Neamul pierdut

Robert E. Howard

Cororuc privi în jur și își grăbi pasul. Nu era laș, dar locul nu-i plăcea. Copaci înalți se ridicau pretutindeni, ramurile lor posomorâte oprind lumina soarelui. Poteca întunecoasă șerpuia printre ei, uneori urmând marginea unei râpe, de unde Cororuc putea privi în jos spre vârfurile copacilor de dedesubt. Din când în când, printr-o spărtură a pădurii, zărea în depărtare dealurile amenințătoare care vesteau culmile aflate mult mai departe spre apus, munții din Cornwall.

În munții aceia se spunea că pândește căpetenia tâlharilor, Buruc cel Crud, ca să se năpustească asupra victimelor ce ar fi trecut pe acolo. Cororuc își schimbă strânsoarea pe suliță și își iuți pasul. Graba lui nu se datora numai amenințării tâlharilor, ci și dorinței de a se afla iar în ținutul natal. Fusese într-o misiune tainică la oamenii triburilor sălbatice din Cornwall și, deși izbutise mai mult sau mai puțin, ardea de nerăbdare să iasă din țara lor neprimitoare. Călătoria fusese lungă și obositoare, și mai avea de străbătut aproape întreaga Britanie. Aruncă în jur o privire plină de silă. Tânjea după pădurile plăcute cu care era obișnuit, cu cerbi alergând și păsări ciripind. Tânjea după faleza înaltă și albă, la care marea albastră clipocea voios. Pădurea prin care trecea părea nelocuită. Nu erau păsări, nu erau animale; nici urmă de locuință omenească nu văzuse.

Tovarășii lui mai zăboveau la curtea sălbatică a regelui din Cornwall, bucurându-se de ospitalitatea lui grosolană, fără să se grăbească să plece. Dar Cororuc nu era mulțumit. Așa că îi lăsase să-l urmeze când aveau ei poftă și pornise singur.

Era un bărbat cu înfățișare destul de frumoasă, Cororuc. Înalt de vreo șase picioare, vânjos, deși zvelt, cu ochi cenușii, era briton curat, dar nu celt curat, părul lui lung și galben vădind, la el ca și la întregul său neam, o urmă de sânge belg.

Era îmbrăcat în piele de cerb tăbăcită cu măiestrie, căci celții nu desăvârșiseră încă țesătura grosolană pe care o făceau, și cei mai mulți din neamul lor preferau pieile de cerb.

Avea drept arme un arc lung din lemn de tisă, lucrat fără mare meșteșug, dar o armă bună; o sabie lungă și lată de bronz, cu teacă din piele de cerb; un pumnal lung de bronz și un scut mic, rotund, mărginit cu o bandă de bronz și acoperit cu piele trainică de bivol. Pe cap avea un coif rudimentar de bronz. Pe brațe și pe obraji îi erau zugrăvite însemne șterse, cu vopsea de drobușor.

Chipul lui fără barbă era de cel mai ales tip briton, limpede, deschis, hotărârea isteață și practică a nordicului amestecându-se cu curajul nesăbuit și înzestrarea artistică visătoare a celtului.

Așa pășea Cororuc pe poteca pădurii, cu băgare de seamă, gata să fugă ori să lupte, dar preferând să nu facă niciuna deocamdată.

Poteca se îndepărta de râpă și dispărea după un copac mare. Iar de dincolo de copac, Cororuc auzi sunete de luptă. Strecurându-se înainte cu grijă și întrebându-se dacă avea să vadă vreunul dintre elfii și piticii despre care se spunea că bântuie pădurile acelea, privi pe după copacul cel mare.

La câteva picioare de el văzu un tablou straniu. Cu spatele la alt copac stătea un lup mare, încolțit, cu sângele șiroindu-i din tăieturile de pe umăr; în fața lui, ghemuită pentru salt, războinicul văzu o panteră uriașă. Cororuc se întrebă ce pricinuise lupta. Nu se întâlneau adesea în război stăpânii pădurii. Și mârâitul felinei celei mari îl nedumerea. Sălbatic, însetat de sânge, avea totuși o stranie notă de frică, iar fiara părea să șovăie înainte să sară.

