Vălul Negru Al Pastorului

Un alt slujitor al Bisericii din Noua Anglie, domnul Joseph Moody, din York, Maine, s-a făcut cunoscut prin aceeași ciudățenie care este istorisită aici despre cucernicul domn Hooper. În cazul său însă, simbolul avea un alt înțeles. În tinerețe ucisese din greșeală un prieten drag și, din ziua aceea până în ceasul propriei morți, și-a ascuns fața de oameni.

Paracliserul stătea în pridvorul casei de rugăciune din Milford și trăgea cu sârg de funia clopotului. Bătrânii satului veneau pe uliță cu spinările încovoiate. Copiii, cu chipuri luminoase, țopăiau voioși alături de părinți ori împrumutau un pas mai solemn, pătrunși de demnitatea hainelor de duminică. Flăcăii ferchezuiți le priveau cu coada ochiului pe fetele frumoase și își închipuiau că soarele zilei de odihnă le făcea mai frumoase decât în zilele de lucru. Când cei mai mulți se îmbulziseră în pridvor, paracliserul începu să bată clopotul rar, cu ochii la ușa cucernicului domn Hooper. Cea dintâi ivire a siluetei pastorului era semnalul ca glasul clopotului să-și înceteze chemarea.

— Dar ce și-o fi pus pe față bunul nostru pastor Hooper? strigă paracliserul uluit.

Toți cei care-l auziră se întoarseră numaidecât și zăriră o făptură ce semăna cu domnul Hooper, venind încet, cu pas îngândurat, spre casa de rugăciune. Tresăriră cu toții deodată, mai uimiți decât dacă ar fi venit vreun pastor străin să scuture de praf pernele amvonului domnului Hooper.

— Ești sigur că-i pastorul nostru? îl întrebă jupânul Gray pe paracliser.

— Fără doar și poate, e bunul domn Hooper, răspunse acesta. Trebuia să facă schimb de amvon cu pastorul Shute din Westbury; dar pastorul Shute a trimis ieri vorbă să fie iertat, fiindcă are de rostit o predică la o înmormântare.

Pricina unei asemenea uimiri poate părea destul de neînsemnată. Domnul Hooper, un om cu înfățișare aleasă, de vreo treizeci de ani, deși încă necăsătorit, era îmbrăcat cu îngrijirea cuvenită unui slujitor al Bisericii, de parcă o soție grijulie i-ar fi apretat gulerul și i-ar fi periat de pe hainele de duminică praful de peste săptămână. Un singur lucru era neobișnuit în înfățișarea lui. Domnul Hooper purta un văl negru, înfășurat în jurul frunții și lăsat peste față, atât de jos încât i-l mișca răsuflarea. Privit mai de aproape, părea alcătuit din două straturi de crep, care-i ascundeau cu totul trăsăturile, în afară de gură și bărbie, dar pesemne nu-i împiedicau vederea decât atât cât să dea o înfățișare întunecată tuturor lucrurilor, însuflețite și neînsuflețite. Cu această umbră mohorâtă înaintea ochilor, bunul domn Hooper înainta cu pas încet și liniștit, puțin aplecat și cu privirea în pământ, cum le e obiceiul oamenilor cufundați în gânduri; totuși, îi saluta cu o blândă înclinare a capului pe enoriașii care mai așteptau pe treptele casei de rugăciune. Dar aceștia erau atât de uluiți, încât abia dacă-i răspundeau la salut.

— Zău că nu-mi vine să cred că fața bunului domn Hooper e în spatele bucății aceleia de crep, spuse paracliserul.

— Mie nu-mi place, mormăi o bătrână, intrând șchiopătând în casa de rugăciune. S-a prefăcut în ceva înfricoșător numai fiindcă și-a ascuns fața.

— Pastorul nostru și-a pierdut mințile! strigă jupânul Gray, trecând pragul în urma lui.

