Diavolul Și Tom Walker

La câteva mile de Boston, în Massachusetts, se află un braț de apă adânc, care se desprinde din golful Charles, șerpuiește cale de câteva mile înăuntrul ținutului și se sfârșește într-o mlaștină ori mocirlă acoperită de pădure deasă. Pe un mal al acestui braț de apă este o dumbravă frumoasă și întunecoasă; pe celălalt, pământul se înalță brusc de la marginea apei într-o culme pe care cresc, răzleți, câțiva stejari străvechi, de o mărime uriașă. Sub unul dintre acești copaci falnici se afla, după poveștile din bătrâni, o mare comoară îngropată de piratul Kidd. Brațul de apă îngăduia ca banii să fie aduși pe ascuns, noaptea, cu o barcă, până la poalele dealului; înălțimea locului înlesnea paza, ca nu cumva să se afle cineva prin preajmă, iar copacii aceia ieșiți din comun slujeau drept semne bune, după care locul putea fi regăsit cu ușurință. Poveștile mai spun că diavolul însuși veghease la ascunderea banilor și-i luase în paza lui; dar, după cum bine se știe, așa face el întotdeauna cu comorile îngropate, mai ales când sunt agonisite pe căi necurate. Oricum ar fi, Kidd nu s-a mai întors să-și dezgroape averea: la scurtă vreme a fost prins la Boston, trimis în Anglia și spânzurat acolo pentru piraterie.

Pe la anul 1727, tocmai în vremea când cutremurele se țineau lanț în Noua Anglie și-i scuturau pe mulți păcătoși de vază până-i puneau în genunchi, trăia prin apropierea acestui loc un om sfrijit și zgârcit, pe nume Tom Walker. Avea o nevastă la fel de zgârcită ca el; atât de zgârciți erau, încât unelteau chiar și să se înșele unul pe altul. Femeia ascundea tot ce-i cădea în mână; nici nu apuca o găină să cotcodăcească, și ea era gata să înhațe oul abia făcut. Bărbatul scotocea necontenit ca să-i dibuie comorile ascunse, și multe și aprige erau încăierările lor pentru ceea ce ar fi trebuit să fie avutul amândurora. Locuiau într-o casă cu înfățișare jalnică, așezată singură deoparte și care părea să rabde de foame. Câțiva ienuperi răzleți, semne ale sterpiciunii, creșteau pe lângă ea; niciun fir de fum nu se înălța din horn, niciun călător nu se oprea la ușă. Un cal nenorocit, cu coastele ieșite în relief ca vergelele unui grătar, pășea țeapăn pe un ogor unde un covor subțire de mușchi, abia acoperind straturile colțuroase de piatră conglomerată, îi ațâța foamea fără să i-o astâmpere; iar uneori își întindea capul peste gard, se uita jalnic la trecători și părea că-i roagă să-l scape din acest ținut al foametei.

Casa și cei din ea aveau, deopotrivă, un nume rău. Nevastă-sa era o femeie înaltă și arțăgoasă, aprigă la fire, tare de gură și vânjoasă la braț. Adeseori i se auzea glasul în războiul de vorbe cu bărbatul ei, iar chipul acestuia purta uneori semne că luptele dintre ei nu se mărgineau la cuvinte. Nimeni nu se încumeta însă să se bage între dânșii. Drumețul singuratic se făcea mic la auzul înfiorătoarelor răcnete și încăierări, privea chiorâș bârlogul vrajbei și-și iuțea pasul, bucurându-se, dacă era burlac, că rămăsese neînsurat.

Într-o zi, după ce fusese într-un loc mai depărtat din împrejurimi, Tom Walker o luă spre casă pe ceea ce socotea el a fi o scurtătură, prin mlaștină. Ca mai toate scurtăturile, era un drum prost ales. Mlaștina era năpădită de pini și tsuga[1] mari și întunecoși, unii de nouăzeci de picioare înălțime, care făceau întuneric în miezul zilei și le slujeau de adăpost tuturor bufnițelor din împrejurimi. Era plină de gropi și smârcuri, acoperite pe alocuri cu buruieni și mușchi, a căror față verde îl trăda adesea pe călător, lăsându-l să se afunde într-o genune de nămol negru, înăbușitor; mai erau și bălți întunecate, stătătoare, sălașuri de mormoloci, broaște-taur și șerpi de apă, în care trunchiuri de pin și de tsuga zăceau pe jumătate înecate, pe jumătate putrezite, ca niște aligatori adormiți în mâl.

De multă vreme își căuta Tom cu băgare de seamă drumul prin pădurea aceasta înșelătoare, pășind de pe un smoc de pipirig ori un mănunchi de rădăcini pe altul, reazeme șubrede între mocirlele adânci, ori mergând cu grijă, ca o pisică, de-a lungul trunchiurilor doborâte; din când în când îl speria țipătul neașteptat al vreunui buhai de baltă ori măcăitul unei rațe sălbatice care-și lua zborul de pe o baltă singuratică. Ajunse, în cele din urmă, la o limbă de pământ tare, care înainta ca o peninsulă adânc în sânul mlaștinii. Fusese una dintre întăriturile indienilor în războaiele lor cu cei dintâi coloniști. Înălțaseră aici un fel de fort, pe care-l socoteau aproape de necucerit și în care își adăposteau femeile și copiii. Din vechiul fort indian nu mai rămăseseră decât câteva valuri de pământ, care se lăsau încetul cu încetul până la nivelul locurilor dimprejur și erau deja năpădite pe alocuri de stejari și de alți copaci de pădure, al căror frunziș se deosebea de verdele întunecat al pinilor și al arborilor de tsuga din mlaștină.