De ce alesese Cororuc să țină partea lupului, nici el n-ar fi putut spune. Fără îndoială, era doar cavalerismul nesăbuit al celtului din el, admirația pentru atitudinea neînfricată a lupului în fața dușmanului său cu mult mai puternic. Oricum ar fi fost, Cororuc, uitându-și arcul, cum îi era felul, și alegând calea mai nesăbuită, își trase sabia și sări în fața panterei. Dar nu avu prilejul s-o folosească. Pantera, al cărei curaj părea deja puțin zdruncinat, scoase un țipăt speriat și dispăru printre copaci atât de repede, încât Cororuc se întrebă dacă văzuse într-adevăr o panteră. Se întoarse spre lup, întrebându-se dacă avea să se arunce asupra lui. Lupul îl privea, pe jumătate ghemuit; se desprinse încet de copac și, încă privindu-l, dădu înapoi câțiva iarzi, apoi se întoarse și plecă într-un mers ciudat și târșâit. Pe când războinicul îl privea pierzându-se în pădure, îl cuprinse un simțământ neliniștitor; văzuse mulți lupi, îi vânase și fusese vânat de ei, dar niciodată nu văzuse un asemenea lup.

Șovăi, apoi merse cu grijă în urma lupului, urmărindu-i urmele, limpede întipărite în pământul moale. Nu se grăbea, mulțumindu-se doar să urmărească urmele. După puțin drum se opri brusc, simțind parcă perii de pe ceafă zbârlindu-i-se. Nu se mai vedeau decât urmele labelor din spate: lupul mergea în picioare.

Privi în jur. Nu se auzea nimic; pădurea tăcea. Simți pornirea de a se întoarce și de a pune cât mai multă depărtare între el și taină, dar curiozitatea lui celtică nu i-o îngăduia. Urmă dâra. Și apoi aceasta încetă cu totul. Sub un copac mare, urmele dispăreau. Cororuc simți sudoarea rece pe frunte. Ce fel de loc era pădurea aceea? Îl rătăcea și se ascundea de el vreun monstru neomenesc și supranatural al pădurii, care voia să-l prindă în capcană? Și Cororuc dădu înapoi cu sabia ridicată, curajul nelăsându-l să fugă, deși o dorea nespus. Și astfel ajunse iar la copacul unde văzuse întâia oară lupul. Poteca pe care o urmase se desprindea de acolo într-o altă direcție, și Cororuc porni pe ea, aproape alergând în graba de a ieși din preajma unui lup care mergea pe două picioare și apoi se făcea nevăzut în văzduh.

* * *

Poteca șerpuia mai sâcâitor ca oricând, arătându-se și pierzându-se la distanțe de cel mult douăsprezece picioare, dar era bine pentru Cororuc că făcea astfel, fiindcă auzi glasurile oamenilor care veneau pe cărare înainte ca ei să-l vadă. Se cățără într-un copac înalt, ale cărui crengi se întindeau deasupra potecii, și se lipi de trunchiul cel gros, culcat de-a lungul unei ramuri întinse departe.

Trei oameni veneau pe poteca pădurii.

Unul era un flăcău mare și voinic, cu mult peste șase picioare înălțime, cu o barbă lungă roșie și o claie mare de păr roșu. În schimb, ochii îi erau negri, ca două mărgele. Era îmbrăcat în piei de cerb și înarmat cu o sabie mare.

Dintre ceilalți doi, unul era un ticălos deșirat, cu înfățișare rea și cu un singur ochi, iar celălalt un om mic și sfrijit, care privea hidos cruciș cu amândoi ochii ca niște mărgele.

Cororuc îi cunoștea din descrierile pe care oamenii din Cornwall le făcuseră printre blesteme; și, în agitația de a-l vedea mai bine pe ucigașul cel mai ticălos din Britanie, alunecă de pe creanga copacului și se prăvăli la pământ drept între ei.

Fu în picioare numaidecât, cu sabia scoasă. Nu se putea aștepta la milă, căci știa că omul cu păr roșu era Buruc cel Crud, urgia ținutului Cornwall.