Zvonul că se petrecea ceva de neînțeles îl luase înainte pe domnul Hooper în casa de rugăciune și tulburase întreaga adunare. Puțini se puteau stăpâni să nu-și răsucească gâtul spre ușă; mulți se ridicaseră în picioare și se întorseseră de-a binelea, iar câțiva băiețași se cățărau pe bănci și coborau iarăși cu o larmă cumplită. Pretutindeni era foială, foșnet de rochii femeiești și târșâit de picioare bărbătești, cu totul potrivnice reculegerii tăcute care ar fi trebuit să însoțească intrarea pastorului. Dar domnul Hooper nu părea să ia seama la tulburarea credincioșilor săi. Intră cu pas aproape neauzit, își înclină blând capul spre băncile de o parte și de alta și, trecând pe lângă cel mai vârstnic enoriaș, un străbunic cu părul alb, care ședea într-un jilț în mijlocul culoarului, se plecă în fața lui. Era ciudat cât de încet își dădea seama acest om venerabil că în înfățișarea pastorului său era ceva neobișnuit. Păru să împărtășească pe deplin uimirea tuturor abia când domnul Hooper urcă treptele și se arătă în amvon, față în față cu adunarea sa — dacă n-ar fi fost vălul negru. Acel însemn tainic nu fu dat la o parte nicio clipă. Se mișca odată cu răsuflarea lui măsurată când vestea psalmul; își așternea întunericul între el și pagina sfântă când citea Scripturile; iar în timpul rugăciunii, vălul îi apăsa greu chipul ridicat. Căuta oare să și-l ascundă de Ființa înfricoșătoare căreia i se adresa?

Atât de puternică era înrâurirea acestei simple bucăți de crep, încât mai multe femei cu nervii slabi fură nevoite să părăsească lăcașul. Și totuși, poate că adunarea aceea de chipuri palide era pentru pastor o priveliște aproape tot atât de înspăimântătoare pe cât era pentru ea vălul lui negru.

Domnul Hooper avea faima unui bun predicator, dar nu a unuia înflăcărat: se străduia să-și câștige credincioșii pentru ceruri prin blândețe și stăruință, mai degrabă decât să-i mâne într-acolo cu tunetele Cuvântului. Predica pe care o rosti acum avea, în stil și în felul rostirii, aceleași însușiri ca mai toate cuvântările lui din amvon. Dar exista ceva, fie în simțământul care străbătea cuvântarea însăși, fie în închipuirea ascultătorilor, care o făcea cu mult mai puternică decât tot ce auziseră vreodată de pe buzele pastorului lor. Blânda melancolie a firii domnului Hooper o umbrea ceva mai adânc decât de obicei. Vorbea despre păcatul tăinuit și despre acele triste taine pe care le ascundem de cei mai apropiați și mai dragi ai noștri și pe care am vrea să le ascundem chiar și de propria conștiință, uitând până și că Atotștiutorul le poate vedea. O putere tainică îi însuflețea vorbele. Fiecare credincios, de la fata cea mai nevinovată până la bărbatul cu inima împietrită, avea simțământul că predicatorul, îndărătul vălului său înfricoșător, se furișase până la el și-i descoperise nelegiuirea păstrată în ascuns, a faptei ori a gândului. Mulți își apăsau pe piept mâinile împreunate. Nu era nimic îngrozitor în ceea ce spunea domnul Hooper, cel puțin nimic năvalnic; și totuși, la fiecare tremur al glasului său melancolic, ascultătorii se cutremurau. O înduioșare nechemată se împletea cu spaima. Atât de limpede simțeau cei de față ceva neobișnuit în pastorul lor, încât tânjeau după o adiere care să-i dea vălul la o parte, aproape încredințați că s-ar fi ivit chipul unui străin, deși statura, gesturile și glasul erau ale domnului Hooper.

La sfârșitul slujbei, oamenii ieșiră în grabă, într-o învălmășeală necuviincioasă, nerăbdători să-și împărtășească uimirea ținută în frâu și simțindu-se mai ușori la suflet de îndată ce pierdeau din ochi vălul negru. Unii se strângeau în cercuri mici, înghesuiți unul în altul, șoptind cu gurile îndreptate spre mijloc; alții porneau singuri spre casă, cufundați în gânduri tăcute; alții vorbeau tare și pângăreau ziua de odihnă cu râsete ostentative. Câțiva își clătinau capetele înțelepte, dând de înțeles că puteau pătrunde taina; iar unul sau doi susțineau că nu era nicio taină, ci doar că ochii domnului Hooper slăbiseră atât de mult la lumina lămpii aprinse până târziu în noapte, încât aveau nevoie de un acoperământ. După puțină vreme ieși și bunul domn Hooper, în urma turmei sale. Întorcându-și fața acoperită de la un grup la altul, dădu cinstea cuvenită capetelor cărunte, îi salută pe cei de vârstă mijlocie cu o demnitate blândă, ca prieten și călăuză sufletească, îi întâmpină pe cei tineri cu autoritate și dragoste laolaltă și își puse mâinile pe creștetele copilașilor ca să-i binecuvânteze. Așa îi era întotdeauna obiceiul în ziua de odihnă. Drept răsplată pentru bunăvoința lui primi priviri stranii și nedumerite. Nimeni nu mai râvnea, ca altădată, la cinstea de a merge alături de pastorul său. Bătrânul Saunders, om de vază al locului, fără îndoială dintr-o întâmplătoare scăpare de memorie, uită să-l poftească pe domnul Hooper la masa lui, unde bunul slujitor al Bisericii obișnuia să binecuvânteze bucatele aproape în fiecare duminică de când venise în parohie. Se întoarse, așadar, la casa parohială și, în clipa când închidea ușa, fu văzut privind înapoi spre oameni, care aveau cu toții ochii ațintiți asupra lui. Un zâmbet trist se ivi slab de sub vălul negru și-i tremură în jurul gurii, licărind încă atunci când el dispăru.

