O mulțime de oameni încep în zilele noastre să dea de înțeles, fără prea mult înconjur, că nu există stafii ori făpturi din lumea duhurilor care să se arate ochilor muritori. Până și Sir Walter Scott s-a făcut renegat și, cu poveștile lui amestecate jumătate cu jumătate, ca grogul lui Nathaniel Gow, caută să arunce apă rece peste cele mai neîndoielnice, deși cel mai greu de pipăit, fenomene ale firii omenești. Smintiți sunt oamenii ăștia. Dumnezeu să le dreagă mințile! Înainte să se fi încumetat la asemenea spuse, aș fi vrut să se fi aflat pe unde m-am aflat eu de atâtea ori; sau, mai cu seamă, acolo unde s-a aflat moșierul de Birkendelly în ajunul Sfântului Laurențiu, în anul 1777, și în alte câteva rânduri după aceea.
Să afle, așadar, oricine citește această istorisire a unor întâmplări petrecute în vremea pe care mi-o amintesc eu însumi, că drumul de la Birkendelly spre satul acela mare cât toate zilele, Balmawhapple — numit îndeobște târgul cel mare, spre deosebire de târgul cel mic, de pe malul celălalt al pârâului —, drumul acela, zic, trecea printre două garduri vii de mărăcini, atât de bine îngrijite de grădinarul moșierului, atât de dese și de înalte, încât nici un iepure n-ar fi putut scăpa de pe șosea în vreunul dintre ogoarele învecinate. Pe drumul acesta mergea călare moșierul, în ajunul Sfântului Laurențiu, fără grijă și fără păs, cu pălăria pe-o ureche și cu bastonul dansându-i o țopăită înainte. Mai și fredona un cântec; i-am auzit pe oameni spunând chiar și ce cântec era. A trăit cândva un oarecare, sau mai degrabă un care-o fi fost el, bard, pe nume Robert Burns, care a făcut o seamă de cântece bune; dar acesta, pe care-l cânta moșierul, era un cântec de dragoste foarte vechi, care, ca toate cele mai bune cântece ale sus-pomenitului bard, se cânta cu o sută cincizeci de ani înainte de a se fi născut el. Începea așa:
„Stăpân sunt eu la Windy-wa’s,
Nu fără rost ajuns-am azi;
De patruzeci de ori căzui
Trecând pe deal, mândruțo.
E noapte, plouă, vântul bate;
Mâine-i zăpadă, zloată, toate;
Mi-s ghetele pe tălpi înghețate;
Scoală și-mi deschide, mândruțo!
Primește-mă doar astă-noapte...” și așa mai departe.
Acesta era cântecul pe care-l cânta moșierul, zâmbind pe sub mustață și râzând totodată de deznodământul lui, când, pe neașteptate, zări nu departe înaintea sa o fată neobișnuit de frumoasă și de gingașă la înfățișare, mergând în aceeași direcție.
„Aha”, își zise moșierul, „iată ceva cu adevărat ademenitor! De unde naiba s-o fi ivit? Trebuie să fi ieșit din pământ, că până în clipa asta n-am văzut-o. Zău că n-am mai întâlnit asemenea făptură femeiască... De-aș avea și eu cu ea o întâlnire ca moșierul de Windy-wa’s cu drăguța lui!”
Pe când moșierul își spunea acestea, jumătate în gând, jumătate cu glas tare, încântătoarea făptură întoarse capul spre el cu o mișcare plină de înțeles, ca și cum ar fi știut ce spunea și ce gândea el, apoi dispăru dincolo de coama ridicăturii de pământ din față, numită Birky Brow.
— Da, du-te, du-te! spuse moșierul. După cum te văd, n-o să fii prea greu de ajuns. De pe drum n-ai pe unde ieși, și-o să stăm puțin de vorbă înainte să ajungi la Văgăuna Cerbului.
Moșierul își îndemnă calul la trap mărunt. Nu mai cânta cântecul moșierului de Windy-wa’s, fiindcă simțea o apăsare în dreptul inimii, dar își tot spunea: „Frumoasă femeie! Frumoasă femeie, zău! Și să umble pe-aici de una singură! Nu pricep.”
Când ajunse în creștetul lui Birky Brow, n-o văzu, deși acum putea cuprinde cu ochii o porțiune de drum mai lungă decât înainte. Lucrul i se păru foarte ciudat și începu să bănuiască faptul că voia să-i scape, deși mai adineauri păruse că zăbovește anume pentru el. „Tot am s-o mai văd o dată”, își zise moșierul și porni într-un trap întins. Nimic. Ajunse la o cotitură, apoi la alta. Tânăra nu era de văzut nicăieri. „Dacă nu i-or crește aripi să zboare, tot o ajung”, rosti moșierul și-și lăsă calul în galop.
În toiul goanei se întâlni cu domnul M’Murdie din Aulton, care-l strigă:
— Hei, Birkendelly! Unde naiba zbori în halul ăsta?