Căpetenia tâlharilor răcni un blestem murdar și își smulse sabia cea mare din teacă. Se feri de împunsătura furioasă a britonului printr-un salt iute înapoi, apoi lupta începu. Buruc se năpusti asupra războinicului din față, încercând să-l doboare numai prin greutatea lui, în timp ce ticălosul deșirat cu un ochi se strecura împrejur, căutând să ajungă în spatele lui. Omul mai mic se retrăsese la marginea pădurii. Arta aleasă a scrimei le era necunoscută acelor spadasini de la începutul vremurilor. Nu era decât lovire, tăiere, împungere, cu toată greutatea brațului în fiecare lovitură. Izbiturile cumplite care se prăbușeau pe scut îl doborâră pe Cororuc la pământ, și ticălosul deșirat cu un ochi se repezi să-l sfârșească. Cororuc se răsuci fără să se ridice, îi reteză tâlharului picioarele și îl străpunse în cădere, apoi se aruncă într-o parte și se ridică în picioare la timp ca să se ferească de sabia lui Buruc. Din nou, ridicând scutul ca să prindă în aer sabia tâlharului, o abătu și își roti propria sabie cu toată puterea. Capul lui Buruc zbură de pe umeri.

Atunci Cororuc se întoarse și îl văzu pe tâlharul sfrijit fugind în pădure. Alergă după el, dar omul dispăruse printre copaci. Știind cât de zadarnic era să încerce să-l urmărească, Cororuc se întoarse și fugi pe potecă. Nu știa dacă mai erau tâlhari în direcția aceea, dar știa că, dacă voia să iasă vreodată din pădure, trebuia s-o facă repede. Fără îndoială, ticălosul care scăpase avea să-i scoată pe toți ceilalți tâlhari, și curând aveau să scotocească pădurea după el.

După ce alergă o bucată de drum pe potecă fără să vadă vreun semn de dușman, se opri și se cățără pe crengile cele mai de sus ale unui copac înalt, care se ridica deasupra celorlalți.

Din toate părțile părea înconjurat de un ocean de frunziș. Spre apus vedea dealurile pe care le ocolise. Spre miazănoapte, departe, se ridicau alte dealuri; spre miazăzi se întindea pădurea, o mare neîntreruptă. Dar spre răsărit, departe, abia putea zări linia care arăta unde pădurea se rărea, lăsând loc câmpiilor roditoare. La mile și mile depărtare, nu știa câte, dar asta însemna drum mai plăcut, sate de oameni, oameni din neamul său. Îl mira că putea vedea atât de departe, dar copacul în care se afla era un uriaș între cei de felul lui.

Înainte să înceapă coborârea, privi mai aproape în jur. Putea urmări linia slab însemnată a potecii pe care mersese, fugind spre răsărit, și putea desluși alte cărări care intrau în ea ori se desprindeau din ea. Atunci o sclipire îi atrase ochiul. Își aținti privirea asupra unui luminiș aflat ceva mai departe pe potecă și văzu curând o ceată de oameni intrând și dispărând. Ici și colo, pe fiecare cărare, surprindea sclipirea echipamentului, mișcarea frunzelor. Așadar, ticălosul sașiu îi ridicase deja pe tâlhari. Erau pretutindeni în jurul lui; era aproape înconjurat.

O izbucnire slab auzită de urlete sălbatice, de mai în urmă de-a lungul potecii, îl făcu să tresară. Așadar, încercuiseră deja locul luptei și descoperiseră că el plecase. Dacă n-ar fi fugit repede, l-ar fi prins. Era în afara cercului, dar tâlharii erau pretutindeni în jur. Se lăsă iute din copac și se strecură în pădure.

Atunci începu cea mai palpitantă vânătoare la care luase vreodată parte Cororuc, căci el era vânatul, și oamenii erau vânătorii. Strecurându-se din tufiș în tufiș și din copac în copac, când alergând iute, când ghemuindu-se într-un ascunziș, Cororuc fugea, mereu spre răsărit, neîndrăznind să se întoarcă de teamă să nu fie împins mai adânc în pădure. Uneori era silit să-și schimbe drumul; de fapt, foarte rar fugea în linie dreaptă, dar mereu izbutea să se îndepărteze spre răsărit.

Uneori se ghemuia în tufișuri ori se întindea pe o creangă înfrunzită și îi vedea pe tâlhari trecând atât de aproape, încât i-ar fi putut atinge. O dată ori de două ori îl zăriră și fugi, sărind peste trunchiuri și tufișuri, țâșnind printre copaci; și de fiecare dată le scăpă.

