes, căci văzuseră minuni mai mari la reprezentația unui scamator. Cum ați izbutit, mă rog?
— N-ați auzit niciodată de Izvorul Tinereții, întrebă doctorul Heidegger, în căutarea căruia a pornit aventurierul spaniol Ponce de León acum două sau trei veacuri?
— Dar l-a găsit vreodată Ponce de León? întrebă văduva Wycherley.
— Nu, răspunse doctorul Heidegger, fiindcă nu l-a căutat niciodată unde trebuia. Vestitul Izvor al Tinereții se află, dacă am fost bine înștiințat, în partea de miazăzi a peninsulei Florida, nu departe de lacul Macaco. Obârșia lui e umbrită de câteva magnolii uriașe care, deși bătrâne de nenumărate veacuri, s-au păstrat proaspete ca violetele, prin puterile acestei ape minunate. O cunoștință de-a mea, care știe cât mă interesează asemenea lucruri, mi-a trimis ceea ce vedeți în vas.
— Hm! făcu colonelul Killigrew, care nu credea o vorbă din povestea doctorului. Și ce efect ar putea avea lichidul acesta asupra trupului omenesc?
— Vei judeca singur, dragul meu colonel, răspunse doctorul Heidegger. Iar voi toți, prețuiții mei prieteni, puteți bea din acest lichid minunat atât cât vă trebuie pentru a vă recăpăta floarea tinereții. În ce mă privește, după cât m-am ostenit să îmbătrânesc, nu mă grăbesc deloc să întineresc. Așa că, dacă îmi îngăduiți, mă voi mărgini să urmăresc desfășurarea experimentului.
În timp ce vorbea, doctorul Heidegger umpluse cele patru pahare de șampanie cu apă din Izvorul Tinereții. Părea pătrunsă de un gaz efervescent, căci mici bule se ridicau necontenit din adâncul paharelor și se spărgeau la suprafață într-o pulbere de stropi argintii. Cum licoarea răspândea un parfum plăcut, bătrânii nu se mai îndoiau că avea însușiri întăritoare și alinătoare; și, deși nu credeau câtuși de puțin în puterea ei de a-i întineri, erau gata s-o înghită pe loc. Doctorul Heidegger îi rugă însă să mai aștepte o clipă.
— Înainte de a bea, venerabilii mei prieteni, spuse el, ar fi bine ca, având drept călăuză experiența unei vieți întregi, să vă alcătuiți câteva reguli generale după care să vă îndrumați când veți trece pentru a doua oară prin primejdiile tinereții. Gândiți-vă ce păcat și ce rușine ar fi dacă, având asemenea avantaje, n-ați deveni pilde de virtute și de înțelepciune pentru toți tinerii vremii!
Cei patru prieteni venerabili ai doctorului nu-i răspunseră decât cu un râs slab și tremurător; atât de caraghios li se părea gândul că, știind cât de aproape calcă remușcarea pe urmele greșelii, ar mai putea vreodată să se abată din drum.
— Atunci beți, spuse doctorul, înclinându-se. Mă bucur că mi-am ales atât de bine subiecții experimentului.
Cu mâini tremurătoare, ridicară paharele la buze. Licoarea, dacă într-adevăr avea puterile pe care i le atribuia doctorul Heidegger, n-ar fi putut fi dăruită unor făpturi omenești care să aibă mai amară nevoie de ea decât acești patru. Păreau să nu fi știut niciodată ce este tinerețea ori plăcerea, ci să fi fost odraslele Naturii ajunse la senilitate și să fi rămas dintotdeauna făpturile cărunte, decrepite, secătuite și nefericite care ședeau acum gârbovite în jurul mesei doctorului, fără destulă viață în suflet ori în trup ca să le însuflețească măcar gândul că aveau să întinerească. Băură apa până la fund și-și așezară paharele pe masă.
Fără îndoială, înfățișarea lor se îmbunătăți aproape numaidecât, cam așa cum ar fi putut-o face un pahar de vin generos, însoțit de o rază veselă de soare care le-ar fi luminat deodată toate chipurile. O rumeneală sănătoasă le învălui obrajii, în locul culorii cenușii care-i făcuse să semene atât de mult cu niște cadavre. Se priviră unii pe alții și li se păru că o putere magică începuse într-adevăr să netezească inscripțiile adânci și triste pe care bătrânul Timp le săpase atâta vreme pe frunțile lor. Văduva Wycherley își potrivi boneta, căci aproape că se simțea din nou femeie.