— Mă luasem după o femeie, răspunse moșierul cu toată nevinovăția, strunindu-și calul.
— Atunci sunt sigur că nicio femeie de pe lume nu-ți poate scăpa prea multă vreme, decât dacă s-a suit într-un balon.
— Asta nu știu. A ajuns departe?
— În ce privință?
— Într-asta.
— Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! necheză M’Murdie, înțelegând anapoda vorbele moșierului.
— De ce râzi, dragă domnule? O cunoști, așadar?
— Ho-ho-ho! Hi-hi-hi! Cum s-o cunosc, Birkendelly, dacă nu-mi spui cine e?
— Păi tocmai asta vreau să aflu de la dumneata. Vorbesc despre tânăra pe care ai întâlnit-o adineauri.
— Aiurezi, Birkendelly. N-am întâlnit nicio tânără și nu-i țipenie de om pe drumul pe unde am venit eu; doar știi că, încă o milă și jumătate înainte, în direcția în care mergi, n-avea pe unde să iasă de pe el.
— Știu, spuse moșierul, mușcându-și buza și părând foarte nedumerit, dar să fiu al naibii dacă pricep ceva! Adineauri eram destul de aproape de ea ca să-i vorbesc, acolo, pe coama lui Birky Brow, și, dacă mă gândesc bine, nici n-ar fi avut vreme să ajungă până aici. Purta o rochie de voal alb ca zăpada, o pălărioară verde cu pene și un văl verde, care, aruncat peste umărul stâng, îi atârna mai jos de mijloc; și era, cu totul, o făptură atât de încântătoare, încât niciun bărbat n-ar fi putut trece pe lângă ea fără s-o bage de seamă. Nu cumva îți bați joc de mine? Chiar n-ai întâlnit-o?
— Pe cuvântul meu de cinste că nu. Hai înapoi cu mine și-o mai întâlnim, fii pe pace. Ți-a scăpat pe drum. Să mergem; am numai de trecut pe la moară pentru niște orz de dus la distilerie și mă întorc cu dumneata în târgul cel mare.
Birkendelly se întoarse cu prietenul său. Soarele nu apusese încă, dar M’Murdie nu putu să nu bage de seamă că moșierul era îngândurat și tulburat și că nu putea scoate o vorbă despre altceva decât despre arătarea aceea frumoasă, cu rochie albă și văl verde. Și iată că, ajunși în creștetul lui Birky Brow, fata se afla iar înaintea lor, tocmai în locul unde o văzuse moșierul întâia oară, doar că mergea în sens potrivnic.
— Ei, asta-i cea mai neobișnuită întâmplare din câte mi-au fost date să cunosc! strigă moșierul.
— Ce anume, domnule? întrebă M’Murdie.
— Felul în care a izbutit tânăra aceea să-mi scape, răspunse moșierul. Uite, tot aici e!
— Iartă-mă, domnule, eu n-o văd. Unde e?
— Acolo, dincolo de cotitură; dar dumneata ai vederea scurtă. Uite-o cum urcă pe celălalt dâmb, cu rochia albă și vălul verde, așa cum ți-am spus. Ce făptură frumoasă!
— Bine, bine, acum o avem drept în față și, în orice caz, o să vedem cum arată, spuse M’Murdie.
Între Birky Brow și celălalt dâmb scund, drumul face un unghi obtuz în locul unde coboară cel mai mult; trecând pe acolo, cei doi prieteni pierdură în chip firesc din vedere făptura care le stârnise curiozitatea. Înaintară iute, trecură de cotitura din vale — fata nu era acolo! Porniră în goană până în vârful dâmbului, de unde se vedea o lungă întindere de drum înaintea lor — nici urmă de ființă omenească. M’Murdie râse în hohote, dar moșierul se făcu alb ca moartea și-și mușcă buza. Prietenul îl întrebă cu bunăvoință de ce era atât de tulburat. El răspunse că nu putea înțelege tâlcul acestei arătări sau amăgiri ciudate și că îl neliniștea cu atât mai mult cu cât își amintea acum de un vis asemănător, care se sfârșise într-un chip îngrozitor.
— Păi, omule, tot visezi, spuse M’Murdie. Dar nu-ți bate capul; e un lucru cât se poate de obișnuit ca bărbații cu firea dumitale să viseze fete frumoase, cu rochii albe, văluri verzi, pălărioare, pene și talii subțiri. E o imagine fermecătoare, zămislită de închipuirea dumitale înfierbântată, și poți s-o adori fără să-ți găsească nimeni vină. Pantofii îi erau negri sau verzi? Dar ciorapii — i-ai băgat de seamă? Frumusețea picioarelor, sunt sigur că da! Rămâi cu bine; văd că nu te înduri să pleci de-aici. Poate ți se mai arată o dată.