— Ce ciudat, spuse o doamnă, că un simplu văl negru, cum ar putea purta orice femeie la bonetă, ajunge ceva atât de înfricoșător pe fața domnului Hooper!

— Cu siguranță, ceva nu-i în regulă cu mintea domnului Hooper, observă soțul ei, medicul satului. Dar partea cea mai ciudată a întâmplării e înrâurirea acestei toane chiar și asupra unui om cu judecata cumpănită, ca mine. Vălul negru, deși nu-i acoperă decât fața pastorului nostru, își întinde puterea asupra întregii lui făpturi și-l face să semene cu o stafie din cap până-n picioare. Nu simți și tu la fel?

— Ba da, răspunse doamna; și n-aș rămâne singură cu el pentru nimic în lume. Mă mir că lui nu-i e frică să rămână singur cu sine!

— Oamenilor li se întâmplă uneori și asta, spuse soțul ei.

Slujba de după-amiază se desfășură în împrejurări asemănătoare. La sfârșitul ei, clopotul bătu pentru înmormântarea unei tinere. Rudele și prietenii se adunaseră în casă, iar cunoștințele mai îndepărtate stăteau în jurul ușii, vorbind despre însușirile celei răposate, când vorba le fu curmată de ivirea domnului Hooper, acoperit încă de vălul lui negru. Acum era un însemn potrivit. Pastorul intră în odaia unde fusese așezat trupul și se aplecă deasupra sicriului, ca să-și ia cel din urmă rămas-bun de la enoriașa moartă. Când se plecă, vălul îi atârnă drept de pe frunte, astfel încât, dacă pleoapele nu i-ar fi fost închise pentru totdeauna, fata moartă i-ar fi putut vedea chipul. Să-i fi fost oare domnului Hooper teamă de privirea ei, de-și trase atât de grabnic vălul negru la loc? Cineva care urmărise întrevederea dintre mort și viu nu se sfii să afirme că, în clipa când se dezveliseră trăsăturile pastorului, trupul tresărise ușor, făcând să foșnească giulgiul și boneta de muselină, deși chipul își păstrase liniștea morții. O bătrână superstițioasă fusese singurul martor al acestei minuni. De lângă sicriu, domnul Hooper trecu în odaia celor îndoliați, apoi în capul scării, ca să rostească rugăciunea de înmormântare. Era o rugăciune duioasă, care topea inimile, plină de durere, dar atât de pătrunsă de nădejdi cerești, încât printre cele mai triste accente ale pastorului părea să se audă, stins, cântul unei harpe din cer, atinse de degetele moartei. Oamenii tremurau, deși nu-l înțelegeau decât nedeslușit, când se ruga ca ei, el însuși și tot neamul muritorilor să fie pregătiți, așa cum nădăjduia că fusese această tânără, pentru ceasul înfricoșător care avea să le smulgă vălul de pe fețe. Cei ce duceau sicriul ieșiră cu pas greu, iar cei îndoliați îi urmară, întristând întreaga uliță, cu moarta înaintea lor și cu domnul Hooper, în vălul său negru, în urmă.

— De ce te uiți înapoi? își întrebă cineva din cortegiu însoțitoarea.

— Mi s-a părut, răspunse ea, că pastorul și sufletul fetei mergeau ținându-se de mână.

— Și mie mi s-a părut la fel, în aceeași clipă, spuse celălalt.