Într-una dintre acele fugi nebunești observă că intrase într-un defileu de dealuri mici, de care nu știuse, și, privind înapoi peste umăr, văzu că urmăritorii lui se opriseră la vedere. Fără să zăbovească asupra unui lucru atât de straniu, țâșni pe după un bolovan mare, simți o liană sau ceva prinzându-i piciorul și fu aruncat cu capul înainte. În aceeași clipă, ceva îl izbi pe tânăr în cap și îl lăsă fără cunoștință.

* * *

Când Cororuc își veni în fire, descoperi că era legat de mâini și de picioare. Era purtat peste un pământ accidentat. Privi în jur. Îl duceau oameni pe umeri, dar oameni cum nu mai văzuse. Cel mai înalt abia depășea patru picioare; erau mărunți și foarte întunecați la piele. Aveau ochii negri, și cei mai mulți mergeau încovoiați înainte, ca după o viață petrecută ghemuiți și ascunși, aruncând pe furiș priviri în toate părțile. Erau înarmați cu arcuri mici, săgeți, sulițe și pumnale, toate cu vârfuri nu din bronz grosolan lucrat, ci din cremene și obsidian, meșteșugite cu cea mai mare măiestrie. Purtau piei frumos tăbăcite de iepuri și de alte animale mici și un fel de țesătură grosolană; mulți erau tatuați din cap până în picioare cu ocru și vopsea de drobușor. Erau poate douăzeci cu toții. Ce fel de oameni erau aceștia? Cororuc nu mai văzuse asemenea oameni.

Coborau o râpă, pe amândouă laturile căreia se ridicau stânci abrupte. Curând părură să ajungă la un perete fără deschidere, unde râpa părea să se oprească brusc. Aici, la o vorbă a unuia care părea să poruncească, îl puseră jos pe briton și, apucând un bolovan mare, îl traseră într-o parte. Se ivi o peșteră mică, părând să se piardă în pământ; apoi oamenii cei stranii îl ridicară pe briton și merseră înainte.

Lui Cororuc i se zbârli părul la gândul că era dus în peștera aceea cu înfățișare amenințătoare. Ce soi de oameni erau aceștia? În toată Britania și Alba, în Cornwall ori Irlanda, Cororuc nu văzuse asemenea oameni. Oameni mici ca niște pitici, care locuiau în pământ. Sudoarea rece îi apăru pe frunte tânărului. Negreșit erau piticii răuvoitori despre care vorbiseră oamenii din Cornwall, cei ce stăteau ziua în peșteri, iar noaptea ieșeau să fure și să dea foc locuințelor, ba chiar să ucidă dacă se ivea prilejul! Veți auzi de ei chiar și astăzi, dacă mergeți în Cornwall.

Oamenii, ori elfii, dacă asta erau, îl duseră în peșteră; alții intrară și traseră bolovanul la loc. O clipă totul fu întuneric, apoi, departe, făcliile începură să lumineze. Și, la un strigăt, porniră înainte. Alți oameni ai peșterilor veniră spre ei cu făcliile.

Cororuc privi în jur. Făcliile aruncau o lumină slabă peste priveliște. Când unul, când altul dintre pereții peșterii se arăta pentru o clipă, și britonul își dădea seama vag că erau acoperiți cu picturi grosolane, dar făcute cu o anume pricepere pe care neamul lui n-o putea egala. Însă tavanul rămânea mereu nevăzut. Cororuc știa că peștera în aparență mică se unise cu una de o mărime uimitoare. Prin lumina slabă a făcliilor, oamenii cei stranii se mișcau, veneau și plecau în tăcere, ca umbre ale trecutului neguros.

Simți cum i se slăbesc sforile sau curelele care îi țineau picioarele. Fu ridicat în picioare.

— Mergi drept înainte, spuse un glas în limba neamului său, și simți un vârf de suliță atingându-i ceafa.

Și merse drept înainte, simțind cum îi hârșâie sandalele pe podeaua de piatră a peșterii, până ajunseră într-un loc unde podeaua urca. Panta era abruptă și piatra atât de alunecoasă, încât Cororuc n-ar fi putut s-o urce singur. Dar cei care îl prinseseră îl împingeau și îl trăgeau, și văzu că niște liane lungi și puternice atârnau de undeva de sus.

Oamenii cei stranii le apucară și, proptindu-și picioarele pe urcușul alunecos, se ridicară iute. Când picioarele lor găsiră iar un loc drept, peștera cotea, și Cororuc ieși poticnindu-se într-o priveliște luminată de foc, care îi smulse o răsuflare de uimire.