Zicând acestea, M’Murdie o luă călare spre moară, iar Birkendelly, după ce rămase o vreme pe gânduri, întoarse încet capul calului și porni spre satul cel mare cât toate zilele.
Sufletul moșierului era acum răscolit cumplit. Frumusețea și gingășia făpturii văzute îl fermecaseră peste măsură, dar își amintea, cu un amestec de încântare și groază, că visul aceleiași arătări fermecătoare îi bântuise somnul în toate zilele vieții sale; și totuși, ce ciudat că nu-și amintise de asta până acum! Mai mult, de vis se legau niște împrejurări dureroase, care, deși cumplite prin urmările lor, nu-i reveneau în minte destul de limpede ca să le poată pune cât de cât în rânduială.
Pe când cugeta adânc la toate acestea și cobora încet povârnișul, fără să-și mai joace bastonul și fără să mai cânte cântecul moșierului de Windy-wa’s, ridică ochii: fata era în același loc în care o văzuse întâia oară și urca agale pe Birky Brow. Soarele apusese, dar era luna august și o seară frumoasă, iar moșierul, cuprins de o dorință nestăpânită de a vedea și de a-i vorbi acelei făpturi fără seamăn, nu se mai putu înfrâna și o strigă să se oprească până o ajunge. Ea îi făcu semn că încuviințează și-și domoli pasul. Moșierul trecu repede de cotitură, dar, după ce o ocoli, fata era tot acolo, deși ajunsese pe culme. Se întoarse și-l salută cu o plecăciune și un zâmbet de nespus, apoi porni din nou încet. Dispăru treptat dincolo de culme, iar pe când penele verzi încă se mai vedeau legănându-se, atât de aproape încât moșierul le-ar fi putut atinge cu o undiță, ajunse și el sus. Nu era niciun suflet viu acolo, nici înainte, cât putea cuprinde cu privirea. Acum tremura din tot trupul și, fără să știe ce face, merse drept în târgul cel mare, neîndrăznind să se întoarcă și să vadă ceea ce văzuse de trei ori; iar fiind încredințat că avea s-o vadă din nou, tocmai când umbrele serii se adânceau, socoti cu cale și cu minte să nu mai urmărească o asemenea nălucă.
Descălecă la hanul Capul Reginei, ceru coniac cu apă și uită cu desăvârșire ce treabă îl adusese în după-amiaza aceea în târgul cel mare cât toate zilele, fiindcă ochilor minții nu li se arătau decât făpturi frumoase, în rochii de voal alb și cu văluri verzi. Prietenul său M’Murdie veni și el; băură zdravăn, se tachinară, chibzuiră, se înfuriară, chibzuiră iar până se potoliră, și tot degeaba. Moșierul știa că văzuse arătarea cea frumoasă și, mai mult, că era însăși fata, ori asemănarea fetei, care, prin hotărârile nestrămutate ale Providenței, îi era sortită. Zadarnic îi vorbea M’Murdie despre întipăririle închipuirii și
„Despre năluci ce mintea le-mpletește Din vântul care trece și șoptește”.
Zadarnică fu și povestea pe care i-o spuse despre o rudă a lui, chinuită cumplit de arătarea unui ofițer în uniformă roșie, care o bântuia zi și noapte și de câteva ori fusese cât pe ce s-o scoată cu totul din minți, până când, în cele din urmă, medicul îi deslușise atât de bine natura acestei amăgiri, încât știa, după starea pulsului, până la un ceas când avea să se arate stafia ofițerului și, cu luări de sânge, hrană puțină și leacuri domolitoare, izbutise s-o țină cu totul departe.
Moșierul recunoscu că întâmplarea era ciudată, dar nu și că avea legătură cu a lui: una, zicea, era închipuită, cealaltă adevărată, și niciun raționament nu-l putea încredința de ceva potrivnic mărturiei propriilor simțuri. Primi invitația de a petrece câteva zile la M’Murdie și familia lui, dar toți mărturisiră mai apoi că moșierul părea de-a dreptul vrăjit.
Îndată ce ajunse acasă, se duse drept la Birky Brow, sigur că avea să vadă încă o dată năluca îngerească; dar ea nu era acolo. Luă iar și iar, pe rând, toate locurile în care stătuse înainte, însă vedenia dorită nu se arătă cu niciun chip. Încercă în fiecare zi și la fiecare ceas al zilei, tot cu același rezultat, până când ajunse la deznădejde și avu îndrăzneala să îngenuncheze acolo și să roage Cerul s-o mai vadă. Da, chemă Cerul în ajutor ca s-o vadă încă o dată, orice ar fi fost ea: făptură a pământului, a raiului ori a iadului.
Ajunsese într-o asemenea stare de tulburare, încât nu mai putea trăi; se făcu apatic, nerăbdător și bolnăvicios, căzu la pat și trimise după M’Murdie și după doctor; iar sfatul se încheie cu învoirea lui Birkendelly de a părăsi țara pentru o vreme și de a merge în vizită la singura lui soră, în Irlanda, unde trebuie să-l însoțim și noi puțin.