În seara aceea urmau să se unească prin căsătorie cei mai frumoși tineri din satul Milford. Deși socotit un om melancolic, domnul Hooper avea pentru asemenea prilejuri o voioșie liniștită, care adesea deștepta un zâmbet de răspuns acolo unde o veselie mai zgomotoasă n-ar fi izbutit nimic. Nicio altă însușire a firii lui nu-l făcea mai iubit. Nuntașii îi așteptau sosirea cu nerăbdare, încredințați că ciudata spaimă care se adunase în jurul lui de-a lungul zilei avea să se risipească acum. Dar nu se întâmplă așa. Când veni domnul Hooper, ochii li se opriră mai întâi asupra aceluiași îngrozitor văl negru, care adâncise tristețea înmormântării și nu putea prevesti decât rău nunții. Atât de grabnică îi fu înrâurirea asupra oaspeților, încât păru că un nor întunecat se rostogolise de sub crepul negru și umbrise lumina lumânărilor. Mirii se ridicară înaintea pastorului. Dar degetele reci ale miresei fremătau în mâna tremurătoare a mirelui, iar paloarea ei de moarte stârni șoapta că fata îngropată cu numai câteva ceasuri înainte se întorsese din mormânt ca să se mărite. Dacă a mai fost vreodată o nuntă atât de sumbră, aceea a fost vestita nuntă la care clopotele bătuseră de îngropăciune. După săvârșirea cununiei, domnul Hooper ridică la buze un pahar cu vin, urându-le fericire celor proaspăt căsătoriți cu o blândă glumă, care ar fi trebuit să lumineze chipurile oaspeților ca o lucire veselă a focului din vatră. În clipa aceea își zări silueta în oglindă, iar vălul negru îi învălui și propriul suflet în groaza cu care îi copleșea pe toți ceilalți. Trupul i se cutremură, buzele i se albiră, vărsă pe covor vinul negustat și se năpusti afară, în întuneric. Căci și Pământul își purta Vălul Negru.

A doua zi, tot satul Milford aproape că nu mai vorbea decât despre vălul negru al pastorului Hooper. El și taina ascunsă îndărătul lui dădeau prilej de discuție cunoscuților care se întâlneau pe uliță și cumetrelor care bârfeau la ferestrele deschise. Era cea dintâi veste pe care hangiul le-o spunea oaspeților săi. Copiii pălăvrăgeau despre el în drum spre școală. Un drăcușor pus pe maimuțăreli își acoperi fața cu o batistă neagră veche și-și sperie atât de tare tovarășii de joacă, încât îl cuprinse și pe el panica și puțin lipsi să-și piardă mințile din pricina propriei pozne.

Era de mirare că, dintre toți cei ce-și vârau nasul pretutindeni și toți neobrăzații parohiei, niciunul nu îndrăznea să-l întrebe de-a dreptul pe domnul Hooper de ce făcea una ca asta. Până atunci, ori de câte ori se ivise cel mai mic prilej pentru un asemenea amestec, nu-i lipsiseră niciodată sfătuitorii, iar el nu se arătase potrivnic să se lase călăuzit de judecata lor. Dacă avea vreo greșeală, aceea era neîncrederea atât de dureroasă în sine, încât și cea mai blândă mustrare îl făcea să socotească o faptă neînsemnată drept o crimă. Și totuși, deși îi cunoșteau atât de bine această slăbiciune înduioșătoare, niciunul dintre enoriași nu se hotăra să-i vorbească despre vălul negru cu un prietenesc reproș. Exista un simțământ de spaimă, nici mărturisit deschis, nici ascuns cu grijă, care-l făcea pe fiecare să treacă răspunderea asupra altuia, până când, în cele din urmă, se socoti nimerit să i se trimită o delegație a bisericii, care să lămurească taina cu domnul Hooper înainte ca ea să ajungă prilej de sminteală. Niciodată nu și-a îndeplinit o solie însărcinarea atât de prost. Pastorul îi primi cu bunăvoință și curtenie, dar, după ce se așezară, tăcu, lăsând pe seama oaspeților întreaga povară de a deschide vorba despre însemnata lor treabă. S-ar fi zis că subiectul era destul de vădit. Vălul negru se afla acolo, înfășurat în jurul frunții domnului Hooper, ascunzându-i toate trăsăturile de deasupra gurii liniștite, pe care din când în când puteau zări licărirea unui zâmbet melancolic. Dar în închipuirea lor, bucata aceea de crep părea să-i atârne înaintea inimii, simbol al unei taine înfricoșătoare care stătea între el și ei. Dacă vălul ar fi fost dat la o parte, ar fi putut vorbi slobod despre el, dar până atunci, nu. Așa rămaseră multă vreme, fără glas, încurcați, ferindu-se neliniștiți de ochiul domnului Hooper, a cărui privire nevăzută o simțeau ațintită asupra lor. În cele din urmă, trimișii se întoarseră rușinați la cei ce-i însărcinaseră, declarând că pricina era prea grea ca să poată fi dezbătută altfel decât de un sfat al bisericilor, dacă nu cumva cerea chiar un sinod general.