— Mai dă-ne din apa asta minunată! strigară ei cu înfrigurare. Suntem mai tineri, dar tot suntem prea bătrâni! Repede, mai dă-ne!
— Răbdare, răbdare! zise doctorul Heidegger, care urmărea experimentul cu răceală filozofică. V-a trebuit multă vreme să îmbătrâniți. V-ați putea mulțumi, cred, să întineriți într-o jumătate de ceas! Dar apa vă stă la îndemână.
Le umplu iar paharele cu licoarea tinereții, din care rămăsese în vas destulă ca să-i aducă pe jumătate dintre bătrânii orașului la vârsta propriilor nepoți. Pe când bulele încă scânteiau pe margine, cei patru oaspeți ai doctorului își înșfăcară paharele de pe masă și le goliră dintr-o singură înghițitură. Să fi fost o amăgire? Chiar în timp ce băutura le aluneca pe gât, părea să le fi schimbat întreaga făptură. Ochii li se limpeziră și începură să strălucească; printre șuvițele argintii se adânci o nuanță întunecată; în jurul mesei ședeau trei domni de vârstă mijlocie și o femeie abia trecută de anii frumuseții ei împlinite.
— Draga mea văduvă, ești fermecătoare! strigă colonelul Killigrew, care nu-și luase ochii de la chipul ei, în vreme ce umbrele bătrâneții fugeau de pe el ca întunericul dinaintea zorilor purpurii.
Frumoasa văduvă știa de mult că laudele colonelului Killigrew nu erau întotdeauna măsurate după adevărul cumpătat; așa că sări în picioare și alergă la oglindă, încă temându-se că o va întâmpina chipul urât al unei bătrâne. Între timp, cei trei domni se purtau într-un fel care dovedea că apa Izvorului Tinereții avea unele însușiri îmbătătoare, afară numai dacă veselia lor nu era o amețeală ușoară, pricinuită de ridicarea neașteptată a poverii anilor. Gândurile domnului Gascoigne păreau să se îndrepte spre politică, dar nu era ușor de hotărât dacă era vorba de trecut, de prezent ori de viitor, fiindcă aceleași idei și fraze fuseseră la modă de cincizeci de ani încoace. Ba debita din toți rărunchii fraze despre patriotism, gloria națională și drepturile poporului; ba mormăia cine știe ce lucruri primejdioase, într-o șoaptă vicleană și îndoielnică, cu atâta precauție încât până și propria conștiință abia de i-ar fi putut prinde taina; ba, din nou, vorbea cumpănit și cu un adânc respect în glas, de parcă o ureche regească i-ar fi ascultat frazele bine întocmite. În tot acest timp, colonelul Killigrew cânta în gura mare un vesel cântec de pahar și-și făcea paharul să sune în ritmul refrenului, în vreme ce ochii îi rătăceau spre formele pline ale văduvei Wycherley. De cealaltă parte a mesei, domnul Medbourne era prins într-o socoteală de dolari și cenți, în care se amesteca în chip ciudat un plan de a aproviziona Indiile de Est cu gheață, înhămând un atelaj de balene la aisbergurile polare.
Cât despre văduva Wycherley, stătea în fața oglinzii făcând reverențe și zâmbind cu fasoane propriei imagini, pe care o saluta ca pe prietena cea mai dragă dintre toate făpturile lumii. Își apropia fața de sticlă ca să vadă dacă vreun rid ori vreo labă-de-gâscă, pe care le știa de atâta vreme, pieriseră într-adevăr. Cerceta dacă zăpada i se topise atât de deplin din păr, încât venerabila bonetă putea fi aruncată fără grijă. În cele din urmă se întoarse vioaie și veni spre masă cu un pas aproape dansant.
— Dragul meu bătrân doctor, strigă ea, te rog să-mi mai dăruiești un pahar!
— Desigur, draga mea doamnă, desigur! răspunse doctorul îndatoritor. Privește! Am și umplut paharele.