Sora lui era măritată cu căpitanul Bryan, fiul moșierului de Scoresby; cei doi locuiau într-o căsuță de pe moșie, iar părinții și surorile căpitanului, la conacul Scoresby. Mare fu agitația și multe pregătirile când chipeșul tânăr moșier de Birkendelly sosi la căsuță, căci nimeni nu se îndoia că venise să încheie o a doua legătură de rudenie cu familia, care mai număra încă șapte surori arătoase, toate nemăritate și toate la fel de dornice să schimbe starea aceasta singuratică și neajutorată cu râvnita stare de căsătorie — stare la mare preț printre tinerele femei din Irlanda. Unele dintre domnișoarele Bryan ajunseseră acum la vârsta femeii în toată firea, altele abia de-o atinseseră; dar aceste mici neajunsuri nu schimbau cu nimic părerea domnișoarelor despre ele însele: toate, fără deosebire, se gătiră pentru întrecere cu mari nădejdi și hotărâri neclintite. E drept că cele mari încercară să le mai domolească pe cele mici, în felul lor irlandez, deschis și fără răutate; dar acestea răspunseră și își susținură întâietatea. Și ce cumpărături se mai făcură în târgul de reședință al comitatului! Atât de nemăsurate, încât, până la urmă, nimeni nu mai voi să dea pe datorie conacului, iar bătrânul moșier se văzu silit să remarce:
— Of, și zău așa, cumplită și îngrozitoare zguduire, să fii pus să echipezi șapte fete deodată, de parcă tânărul domn le-ar putea lua pe toate de neveste! Of, biet suflet drag, are să afle el că una e de ajuns, dacă n-o fi și una prea mult. Așa că n-aveau niciun rost, niciunul, niciunul, zău că n-aveau, să gătească mai mult de una!
Se dădea de înțeles că bătrânul avea oarecari temeiuri să se plângă de astă dată; dar, cum doamna ținea partea fetelor, n-avea sorți de izbândă. Unul dintre articolele trecute în socoteală era de treizeci și șapte de piepteni de prins părul, aflați atunci la mare modă. Erau piepteni negri, deschiși la culoare, galbeni și auriți, fiecare menit să se potrivească ori să pună în valoare câte un fel de ten; și, dacă celelalte articole se cumpăraseră măcar pe aproape în aceeași măsură, ar fi fost mai bine pentru bătrân și pentru toată familia lui ca Birkendelly să nu fi pus niciodată piciorul în Irlanda.
Planul era ticluit în întregime. Avea să se dea o masă mare la conac, la care domnișoarele urmau să se înfățișeze în toată găteala lor. După aceea, un bal; aveau să bage de seamă spre care dintre fete se îndrepta alegerea oaspetelui și să ia măsurile cuvenite. Masa și balul avură loc; și ce păcat că nu-mi este îngăduit să descriu petrecerea, rochiile și dansatorii, fiindcă toate erau desăvârșite în felul lor și peste măsură de extravagante. Dar asemenea amănunte nu fac decât să abată din drum o poveste pentru o seară de iarnă, cum este aceasta.
Birkendelly, neavând pe atunci decât un singur model după care să aleagă din tot neamul femeiesc, nu făcea, când se afla în tovărășia doamnelor, decât să caute vreo asemănare cu ea, îngerul închipuirii sale; și se întâmplă ca, în una dintre fiicele bătrânului Bryan, numită Luna sau, mai pe scurt, Loony, să descopere, ori să i se pară că descoperă, o închipuită asemănare de chip și de ținută cu frumoasa arătare. Numai din această pricină nu-și putu lua ochii de la ea toată noaptea; iar întâmplarea lămuri lucrurile nu doar pentru bătrâni: până și domnișoarele fură silite, după toate strădaniile lor, „să se dea bătute în fața surorii Loony, care nu era ea nici cea mai finuță, nici cea mai chipeșă din familia aceea de oameni frumoși”.
A doua zi, domnișoara Luna fu trimisă cu mare alai la căsuță, ca să trăiască acolo în cea mai strânsă apropiere de presupusul ei îndrăgostit. Nu era chip de împotrivire. Cei doi erau ținuți laolaltă ca o oaie cu mielul ei, de dimineață până seara; și, deși moșierul părea într-adevăr să găsească, și probabil găsea, oarecare plăcere în tovărășia fetei, aceasta venea doar din contemplarea acelei asemănări de nespus pe care ea o avea cu singurul chip întipărit în inima lui. Îi cumpără o rochie de voal alb, o pălărioară verde cu pană și un văl pe care fata trebuia să-l poarte aruncat peste umărul stâng; iar de atunci, în fiecare zi, de șase ori pe zi, ea trebuia să treacă peste o anumită ridicătură de pământ, la o anumită depărtare înaintea iubitului său. Era încântată să-i facă pe plac; dar, de fiecare dată când o ajungea, el părea dezamăgit și nu spunea niciodată: „Luna, te iubesc; când ne căsătorim?” Nu, nu spunea niciodată așa ceva, cu toate privirile și mărturiile dragostei ei celei mai duioase; căci, vai, prin tot acest joc de iubire nu făcea decât să hrănească o flacără tainică ce-i mistuia măruntaiele și se dovedise prea puternică pentru a putea fi stinsă fie de rațiune, fie de credință. Totuși, timpul trecea din ce în ce mai ușor, sănătatea îi reveni, obrajii își recăpătară culoarea, iar încrederea deschisă și nevinovată a Lunei avea un farmec al ei, care-l împăca cu rânduiala irlandeză a casei surorii sale. Dar i se întâmplă acum un lucru ciudat, care-i răsturnă toate planurile de atunci.