Peștera se deschidea într-o cavernă atât de vastă, încât era aproape de necrezut. Pereții uriași urcau până la o boltă mare, arcuită, care se pierdea în întuneric. Între ei se întindea o podea dreaptă, străbătută de un râu; un râu subpământean. Curgea de sub un perete și dispărea în tăcere sub celălalt. Un pod arcuit de piatră, părând făcut de natură, trecea peste apă.

De jur împrejurul pereților cavernei celei mari, care era aproape rotundă, se aflau peșteri mai mici, și în fața fiecăreia ardea un foc. Mai sus erau alte peșteri, așezate rânduit, șir peste șir. Negreșit, făpturi omenești nu puteau să fi clădit asemenea oraș.

Printre peșteri, înăuntru și afară, pe podeaua dreaptă a cavernei principale, oamenii făceau ceea ce păreau îndeletniciri zilnice. Bărbații vorbeau între ei și dregeau arme, unii pescuiau în râu; femeile întrețineau focurile și pregăteau veșminte; iar, după îndeletnicirile lor, ar fi putut fi oricare alt sat din Britania. Dar toate îi păreau lui Cororuc cu totul ireale: locul straniu, oamenii mici și tăcuți, cu treburile lor, râul curgând în tăcere prin toate.

Atunci băgară de seamă prizonierul și se adunară în jurul lui. Nu fură strigăte, ocări ori umilințe, cum îngrămădesc de obicei sălbaticii asupra captivilor lor; oamenii cei mici se strânseră în jurul lui Cororuc în tăcere, privindu-l cu ochi răuvoitori, de lup. Războinicul se înfioră fără voie.

Dar cei ce îl prinseseră își făcură loc prin mulțime, mânându-l pe briton înaintea lor. Aproape de malul râului se opriră și se dădură deoparte de lângă el.

Două focuri mari săltau și pâlpâiau în fața lui, iar între ele se afla ceva. Își aținti privirea și curând desluși lucrul acela. Un scaun înalt de piatră, ca un tron; și în el ședea un bătrân cu barbă lungă și albă, tăcut, nemișcat, dar cu ochi negri care luceau ca ai unui lup.

Bătrânul era îmbrăcat într-un singur veșmânt larg și unduitor. O mână ca o gheară se odihnea lângă el pe scaun, cu degete uscate, încovoiate, cu unghii ca ghearele unui șoim. Cealaltă mână îi era ascunsă între faldurile veșmântului.

Lumina focului juca și pâlpâia; când bătrânul se arăta limpede, cu nasul său coroiat, ca un cioc, și barba lungă ieșind puternic în relief; când părea să se retragă până ce dispărea dinaintea ochilor britonului, în afară de ochii lui scânteietori.

— Vorbește, britonule!

Cuvintele veniră deodată, puternice, limpezi, fără nicio urmă de bătrânețe.

— Vorbește, ce ai de spus?

Cororuc, luat prin surprindere, se bâlbâi și spuse:

— Păi, păi… ce fel de oameni sunteți? De ce m-ați luat prizonier? Sunteți elfi?

— Suntem picți, veni răspunsul aspru.

— Picți! Cororuc auzise povești despre acel popor străvechi de la britonii gaelici; unii spuneau că mai pândeau încă pe dealul din Siluria, dar…

— M-am luptat cu picți în Caledonia, protestă britonul; sunt scunzi, dar masivi și diformi; nu seamănă deloc cu voi!

— Aceia nu sunt picți adevărați, veni replica aspră. Privește în jur, britonule, spuse el cu o rotire a brațului; vezi rămășițele unui neam care se stinge; un neam care a stăpânit cândva Britania de la o mare la alta.

Britonul privea, uluit.

— Ascultă, britonule, urmă glasul; ascultă, barbarule, cât îți spun povestea neamului pierdut.

Lumina focului pâlpâia și juca, aruncând răsfrângeri vagi pe pereții înalți și pe șuvoiul repede și tăcut.

Glasul bătrânului răsuna prin caverna uriașă.