Dar exista în sat o ființă pe care nu o înspăimântase groaza sădită de vălul negru în toți ceilalți. Când trimișii se întoarseră fără nicio lămurire, fără să fi îndrăznit măcar s-o ceară, ea hotărî, cu tăria calmă a firii sale, să alunge norul ciudat care părea să se adune în jurul domnului Hooper, tot mai întunecat de la o clipă la alta. Ca logodnică a lui, se cuvenea să aibă privilegiul de a ști ce ascundea vălul negru. De aceea, la cea dintâi vizită a pastorului, deschise vorba simplu și de-a dreptul, ușurând astfel sarcina amândurora. După ce el se așeză, ea își aținti ochii asupra vălului, dar nu putu desluși nimic din bezna cumplită care înfricoșase atât de tare mulțimea: nu erau decât două straturi de crep, atârnându-i de pe frunte până la gură și mișcându-se ușor odată cu răsuflarea lui.

— Nu, spuse ea cu glas tare și zâmbind, nu e nimic înfricoșător în bucata asta de crep, în afară de faptul că ascunde un chip pe care mă bucur întotdeauna să-l privesc. Haide, bunule domn, lasă soarele să strălucească de după nor. Mai întâi dă-ți la o parte vălul negru; pe urmă spune-mi de ce l-ai pus.

Zâmbetul domnului Hooper licări slab.

— Va veni un ceas, spuse el, când cu toții ne vom da vălurile la o parte. Nu mi-o lua în nume de rău, prietenă iubită, dacă voi purta până atunci această bucată de crep.

— Și cuvintele tale sunt o taină, răspunse tânăra. Măcar de pe ele ridică vălul.

— Elizabeth, așa voi face, spuse el, atât cât îmi îngăduie legământul. Află, așadar, că vălul acesta este un semn și un simbol și că sunt dator să-l port mereu, și la lumină, și în întuneric, în singurătate și sub privirile mulțimii, atât printre străini, cât și între prietenii apropiați. Niciun ochi muritor nu-l va vedea dat la o parte. Această umbră cernită trebuie să mă despartă de lume: nici măcar tu, Elizabeth, nu vei putea pătrunde vreodată dincolo de ea!

— Ce grea nenorocire s-a abătut asupra ta, întrebă ea stăruitor, de trebuie să-ți întuneci astfel ochii pentru totdeauna?

— Dacă e un semn de doliu, răspunse domnul Hooper, poate că și eu, ca mai toți muritorii, am dureri destul de întunecate ca să le înfățișeze un văl negru.

— Dar dacă lumea nu va crede că e semnul unei dureri nevinovate? stărui Elizabeth. Oricât ai fi de iubit și de respectat, s-ar putea șopti că-ți ascunzi fața fiindcă te apasă conștiința unui păcat tăinuit. De dragul sfintei tale slujiri, înlătură această sminteală!

Obrajii i se îmbujorară când lăsă să se înțeleagă ce fel de zvonuri umblau deja prin sat. Dar domnul Hooper nu-și pierdu blândețea. Ba chiar zâmbi din nou — același zâmbet trist, care părea întotdeauna o slabă licărire de lumină izvorâtă din întunericul de sub văl.

— Dacă-mi ascund fața de durere, am destule pricini, răspunse el doar atât; iar dacă mi-o acopăr pentru un păcat tăinuit, care muritor n-ar putea face la fel?

Și cu această blândă, dar neînfrântă îndărătnicie se împotrivi tuturor rugăminților ei. În cele din urmă, Elizabeth rămase tăcută. Câteva clipe păru pierdută în gânduri, chibzuind, pesemne, ce alte mijloace ar mai putea încerca pentru a-și smulge iubitul dintr-o închipuire atât de întunecată, care, dacă nu avea niciun alt înțeles, era poate semnul unei boli a minții. Deși avea o fire mai tare decât a lui, lacrimile îi curgeau pe obraji. Dar parcă într-o clipă, un alt simțământ luă locul durerii: ochii i se ațintiseră fără voie asupra vălului negru, când, ca un amurg căzut deodată din văzduh, spaimele lui o împresurară. Se ridică și rămase înaintea lui, tremurând.