Într-o seară se întorcea de la pescuit, cu puțin înainte de asfințit, când o văzu pe domnișoara Luna așteptându-l pe drumul spre casă. Dar, în loc să alerge să-l întâmpine, ca de obicei, ea se întoarse și începu să urce dâmbul dinaintea lui.
„Biata fată scumpă! Cât e de îndatoritoare!”, își zise el. „Și cât de mult seamănă, în adevăr, cu făptura îngerească al cărei chip și ale cărei trăsături s-au întipărit atât de adânc în inima mea! Acum văd că nu-i o asemănare născocită de dorință ori de închipuire. E adevărată! Adevărată! Adevărată! Cât tânjesc s-o strâng în brațe și să-i spun cât o iubesc; fiindcă, la urma urmei, aceasta e fata care-mi va fi soție, iar cea dintâi a fost o vedenie, ca să mi-o întipărească pe aceasta și mai adânc în inimă.”
Urcă grăbit ca s-o ajungă. Sus, ea se întoarse, zâmbi și făcu o plecăciune. Dumnezeule! Era însăși doamna pe care o adora cu atâta ardoare, dar mai frumoasă, cu mult mai frumoasă decât oricând. Se aștepta în orice clipă să dispară, cum îi era obiceiul; dar ea nu dispăru: îl așteptă și-i primi îmbrățișarea cu brațele deschise. Era o făptură adevărată, din carne și sânge, plină de bunăvoință, de grație și de iubire. El îi sărută mâna, îi sărută obrazul îmbujorat și binecuvântă toate puterile dragostei, care i-o aduseseră înapoi după ce îndurase chinuri cum niciun om nu mai suferise.
— Dar, inima mea scumpă, stăm aici, în mijlocul drumului, spuse el. Îngăduie-mi să te conduc acasă la sora mea, unde vei împărți odaia cu o copilă a firii care seamănă puțin cu tine.
Ea zâmbi și spuse:
— Nu, n-am să dorm cu domnișoara Luna în noaptea asta. Vrei, te rog, să privești împrejur și să vezi unde te afli?
El privi și, iată, se aflau pe Birky Brow, în singurul loc în care o văzuse vreodată. Ea zâmbi la vederea nedumeririi lui și-l întrebă dacă nu-și amintea nimic despre venirea sa din Irlanda. El răspunse că parcă își amintea ceva, dar că dragostea îi mistuise de mult toate celelalte simțuri. O pofti apoi în casa lui; ea refuză, spunând că nu se putea întâlni cu el decât în acel loc până după căsătoria lor, care nu putea avea loc mai devreme de ajunul Sfântului Laurențiu de peste trei ani.
— Iar acum, spuse ea, trebuie să ne despărțim. Mă numesc Jane Ogilvie și ai fost logodit cu mine înainte de a te naște. Dar am venit în seara aceasta să te dezleg, dacă ai cea mai mică împotrivire.
El declară că nu avea niciuna și, îngenunchind, făcu jurământul cel mai sfânt să fie al ei pe vecie și să se întâlnească acolo cu ea în ajunul Sfântului Laurențiu următor și în fiecare ajun al Sfântului Laurențiu, până în ziua binecuvântată când ea încuviințase să-l facă fericit, devenind a lui pentru totdeauna. Atunci ea îl rugă cu duioșie să schimbe inelele cu dânsa, drept chezășie a credinței și a legământului lor, iar el primi bucuros; căci în clipa aceea nu i-ar fi putut cere nicio învoială pe care, în plinătatea iubirii sale, să n-o fi îngăduit. Și, după o sărutare plină de dragoste și după ce-și repetară toate făgăduielile, se despărțiră.
Inima lui Birkendelly se topise acum în piept și toate simțurile îi erau copleșite de o singură patimă atotputernică. După ce o părăsi pe iubita sa cea frumoasă și blândă, se rătăci și nu mai putu găsi drumul spre propria casă, crezând când că mergea într-acolo, când că se ducea la sora lui, până ce ajunse, după cum i se păru, la râul Liffey, acolo unde se întâlnește cu lacul Allan; și acolo, pe când încerca să cheme o barcă, se trezi dintr-un somn adânc și se pomeni culcat în patul său, în casa surorii lui, tocmai când se crăpa de ziuă.