— Poporul nostru a venit de la miazăzi. Peste insule, peste Marea Interioară. Peste munții cu creste înzăpezite, unde unii au rămas să țină în loc orice dușman care i-ar fi urmărit. Am coborât în câmpiile roditoare. Ne-am întins peste tot ținutul. Am ajuns bogați și înfloritori. Atunci doi regi s-au ridicat în țară, iar cel ce a biruit l-a alungat pe cel biruit. Așa că mulți dintre noi și-au făcut bărci și au pornit cu pânzele întinse spre falezele îndepărtate care luceau albe în lumina soarelui. Am găsit un pământ frumos, cu câmpii roditoare. Am găsit un neam de barbari cu păr roșu, care locuiau în peșteri. Uriași puternici, cu trupuri mari și minți mici.

— Ne-am clădit colibele din nuiele împletite. Am lucrat pământul. Am curățat pădurea. I-am împins pe uriașii cu păr roșu înapoi în pădure. Tot mai departe i-am împins, până ce au fugit în cele din urmă în munții apusului și în munții miazănopții. Eram bogați. Eram înfloritori.

— Atunci…

Și glasul îi vibra de mânie și ură, până ce părea să răsune prin întreaga cavernă.

— Atunci au venit celții. Din insulele apusului, în luntrile lor rotunde și grosolane au venit. În apus au debarcat, dar nu s-au mulțumit cu apusul. Au mers spre răsărit și au luat câmpiile roditoare. Am luptat. Ei erau mai puternici. Erau luptători aprigi și aveau arme de bronz, pe când noi aveam numai arme de cremene.

— Am fost alungați. Ne-au înrobit. Ne-au împins în pădure. Unii dintre noi au fugit în munții apusului. Mulți au fugit în munții miazănopții. Acolo s-au amestecat cu uriașii cu păr roșu pe care îi alungaserăm noi cu atât de multă vreme în urmă și au ajuns un neam de pitici monstruoși, pierzând toate meșteșugurile păcii și dobândind numai putința de a lupta.

— Dar unii dintre noi au jurat că nu vom părăsi niciodată pământul pentru care luptaserăm. Dar celții ne strâmtorau. Erau mulți, și veneau tot mai mulți. Așa că ne-am ascuns în caverne, în râpe, în peșteri. Noi, care locuiserăm întotdeauna în colibe unde intra lumină din belșug, care lucraserăm întotdeauna pământul, am învățat să trăim ca fiarele, în peșteri unde nu pătrundea niciodată lumina soarelui. Am găsit peșteri, dintre care aceasta este cea mai mare; am făcut peșteri.

— Tu, britonule!

Glasul se făcu țipăt și un braț lung se întinse acuzator.

— Tu și neamul tău! Ați prefăcut un popor liber și înfloritor într-un neam de șobolani de pământ! Noi, care n-am fugit niciodată, care trăiam în aer și în lumina soarelui, aproape de marea pe unde veneau negustorii, trebuie să fugim ca fiarele hăituite și să ne săpăm vizuini ca niște cârtițe! Dar noaptea! Ah, atunci ne vine răzbunarea! Atunci ne strecurăm din ascunzătorile noastre, din râpele noastre și din peșterile noastre, cu făclia și pumnalul! Privește, britonule!

Și, urmărindu-i gestul, Cororuc văzu un stâlp rotund, dintr-un soi de lemn foarte tare, înfipt într-o scobitură a podelei de piatră, aproape de mal. Podeaua din jurul scobiturii era înnegrită, ca de focuri vechi.

Cororuc privea fără să înțeleagă. Într-adevăr, înțelesese prea puțin din cele petrecute. Nici măcar că oamenii aceștia erau făpturi omenești nu era pe deplin încredințat. Auzise atâtea despre ei ca despre „oamenii cei mici”. Poveștile despre isprăvile lor, despre ura lor față de neamul omenesc și despre răutatea lor i se îngrămădeau iar în minte. Nici nu bănuia că privea una dintre tainele veacurilor. Că poveștile pe care gaelii din vechime le spuneau despre picți, deformate deja, aveau să se deformeze tot mai mult din veac în veac, ajungând povești despre elfi, pitici, troli și zâne, la început primite, apoi respinse în întregime de neamul omenesc, tot așa cum monștrii de Neanderthal dăduseră naștere poveștilor despre goblini și căpcăuni. Dar despre acestea Cororuc nu știa nimic și nici nu-i păsa, iar bătrânul vorbea din nou.

— Acolo, acolo, britonule, se bucură el, arătând spre stâlp, acolo vei plăti! Puțin din datoria pe care neamul tău o are față de al meu, dar tot ce poți plăti tu.