— Așadar, în sfârșit o simți și tu? spuse el îndurerat.

Ea nu răspunse, ci își acoperi ochii cu mâna și se întoarse să iasă din odaie. El se repezi și o prinse de braț.

— Ai răbdare cu mine, Elizabeth! strigă el cu patimă. Nu mă părăsi, chiar dacă acest văl trebuie să stea între noi aici, pe pământ. Fii a mea, iar în viața de apoi nu va mai fi niciun văl pe fața mea, niciun întuneric între sufletele noastre! Nu e decât un văl vremelnic — nu e pentru veșnicie! O, nu știi cât sunt de singur și cât mi-e de frică să fiu singur în spatele vălului meu negru. Nu mă lăsa pentru totdeauna în acest întuneric nenorocit!

— Ridică vălul o singură dată și privește-mă în față, spuse ea.

— Niciodată! Nu se poate! răspunse domnul Hooper.

— Atunci, rămas-bun! spuse Elizabeth.

Își desprinse brațul din strânsoarea lui și se îndepărtă încet, oprindu-se în ușă ca să-i mai arunce o privire lungă, înfiorată, care aproape că părea să pătrundă taina vălului negru. Dar, chiar și în durerea lui, domnul Hooper zâmbi la gândul că numai un însemn material îl despărțise de fericire, deși grozăviile pe care le întruchipa acesta se aștern, întunecate, chiar și între cei mai iubitori îndrăgostiți.

Din clipa aceea nimeni nu mai încercă să-i înlăture domnului Hooper vălul negru ori să afle, întrebându-l de-a dreptul, taina pe care se presupunea că o ascunde. Cei ce se socoteau mai presus de prejudecățile mulțimii nu vedeau în el decât un capriciu ciudat, dintre cele care se amestecă adesea în faptele cumpănite ale unor oameni altminteri cu judecată și le dau tuturor o spoială de nebunie. Dar, pentru mulțime, bunul domn Hooper devenise fără scăpare o sperietoare. Nu mai putea umbla pe uliță cu inima împăcată, atât de bine știa că cei blânzi și sfioși aveau să se abată din drum ca să-l ocolească, iar alții aveau să-și facă un titlu de îndrăzneală din a-i ieși înainte. Obrăznicia acestora din urmă îl sili să renunțe la plimbarea lui obișnuită, la apusul soarelui, până la cimitir; căci, ori de câte ori se apleca gânditor peste poartă, de după pietrele funerare se iveau mereu chipuri care-i pândeau vălul negru. Umbla vorba că privirile morților îl alungau de acolo. Îl durea până în adâncul inimii sale bune să vadă cum fugeau copiii când se apropia, curmându-și cele mai vesele jocuri pe când silueta lui melancolică era încă departe. Groaza lor instinctivă îl făcea să simtă, mai puternic decât orice altceva, că în firele crepului negru era țesută o spaimă mai presus de fire. Într-adevăr, se știa că propria lui silă față de văl era atât de mare, încât nu trecea niciodată de bunăvoie prin fața unei oglinzi și nici nu se apleca să bea din apa liniștită a unui izvor, ca nu cumva, în sânul ei pașnic, să se înspăimânte de sine. Tocmai asta dădea crezare șoaptelor că pe domnul Hooper îl chinuia conștiința vreunei mari crime, prea îngrozitoare ca să rămână cu totul ascunsă ori ca să poată fi mărturisită altfel decât printr-o aluzie atât de întunecată. Astfel, de sub vălul negru se rostogolea în lumina soarelui un nor — păcat ori durere, nu se putea ști — care-l învăluia pe bietul pastor, împiedicând dragostea ori înțelegerea să mai ajungă până la el. Se spunea că acolo îi țineau tovărășie stafii și demoni. Cutremurat de sine și înspăimântat de cele din afară, umbla necontenit în umbra lui, bâjbâind în întunericul propriului suflet ori privind printr-o pânză care întrista lumea întreagă. Până și vântul, nesupus niciunei legi, îi respecta, se credea, taina înfricoșătoare și nu-i dădea niciodată vălul la o parte. Dar bunul domn Hooper continua să le zâmbească trist chipurilor palide ale mulțimii lumești, în timp ce trecea pe lângă ele.