Într-adevăr, cele patru pahare erau acolo, pline ochi cu apa minunată, ai cărei stropi fini, ridicați de efervescența de la suprafață, semănau cu sclipirea tremurătoare a diamantelor. Soarele era acum atât de aproape de apus, încât odaia se întunecase mai mult ca oricând; dar din adâncul vasului lucea o lumină blândă, asemenea celei de lună, care se așternea deopotrivă peste cei patru oaspeți și peste chipul venerabil al doctorului. Acesta ședea într-un jilț de stejar cu spătar înalt, bogat sculptat, cu o demnitate căruntă ce i s-ar fi potrivit chiar bătrânului Timp, a cărui putere nu fusese înfruntată de nimeni în afara acestei norocoase adunări. Chiar sorbind a treia oară din Izvorul Tinereții, aproape că-i cuprindea teama în fața expresiei chipului său tainic.
Dar în clipa următoare, șuvoiul amețitor al vieții tinere le țâșni prin vine. Se aflau acum în fericita înflorire a tinereții. Bătrânețea, cu jalnicul ei alai de griji, dureri și boli, nu mai rămăsese în amintire decât ca tulburarea unui vis din care se treziseră cu bucurie. Strălucirea proaspătă a sufletului, atât de timpuriu pierdută și fără de care priveliștile lumii nu mai fuseseră decât o galerie de tablouri decolorate, își revărsa din nou farmecul peste tot ceea ce le stătea înainte. Se simțeau făpturi abia create într-un univers abia creat.
— Suntem tineri! Suntem tineri! strigară ei, jubilând.
Tinerețea, asemenea bătrâneții ajunse la capăt, ștersese trăsăturile atât de pronunțate ale vârstei de mijloc și-i făcuse pe toți să semene între ei. Erau un grup de tineri veseli, aproape înnebuniți de neastâmpărul exuberant al vârstei. Urmarea cea mai ciudată a veseliei lor era pornirea de a lua în râs neputința și decrepitudinea cărora le căzuseră pradă cu atât de puțin timp înainte. Râdeau în hohote de hainele lor demodate: redingotele cu poale largi și vestele cu clape ale tinerilor, boneta și rochia străvechi ale fetei înfloritoare. Unul șchiopăta prin odaie ca un bunic bolnav de gută; altul își înfipse o pereche de ochelari pe nas și se prefăcu că cercetează cu luare-aminte paginile gotice ale cărții de vrăjitorie; al treilea se așeză într-un fotoliu și se strădui să imite demnitatea venerabilă a doctorului Heidegger. Apoi toți izbucniră în strigăte vesele și începură să țopăie prin odaie. Văduva Wycherley — dacă o fată atât de fragedă mai putea fi numită văduvă — veni cu pași ușori spre jilțul doctorului, cu o veselie ștrengărească pe chipul trandafiriu.
— Doctore, bătrâne dragă, strigă ea, scoală-te și dansează cu mine!
Iar cei patru tineri râseră mai tare ca oricând, închipuindu-și ce arătare caraghioasă ar fi făcut bietul doctor bătrân.
— Rogu-vă să mă iertați, răspunse doctorul liniștit. Sunt bătrân și reumatic, iar vremea dansului a trecut de mult pentru mine. Dar oricare dintre acești tineri veseli va fi bucuros să aibă o parteneră atât de frumoasă.
— Dansează cu mine, Clara! strigă colonelul Killigrew.
— Nu, nu, eu voi fi partenerul ei! strigă domnul Gascoigne.
— Mie mi-a făgăduit mâna acum cincizeci de ani! exclamă domnul Medbourne.
Se strânseră toți în jurul ei. Unul îi prinse amândouă mâinile într-o strânsoare pătimașă; altul îi petrecu brațul în jurul taliei; al treilea își afundă mâna în buclele lucioase adunate sub boneta văduvei. Roșind, gâfâind, zbătându-se, dojenindu-i și râzând, cu răsuflarea caldă mângâindu-le pe rând fețele, ea se străduia să se desprindă, dar rămânea totuși în întreita lor îmbrățișare. Niciodată nu se văzuse un tablou mai viu al rivalității tinerești, având drept răsplată o frumusețe fermecătoare. Și totuși, printr-o ciudată înșelare a ochilor, datorată întunecimii odăii și hainelor străvechi pe care încă le purtau, se spune că oglinda înaltă răsfrângea chipurile a trei moșnegi cărunți și ofiliți, care-și disputau caraghios urâțenia costelivă a unei babe zbârcite.