Bucuria bătrânului ar fi fost diavolească, dacă pe chip nu i s-ar fi citit un țel înalt. Era sincer. Credea că nu face decât să se răzbune pe drept; și părea un mare patriot al unei cauze mărețe și pierdute.

— Dar eu sunt briton! se bâlbâi Cororuc. Nu poporul meu ți-a alungat neamul în surghiun! Au fost gaelii, din Irlanda. Eu sunt briton, și neamul meu a venit din Galia abia acum o sută de ani. I-am biruit pe gaeli și i-am alungat în Erin, în Țara Galilor și în Caledonia, așa cum v-au alungat ei pe voi.

— N-are nicio însemnătate! Bătrânul conducător se ridicase în picioare. Un celt e un celt. Briton sau gael, nu e nicio deosebire. Dacă n-ar fi fost gael, ar fi fost briton. Orice celt care ne cade în mâini trebuie să plătească, fie războinic ori femeie, prunc ori rege. Apucați-l și legați-l de stâlp.

Într-o clipă, Cororuc fu legat de stâlp și văzu cu groază cum picții îi îngrămădeau lemne la picioare.

— Iar când vei fi îndeajuns de ars, britonule, spuse bătrânul, acest pumnal, care a băut sângele a o sută de britoni, își va potoli setea cu al tău.

— Dar eu n-am făcut niciodată rău vreunui pict! gâfâi Cororuc, zbătându-se în legături.

— Plătești pentru ce a făcut neamul tău, nu pentru ce ai făcut tu, răspunse bătrânul aspru. Îmi amintesc bine faptele celților când au debarcat întâia oară în Britania: țipetele celor măcelăriți, urletele fetelor siluite, fumul satelor arzând, jaful.

Cororuc simți cum i se zbârlesc perii scurți de pe ceafă. Când celții debarcaseră întâia oară în Britania! Asta se petrecuse cu mai bine de cinci sute de ani în urmă!

Iar curiozitatea lui celtică nu-l lăsa să tacă nici măcar la stâlp, cu picții gata să aprindă lemnele îngrămădite în jurul lui.

— Nu poți să-ți amintești așa ceva. Asta s-a petrecut cu veacuri în urmă.

Bătrânul îl privi posomorât.

— Iar eu sunt bătrân de veacuri. În tinerețe am fost vânător de vrăjitoare, și o vrăjitoare bătrână m-a blestemat pe când se zvârcolea la stâlp. A spus că voi trăi până va pieri cel din urmă copil al neamului pict. Că voi vedea poporul odinioară puternic cufundându-se în uitare și atunci, numai atunci, îl voi urma. Căci mi-a pus asupra capului blestemul vieții veșnice.

Apoi glasul i se ridică până umplu caverna.

— Dar blestemul nu era nimic. Cuvintele nu-i pot face rău unui om, nu-i pot face nimic. Eu trăiesc. Am văzut o sută de generații venind și plecând, și încă o sută. Ce este timpul? Soarele răsare și apune, și încă o zi a trecut în uitare. Oamenii privesc soarele și își rânduiesc viețile după el. Se leagă de timp în toate chipurile. Numără minutele care îi poartă în goană spre veșnicie. Omul a străbătut veacurile înainte să înceapă a socoti timpul. Timpul este făcut de om. Veșnicia este lucrarea zeilor. În caverna aceasta nu există timp. Nu sunt stele, nu este soare. Afară este timpul; înăuntru este veșnicia. Noi nu socotim timpul. Nimic nu însemnează goana orelor. Tinerii ies afară. Văd soarele, stelele. Socotesc timpul. Și pier. Eram tânăr când am intrat în caverna aceasta. N-am mai ieșit niciodată. După cum socotiți voi timpul, poate că am locuit aici o mie de ani; ori o oră. Când nu e legat de timp, sufletul, mintea, numește-l cum vrei, poate birui trupul. Iar înțelepții neamului, în tinerețea mea, știau mai mult decât va învăța vreodată lumea de afară. Când simt că trupul începe să-mi slăbească, beau licoarea magică pe care numai eu o cunosc din lumea întreagă. Nu dă nemurire; aceasta este numai lucrarea minții; dar reface trupul. Neamul picților se stinge; se topește ca zăpada pe munte. Iar când cel din urmă va pieri, pumnalul acesta mă va slobozi din lume.