Printre toate înrâuririle sale rele, vălul negru avea și una binefăcătoare: îl făcea pe cel ce-l purta un păstor de suflete deosebit de vrednic. Cu ajutorul însemnului său tainic — căci nu se întrevedea altă pricină —, ajunse să aibă o putere cutremurătoare asupra sufletelor chinuite de păcat. Cei pe care-i aducea la credință îl priveau întotdeauna cu o spaimă numai de ei știută, mărturisind, deși doar în chip figurat, că, înainte de a-i fi adus la lumina cerească, fuseseră împreună cu el îndărătul vălului negru. Întunecimea acestuia îi îngăduia, într-adevăr, să înțeleagă toate simțămintele întunecate ale sufletului. Păcătoșii aflați pe moarte îl chemau cu strigăte pe domnul Hooper și nu-și dădeau ultima suflare până nu venea; totuși, ori de câte ori se apleca să le șoptească vorbe de mângâiere, se înfiorau de fața acoperită, atât de aproape de a lor. Atât de mari erau spaimele vălului negru, chiar și atunci când Moartea își dezgolise chipul! Străini veneau de la mari depărtări ca să asiste la slujbă în biserica lui, numai din dorința deșartă de a-i privi făptura, fiindcă nu le era îngăduit să-i vadă fața. Dar mulți ajungeau să se cutremure înainte de plecare! Odată, pe vremea guvernatorului Belcher, domnul Hooper fu desemnat să rostească predica din ziua alegerilor. Acoperit de vălul său negru, se înfățișă înaintea celui dintâi magistrat, a consiliului și a reprezentanților și lăsă o impresie atât de adâncă, încât măsurile legiuitoare din acel an purtară întreaga pecete de austeritate sumbră și evlavie a celor dintâi cârmuiri ale strămoșilor noștri.

Astfel își petrecu domnul Hooper lunga viață, fără pată în faptele văzute, dar învăluit în bănuieli sumbre; bun și iubitor, dar neiubit și temut în chip nedeslușit; un om despărțit de oameni, ocolit când aceștia erau sănătoși și se bucurau, dar chemat mereu în ajutor când îi cuprindea spaima morții. Pe măsură ce anii treceau, cernându-și zăpezile deasupra vălului său cernit, își câștigă un nume în toate bisericile Noii Anglii, iar oamenii îi spuneau părintele Hooper. Aproape toți enoriașii care erau în puterea vârstei când venise el în parohie fuseseră duși la groapă, înmormântare după înmormântare: avea o adunare de credincioși în biserică și una mai numeroasă în cimitirul din jurul ei; și, fiindcă trudise până atât de târziu în seară și-și împlinise atât de bine lucrarea, venise acum rândul bunului părinte Hooper să se odihnească.

La lumina umbrită a lumânării se deslușeau câteva persoane în odaia unde bătrânul pastor își aștepta moartea. Rude de sânge nu avea. Dar era acolo medicul, grav cum se cuvenea, deși neînduioșat, căutând doar să aline cele din urmă chinuri ale bolnavului pe care nu-l mai putea scăpa. Erau diaconii și alți enoriași de o evlavie deosebită. Mai era și cucernicul domn Clark din Westbury, un tânăr slujitor plin de râvnă, care venise în grabă călare ca să se roage la căpătâiul pastorului muribund. Era și femeia care-l îngrijea, nu o slujnică plătită a morții, ci una a cărei dragoste liniștită dăinuise atât de mult în taină, în singurătate, în frigul bătrâneții și nu avea să piară nici în ceasul morții. Cine alta decât Elizabeth! Iar pe perna de moarte odihnea capul cărunt al bunului părinte Hooper, cu vălul negru înfășurat încă în jurul frunții și coborându-i peste față, astfel încât fiecare gâfâit, tot mai anevoios, al răsuflării sale slabe îl făcea să se miște. Toată viața, bucata aceea de crep atârnase între el și lume: îl despărțise de voioasa tovărășie a semenilor și de dragostea femeii și-l ținuse în cea mai tristă dintre toate închisorile, propria inimă; și încă îi zăcea pe față, parcă pentru a adânci întunericul odăii sale sumbre și a-l umbri de lumina veșniciei.