Dacă în timpul visului îl nedumeriseră unele lucruri, cu atât mai mult îl nedumereau acum, când era pe deplin treaz. Știa că se întâlnise cu iubita lui, că o îmbrățișase și o sărutase, că schimbaseră jurăminte și inele; iar drept mărturie că toate acestea erau adevărate și se petrecuseră aievea, inelul ei cu smarald îi era pe deget, pe când al lui dispăruse; așadar, nu încăpea îndoială că se întâlniseră — prin ce mijloace, omului nu-i era dat să pătrundă.
Locuia pe atunci la doamna Bryan o bătrână scoțiană, numită îndeobște mătușa Black. O alăptase pe mama lui Birkendelly și-i crescuse pe el și pe sora lui; iar cum o iubea pe aceasta din urmă mai mult decât o mamă, când fata se măritase, bătrâna mătușă își părăsise țara ca să-și petreacă zilele de pe urmă în casa tinerei sale stăpâne atât de dragi. Când moșierul intră în dimineața aceea în odaia unde se lua micul dejun, bătrâna ședea, ca de obicei, cu scufia ei de catifea neagră pe cap, citind Cele patru stări ale omului; și, fiind lovită de paralizie și cam surdă, rareori îi lua în seamă pe cei care intrau sau ieșeau. Dar, întâmplându-se să-l audă spunând ceva despre ziua de 9 august, lăsă cititul, întoarse capul să asculte și apoi întrebă cu glas răgușit și tremurător:
— Ce spune el acolo? Ce spune bietul băiat de 9 august? Hă? Păi da, e ajunul Sfântului Laurențiu, deși ziua lui e pe zece. Prea-i adevărat, prea-i adevărat, prea-i adevărat pentru el și tot neamul lui, sărmanul! Hă? Ce spunea, dar?
Bărbații zâmbiră la înflăcărarea ei fără șir, dar doamna, cu adevărata bunăvoință a femeii, îi spuse cu glas tare că Allan avea o întâlnire în Scoția, în ajunul Sfântului Laurențiu. Atunci bătrâna sări în picioare, își întinse mâinile zbârcite, care tremurau ca frunza plopului, și gâfâi:
— Hă, hă? Doamne, păzește-ne! Ce întâlnire are el în ajunul Sfântului Laurențiu? Legați-l! Legați-l! Puneți-i fiare de oțel, și de aramă, și de fier! O, de l-ar păzi Cel a cărui sfântă voie a fost să-l lase orfan atât de curând, de soarta la care tremur numai să mă gândesc!
Apoi ocoli masa clătinându-se, parcă însuflețită de o putere mai presus de fire, îi apucă moșierului mâna dreaptă și o aduse aproape de ochii ei nestatornici; iar când zări inelul cu smarald încrustat în sânge, își azvârli brațele în sus, își căscă fălcile descărnate într-un chip înfricoșător și, scoțând un țipăt de care răsună toată casa și tremurară toți cei dinăuntru, căzu pe spate, fără viață și înțepenită, pe podea. Amândoi domnii fugiră de groază curată; dar o femeie nu-i părăsește niciodată pe cei dragi la ceas de cumpănă. Doamna își chemă slujnicele, o puse pe bătrâna doică în pat și încercă toate mijloacele ca s-o readucă în simțiri. Dar, vai, viața se stinsese! Scânteia vieții fugise pentru totdeauna, umplând inimile tuturor de durere, dezamăgire și groază, căci o poveste cumplită și tainică le rămânea acum pecetluită, și, după toate semnele, nimeni altcineva n-ar mai fi putut-o dezvălui. Dar, drept să spun, moșierul nu părea prea dornic s-o cerceteze până la capăt.
Nici toate argumentele căpitanului Bryan și ale soției sale, nici rugămințile nevinovate ale domnișoarei Luna nu-l putură îndupleca pe Birkendelly să renunțe la întâlnirea cu iubita sa pe Birky Brow, în seara de 9 august; făgădui însă că avea să se întoarcă în curând, sub cuvânt că îl chema departe o treabă de cea mai mare însemnătate. Înainte să plece, totuși, își întrebă sora dacă auzise vreodată de vreo doamnă din Scoția pe nume Jane Ogilvie. Doamna Bryan își repetă numele de mai multe ori și spuse că, fără îndoială, îi fusese cândva cunoscut, deși, după părerea ei, nu de bine; dar în clipa aceea nu-și putea aminti de nicio persoană care să-l fi purtat. Atunci el îi arătă inelul cu smarald care-i adusese moartea mătușii Black; dar îndată ce doamna îl văzu, se repezi să i-l scoată cu forța de pe deget și era cât pe ce să izbutească.