Apoi, schimbându-și iute tonul:

— Aprindeți vreascurile!

Mintea lui Cororuc era de-a dreptul amețită. Nu înțelegea câtuși de puțin ce auzise tocmai atunci. Era sigur că își pierde mințile; iar ce văzu în clipa următoare îi întări convingerea.

Prin mulțime veni un lup; și îl recunoscu drept lupul pe care îl scăpase de panteră aproape de râpa din pădure!

Ciudat, cât de îndepărtată în timp și loc părea întâmplarea aceea! Da, era același lup. Același mers ciudat și târșâit. Apoi făptura se ridică în picioare și își duse labele din față la cap. Ce grozăvie fără nume era aceea?

Apoi capul lupului căzu pe spate, dezvelind un chip de om. Chipul unui pict; unul dintre cei dintâi „oameni-lupi”. Omul ieși din pielea de lup și păși înainte, strigând ceva. Un pict, tocmai pe cale să aprindă lemnele de la picioarele britonului, își trase făclia înapoi și șovăi.

Pictul-lup păși înainte și începu să-i vorbească căpeteniei în limba celtică, vădit pentru ca prizonierul să înțeleagă. Cororuc se mira că atâția îi vorbeau limba, fără să se gândească la simplitatea ei relativă și la priceperea picților.

— Ce înseamnă asta? întrebă pictul care jucase rolul lupului. Un om va fi ars, deși nu se cuvine să fie!

— Cum? strigă bătrânul cu sălbăticie, apucându-și barba cea lungă. Cine ești tu să te ridici împotriva unui obicei străvechi de veacuri?

— Am întâlnit o panteră, răspunse celălalt, și britonul acesta și-a primejduit viața ca s-o scape pe a mea. Se cuvine ca un pict să fie nerecunoscător?

Și, cum bătrânul șovăia, tras vădit într-o parte de setea lui fanatică de răzbunare, iar în cealaltă de mândria la fel de aprigă a neamului său, pictul izbucni într-o cuvântare năvalnică, ținută în propria lui limbă. În cele din urmă, bătrânul conducător încuviință din cap.

— Un pict și-a plătit întotdeauna datoriile, spuse el cu o măreție impunătoare. Niciodată un pict nu uită. Dezlegați-l. Niciun celt nu va putea spune vreodată că un pict s-a arătat nerecunoscător.

Cororuc fu dezlegat și, pe când încerca, năuc, să-și îngâne mulțumirile, căpetenia le înlătură cu un gest.

— Un pict nu uită niciodată un dușman și își amintește întotdeauna o faptă prietenească, răspunse el.

— Vino, murmură prietenul său pict, trăgându-l pe celt de braț.

Îl călăuzi într-o peșteră care se desprindea de caverna principală. Pe când mergeau, Cororuc privi înapoi și îl văzu pe bătrânul conducător așezat pe tronul său de piatră, cu ochii lucind, de parcă ar fi privit în urmă prin gloriile pierdute ale veacurilor; de o parte și de alta focurile săltau și pâlpâiau. O siluetă măreață, regele unui neam pierdut.

Tot înainte îl duse călăuza pe Cororuc. Și în cele din urmă ieșiră, iar britonul văzu deasupra lui cerul înstelat.

— În partea aceea se află un sat al oamenilor din tribul tău, spuse pictul, arătând, unde vei fi bine primit până vei dori să-ți reiei drumul.

Și stărui pe lângă celt să primească daruri; daruri de veșminte din pânză și din piele de cerb lucrată frumos, brâie cu mărgele, un arc frumos de corn, cu săgeți ale căror vârfuri de obsidian erau lucrate cu măiestrie. Daruri de hrană. Propriile arme îi fură înapoiate.

— Mai stai o clipă, spuse britonul, când pictul se întoarse să plece. Ți-am urmărit urmele în pădure. Au dispărut. În glasul lui era o întrebare.

Pictul râse încetișor.

— Am sărit în crengile copacului. Dacă te-ai fi uitat în sus, m-ai fi văzut. Dacă vei dori vreodată un prieten, vei găsi întotdeauna unul în Berula, căpetenie printre picții din Alba.

Se întoarse și dispăru. Iar Cororuc străbătu lumina lunii spre satul celtic.