De o vreme, mintea i se tulburase, șovăind nesigur între trecut și prezent și plutind parcă, din când în când, spre nedeslușitul lumii de apoi. Avusese accese de fierbințeală care-l aruncau de pe o parte pe alta și-i sleiau puțina putere rămasă. Dar în zbaterile lui cele mai cumplite și în rătăcirile cele mai năvalnice ale minții, când niciun alt gând nu-și mai păstra puterea cumpănită asupra lui, arăta încă o grijă înfricoșată ca nu cumva vălul negru să-i alunece. Chiar dacă sufletul lui tulburat ar fi putut uita, la căpătâiul său veghea o femeie credincioasă care, cu ochii întorși în altă parte, i-ar fi acoperit fața îmbătrânită, pe care o văzuse pentru ultima oară în frumusețea bărbăției. În cele din urmă, bătrânul atins de moarte zăcu liniștit, în toropeala istovirii minții și a trupului, cu pulsul imperceptibil și cu răsuflarea tot mai slabă, în afara clipelor când o lungă, adâncă și neregulată sorbire de aer părea să vestească zborul sufletului.

Pastorul din Westbury se apropie de pat.

— Venerabile părinte Hooper, spuse el, clipa dezlegării tale este aproape. Ești pregătit să se ridice vălul care ține timpul despărțit de veșnicie?

La început, părintele Hooper răspunse doar printr-o slabă mișcare a capului; apoi, temându-se poate ca înțelesul ei să nu rămână îndoielnic, se sili să vorbească.

— Da, spuse el cu glas stins, sufletul meu așteaptă, ostenit și răbdător, să se ridice acel văl.

— Și se cuvine oare, urmă cucernicul domn Clark, ca un om atât de dăruit rugăciunii, o pildă atât de neprihănită, sfânt în faptă și în gând, atât cât poate judeca un muritor — se cuvine oare ca un părinte al Bisericii să lase asupra amintirii sale o umbră care să pară că întinează o viață atât de curată? Te rog, venerabilul meu frate, nu îngădui să fie așa! Lasă-ne să ne bucurăm de chipul tău biruitor, acum când pleci să-ți primești răsplata. Înainte de a se ridica vălul veșniciei, îngăduie-mi să-ți dau la o parte acest văl negru de pe față!

Și, rostind acestea, cucernicul domn Clark se aplecă pentru a dezvălui taina atâtor ani. Dar, cu o putere neașteptată, care-i încremeni de groază pe toți cei de față, părintele Hooper își smulse amândouă mâinile de sub învelitori și le apăsă cu tărie pe vălul negru, hotărât să se împotrivească dacă pastorul din Westbury avea să se încumete la luptă cu un muribund.

— Niciodată! strigă slujitorul cu fața acoperită. Pe pământ, niciodată!

— Bătrân întunecat! exclamă pastorul înspăimântat. Cu ce crimă îngrozitoare pe suflet te înfățișezi acum la judecată?

Pieptul părintelui Hooper se zbuciuma; răsuflarea îi hârâia în gât; dar, cu o sforțare uriașă, întinzând mâinile înainte, se agăță de viață și o ținu pe loc până avea să vorbească. Se ridică chiar în capul oaselor; și rămase acolo, tremurând în brațele morții, în vreme ce vălul negru îi atârna pe față, înfricoșător în acea ultimă clipă prin toate spaimele unei vieți adunate laolaltă. Și totuși, zâmbetul slab și trist, atât de des ivit acolo, părea să licărească acum din întunericul lui și să stăruie pe buzele părintelui Hooper.

— De ce tremurați numai în fața mea? strigă el, întorcându-și chipul acoperit spre cercul de privitori palizi. Tremurați și unii în fața altora! Bărbații m-au ocolit, femeile n-au arătat milă, copiii au țipat și au fugit numai din pricina vălului meu negru? Ce altceva decât taina pe care o înfățișează nedeslușit a făcut atât de înfricoșătoare această bucată de crep? Când prietenul își va dezvălui adâncul inimii prietenului său, iar îndrăgostitul, ființei pe care o iubește mai mult decât orice; când omul nu se va mai feri zadarnic de ochiul Creatorului său, păstrând cu scârbavă grijă taina păcatului său, abia atunci să mă socotiți un monstru pentru simbolul sub care am trăit și mor! Privesc în jurul meu și, iată, pe fiecare chip un Văl Negru!

În timp ce ascultătorii se fereau unii de alții, înspăimântați deopotrivă, părintele Hooper căzu înapoi pe pernă, un mort cu fața acoperită, pe buzele căruia mai stăruia un zâmbet slab. Tot cu vălul pe față îl așezară în sicriu și cu vălul pe față îi duseră trupul la groapă. Iarba multor ani a răsărit și s-a uscat pe acel mormânt, piatra funerară s-a acoperit de mușchi, iar chipul bunului domn Hooper s-a făcut țărână; dar înfricoșător rămâne gândul că a putrezit sub Vălul Negru!