— O, arde-l! Arde-l! strigă ea. Nu-i un inel curat! Arde-l!
— Draga mea soră, ce cusur are inelul? spuse el. E un inel foarte frumos și țin mult la el.
— O, pentru Dumnezeu, arde-l și leapădă-te de aceea care ți l-a dat! strigă ea. Dacă ții cât de cât la tihna ta pe lumea asta și la mântuirea sufletului pe cealaltă, arde inelul acela! Dacă ai vedea cu ochii tăi, ți-ai da numaidecât seama că nu-i un inel pe care se cuvine să-l poarte un creștin.
Vorbele acestea îl tulburară mult pe Birkendelly. Se retrase singur și cercetă inelul, dar nu putu vedea în el nimic nepotrivit pentru un creștin. Era un inel de aur cizelat, cu un smarald strălucitor; sub piatră se afla o foiță roșie, care, în anumite lumini, îi dădea o licărire purpurie; pe dinăuntru era săpat cuvântul „Elegit”, mult șters, dar pe acesta sora lui nu-l putea vedea; așa încât nu înțelegea poruncile ei atât de stăruitoare. Totuși, ca să n-o mai supere nici pe ea, nici pe altcineva, îl cusu în căptușeala vestei, în dreptul inimii, socotind că era ceva în el de la vederea căruia ochii săi erau opriți.
Astfel părăsi Irlanda cu mintea într-o mare învălmășeală, bâjbâind parcă într-o hrubă de taine, dar cu patima care-i rodea inima și măruntaiele mai aprinsă ca oricând. Se pare că avusese toată viața presimțirea că-l aștepta o soartă tainică, iar potrivirea dintre visele și vedeniile lui de peste zi nu făcea decât s-o întărească. Și, deși se lăsă cu totul în stăpânirea unei singure patimi copleșitoare, nu fu lipsit de frământări ale sufletului, de izbucniri de groază și de atâta rușine lumească, încât nu mai pomeni niciodată de iubirea sau de legămintele sale vreunei ființe omenești, nici măcar prietenului său M’Murdie, de a cărui tovărășie începu de îndată să se ferească.
Din această pricină nu pot istorisi ce s-a petrecut de atunci între îndrăgostiți. E neîndoielnic că s-au întâlnit pe Birky Brow în acel ajun al Sfântului Laurențiu, căci au fost văzuți împreună; dar despre făgăduielile, jurămintele ori dezmierdările dintre ei nu pot spune nimic, nici despre toate întâlnirile lor de mai târziu, până la începutul lui august 1781, când moșierul începu hotărât pregătirile pentru căsătoria ce se apropia; totuși, nu ca și cum el și logodnica lui ar fi urmat să locuiască la Birkendelly, căci toate cele pregătite arătau mai degrabă gândul unei călătorii.
În dimineața zilei de 9 îi scrise surorii sale, apoi se îmbrăcă în hainele cele noi de mire și-și puse inelul cu smarald pe deget; păru cuprins de nerăbdare până spre seară, când porni călare la întâlnire. Se pare că tainica sa iubită i se alăturase, fiindcă, înainte de apusul soarelui, fu văzut trecând călare prin târgul cel mare, cu o tânără în alb și verde în spatele lui, iar sătenii susțineau că goneau cu cincizeci de mile pe ceas! Fură văzuți trecând pe lângă o căsuță numită Mosskilt, la încă zece mile depărtare, pe unde nu era niciun drum, cu aceeași viteză năprasnică; și n-am auzit să-i mai fi văzut cineva până a doua zi dimineață, când frumosul cal murg al lui Birkendelly fu găsit mort în fața ușii propriului grajd; iar la puțin timp după aceea fu descoperit și stăpânul, un leș înnegrit, zăcând pe Birky Brow, tocmai în locul unde doamna cea tainică și frumoasă i se arătase de fiecare dată. Nu avea nicio rană, nicio vânătaie și niciun os scrântit în tot trupul; dar pielea îi era vânătă și chipul îngrozitor de schimonosit.
Acest deznodământ jalnic umplu împrejurimile de atâta spaimă, încât nu se mai vorbea despre nimic altceva. Toate vechile tradiții și întâmplările mai noi fură răscolite, puse alături și legate între ele; și se scoase la iveală, într-adevăr, un șir de nenorociri cum rar se mai văzuse. Se dovedi că tatăl lui murise în același loc, în aceeași zi, cu douăzeci de ani în urmă, iar bunicul, cu patruzeci de ani în urmă: cel dintâi, după cum se crezuse, căzând de pe cal la beție, iar cel din urmă, nimeni nu știa cum; și acum acest Allan era cel din urmă din neamul lui, fiindcă doamna Bryan nu avea copii.
Mai mult, mulți își amintiră acum, și printre ei pastorul Joseph Taylor, că văzuseră adesea, în ajunul Sfântului Laurențiu, o tânără în alb și verde plimbându-se prin acel loc.