Dar erau tineri: patimile lor arzătoare o dovedeau. Înfierbântați până la nebunie de cochetăria fetei-văduve, care nici nu le dăruia, nici nu le refuza cu totul favorurile, cei trei rivali începură să schimbe priviri amenințătoare. Fără să dea drumul frumoasei răsplăți, se apucară cu furie unul pe altul de gât. În încăierarea lor, masa se răsturnă, iar vasul se sparse în mii de cioburi. Prețioasa Apă a Tinereții se revărsă într-un șuvoi strălucitor pe podea, umezind aripile unui fluture care, îmbătrânit odată cu vara pe sfârșite, se așezase acolo să moară. Gângania zbură ușor prin odaie și se opri pe capul alb ca neaua al doctorului Heidegger.
— Ei, ei, domnilor! Ei, doamnă Wycherley! exclamă doctorul. Trebuie, într-adevăr, să mă împotrivesc acestei dezordini.
Se opriră și se cutremurară; căci li se păru că însuși Timpul cărunt îi chema înapoi din tinerețea lor însorită, departe, în valea rece și întunecoasă a anilor. Îl priviră pe bătrânul doctor Heidegger, așezat în jilțul său sculptat, cu trandafirul de o jumătate de veac în mână, pe care-l salvase dintre cioburile vasului spart. La un semn al mâinii sale, cei patru zurbagii își ocupară din nou locurile, cu atât mai bucuroși cu cât sforțările violente îi obosiseră, oricât de tineri erau.
— Trandafirul sărmanei mele Sylvia! exclamă doctorul Heidegger, ținându-l în lumina norilor de la apus. Se pare că se ofilește din nou.
Și așa era. Chiar în timp ce îl priveau, floarea continua să se zbârcească, până ce ajunse la fel de uscată și de sfărâmicioasă ca atunci când doctorul o aruncase întâia oară în vas. El scutură cele câteva picături care mai stăruiau pe petale.
— Îl iubesc tot atât și așa, ca în prospețimea lui înrourată, spuse, apăsând trandafirul ofilit pe buzele-i ofilite.
În timp ce vorbea, fluturele se desprinse, fâlfâind, de pe capul alb al doctorului și căzu pe podea.
Oaspeții lui se cutremurară din nou. O răceală stranie — a trupului ori a sufletului, nu și-ar fi putut spune — îi cuprindea încet pe toți. Se priviră unii pe alții și li se păru că fiecare clipă trecătoare le răpea câte un farmec și lăsa o cută tot mai adâncă acolo unde înainte nu fusese niciuna. Era o iluzie? Se îngrămădiseră schimbările unei vieți întregi într-un răstimp atât de scurt, iar ei erau acum patru bătrâni așezați alături de vechiul lor prieten, doctorul Heidegger?
— Am și îmbătrânit din nou? strigară ei cu jale.
Într-adevăr, îmbătrâniseră. Apa Tinereții nu avea decât o putere mai trecătoare decât a vinului. Delirul pe care-l stârnise se risipise odată cu efervescența. Da, erau din nou bătrâni! Cu o tresărire care dovedea că era încă femeie, văduva își acoperi fața cu mâinile costelive și-și dori să aibă deasupra ei capacul sicriului, de vreme ce nu mai putea fi frumoasă.
— Da, prieteni, sunteți din nou bătrâni, spuse doctorul Heidegger. Și iată, toată Apa Tinereții s-a risipit pe podea. Ei bine, eu n-o jelesc; căci, dacă izvorul ar țâșni chiar în pragul casei mele, nu m-aș pleca să-mi ud buzele în el. Nu, nici dacă delirul lui ar ține ani, în loc de clipe. Aceasta este învățătura pe care mi-ați dat-o!
Dar cei patru prieteni ai doctorului nu-și dăduseră lor înșiși o asemenea învățătură. Hotărâră pe loc să pornească în pelerinaj spre Florida și să bea dimineața, la amiază și seara din Izvorul Tinereții.