Când căpitanul Bryan și soția lui sosiră ca să ia în stăpânire moșia, porniră o cercetare amănunțită a tuturor împrejurărilor; dar, în afară de cele istorisite de domnul M’Murdie, nimic nu se mai putu afla despre Mireasa Misterioasă, decât ceea ce cuprindea scrisoarea moșierului. Iată ce spunea aceasta:
„Preaiubită soră,
Până mâine la ceasul acesta voi fi cel mai fericit sau cel mai nenorocit dintre oameni, fiindcă m-am legat prin jurământ să iau în această noapte de soție o doamnă tânără și frumoasă, numită Jane Ogilvie, cu care, se pare, am fost logodit înainte să mă nasc. Legătura dintre noi a fost cât se poate de tăinuită și de misterioasă; dar cuvântul mi-e dat și hotărârea luată. În seara nunții pornim într-o călătorie îndepărtată, spre locuința ei, așa încât va trece multă vreme până să te revăd.
Al tău până la moarte,
ALLAN GEORGE SANDISON
BIRKENDELLY, 8 august 1781.”
Chiar în acel an, o bătrână pe nume Marion Haw fu trimisă de la Glasgow înapoi în parohia aceea, unde se născuse, spre a fi luată în grija ei. De mulți ani dusese o viață rătăcitoare alături de fiul său, care își zicea meșter montator de clopote, dar era, de fapt, un cârpaci de tingiri de cea mai joasă speță; iar acum se întorcea în târgul cel mare într-o stare de cumplită sărăcie. Ea le istorisi locuitorilor povestea Miresei Misterioase, atât de convingătoare și, totodată, atât de plină de întâmplări nemaiauzite, încât toată lumea spuse despre ea — cum se spune adesea și despre povestirile mele, cu aceeași prejudecată îngustă și nedreaptă — că era născocită. Existau totuși câteva mărturii puternice în sprijinul adevărului ei.
Bătrâna spuse că primul Allan Sandison, cel care o luase de nevastă pe bogata moștenitoare de Birkendelly, fusese mai înainte logodit cu o tânără frumoasă numită Jane Ogilvie, față de care se purtase numai cinstit nu; și că, după credința ei, fie o omorâse, fie pusese s-o omoare, în mijlocul unui desiș de mesteceni și drobiță, într-un loc pe care-l arătă; și avea temeiuri bune s-o creadă, fiindcă, pe când era copilă, văzuse sângele roșu și mormântul proaspăt și fugise acasă să-i spună bunicului ei; acesta îi poruncise, dacă ținea la viața ei, să nu mai pomenească niciodată de asta, fiindcă nu erau decât măruntaiele și pielea unui cerb, pe care el însuși le îngropase acolo. Dar când, după douăzeci de ani, nelegiuitul și nefericitul Allan Sandison fu găsit mort tocmai în acel loc, întins de-a curmezișul moviliței verzi, acum aproape netezită cu pământul, pe care ea o văzuse cândva mormânt proaspăt, atunci, pentru întâia oară, se gândise la o Providență dumnezeiască; și adăugă:
— Că și bunicul meu, Neddy Haw, a murit; da’ cum, nimeni nu știe și nici n-o să știe vreodată.
Cum din spusele lui Marion nu puteau pricepe deloc despre ce loc era vorba, domnul M’Murdie puse s-o ducă într-o căruță la Birky Brow, însoțită de domnul Taylor și de câteva sute de oameni din târg; dar îndată ce-l văzu, ea spuse:
— Aha, voinicilor! S-a schimbat tot ținutul acum. Pe-aici nu era drum pe-atunci; trecea drept peste vârful dealului. Ia să văd... Uite păducelul unde-și făceau porumbeii sălbatici cuib, și uite mesteacănul ăl bătrân din care am căzut odată și mi-am lăsat pantoful înțepenit în crăpătură. Vă spun eu, voinicilor, mormântul cerbului, ori al frumoasei Jane Ogilvie, nu-i nici la doi iarzi de locul unde stau picioarele dinapoi ale calului ăluia; așa că puteți săpa, să vedeți dacă mai e ceva.
Pastorul, M’Murdie și toți oamenii se uitară unii la alții înmărmuriți, fiindcă anume opriseră calul tocmai în locul unde fuseseră găsiți morți tatăl și fiul. Săpară și, adânc, adânc sub drum, găsiră câteva dintre oasele subțiri și craniul unei femei tinere, pe care le așezară cu cinste în cimitirul bisericii. Neamul Sandison s-a stins, Mireasa Misterioasă nu se mai arată în ajunul Sfântului Laurențiu, iar oamenii păcătoși din satul cel mare cât toate zilele au primit o lecție despre dreptatea dumnezeiască, scrisă pentru ei cu litere de sânge.
NOTA TRADUCĂTORULUI
Data de 8 august din scrisoare, deși povestirea spune că a fost scrisă în dimineața zilei de 9, este păstrată din textul original.