Amurgul era înaintat când Tom Walker ajunse la vechiul fort și se opri acolo o vreme să se odihnească. Oricine altcineva s-ar fi ferit să zăbovească în locul acela singuratic și mohorât, căci oamenii de rând îl socoteau rău, din pricina poveștilor rămase din vremea războaielor cu indienii, când se spunea că sălbaticii rosteau aici descântece și aduceau jertfe Duhului Rău.

Tom Walker nu era însă omul pe care să-l tulbure asemenea spaime. Se odihni o vreme pe trunchiul unui tsuga prăbușit, ascultând orăcăitul rău prevestitor al brotăcelului și scormonind cu toiagul într-o movilă de pământ negru de la picioarele sale. Pe când răscolea astfel țărâna, fără să ia seama, toiagul îi izbi ceva tare. Scoase lucrul acela din pământul de frunze și, iată, înaintea lui zăcea un craniu despicat, în care un tomahawk indian era înfipt adânc. Rugina de pe armă arăta câtă vreme trecuse de când fusese dată lovitura de moarte. Era o mărturie sumbră a luptei aprige purtate în acest ultim adăpost al războinicilor indieni.

— Hm! făcu Tom Walker și-i dădu un picior, ca să scuture pământul de pe el.

— Lasă craniul acela în pace! spuse un glas aspru.

Tom ridică ochii și zări un om negru și voinic, așezat chiar în fața lui, pe o buturugă. Fu foarte mirat, căci nu auzise și nu văzuse pe nimeni apropiindu-se; și mai nedumerit fu când băgă de seamă, atât cât îi îngăduia întunericul tot mai des, că străinul nu era nici negru, nici indian. E drept că purta un veșmânt indian grosolan și avea un brâu ori o cingătoare roșie înfășurată în jurul trupului; dar fața nu-i era nici neagră, nici arămie, ci tuciurie, murdară și mânjită de funingine, de parcă ar fi fost deprins să trudească printre focuri și cuptoare de fierărie. Avea un smoc de păr negru, aspru, care-i țâșnea din cap în toate părțile, și ducea o secure pe umăr.

Îl privi o clipă încruntat pe Tom, cu doi ochi mari și roșii.

— Ce cauți pe pământurile mele? întrebă omul negru cu un glas răgușit, ca un mârâit.

— Pământurile dumitale! făcu Tom în batjocură. Nu sunt ale dumitale mai mult decât ale mele; sunt ale diaconului Peabody.

— Ducă-se-n iad diaconul Peabody! spuse străinul. Și mă măgulesc cu gândul că acolo va ajunge, dacă n-o să vadă mai mult de păcatele lui și mai puțin de ale vecinilor. Uită-te acolo și vezi cum îi merge diaconului Peabody.

Tom privi în direcția arătată de străin și zări unul dintre copacii cei mari, frumos și viguros pe dinafară, dar putred la mijloc; văzu că fusese tăiat aproape de tot, așa încât prima vijelie avea pesemne să-l doboare. Pe scoarță era crestat numele diaconului Peabody, un om de vază care se îmbogățise târguindu-se cu șiretenie cu indienii. Uitându-se acum împrejur, descoperi că pe mai toți copacii înalți era însemnat numele câte unui om de seamă al coloniei și că toți purtau, mai adânci sau mai ușoare, crestături de secure. Cel pe care șezuse și care, în chip vădit, abia fusese doborât purta numele de Crowninshield; iar el își aminti de un om putred de bogat cu acest nume, care-și etala grosolan averea, dobândită, după cum se șoptea, din piraterie.

— E tocmai bun de pus pe foc! spuse omul negru cu un mârâit triumfător. După cum vezi, am toate șansele să-mi fac o provizie bună de lemne pentru iarnă.

— Dar cu ce drept tai dumneata pădurea diaconului Peabody? întrebă Tom.

— Cu dreptul celui care a stăpânit-o mai întâi, răspunse celălalt. Pădurea asta era a mea cu mult înainte ca vreunul din neamul vostru cu fețe albe să fi pus piciorul pe pământurile acestea.

— Și, mă rog, cine ești dumneata, dacă-mi este îngăduită îndrăzneala? întrebă Tom.

— O, mi se spune în fel și chip. În unele țări sunt Vânătorul Sălbatic, în altele, Minerul Negru. Prin părțile acestea sunt cunoscut drept Tăietorul Negru de Lemne. Eu sunt cel căruia pieile-roșii i-au închinat acest loc și în cinstea căruia mai frigeau, din când în când, câte un alb, ca jertfă bine mirositoare. De când voi, sălbaticii albi, ați stârpit pieile-roșii, mă distrez cârmuind prigonirea quakerilor și a anabaptiștilor; eu sunt marele ocrotitor și îndrumător al negustorilor de sclavi și marele maestru al vrăjitoarelor din Salem.

— Adică, dacă nu mă înșel, din toate astea reiese că dumneata ești cel căruia i se spune de obicei Necuratul, zise Tom fără să se piardă cu firea.

— Chiar el, la dispoziția dumitale! răspunse omul negru cu o înclinare a capului pe jumătate politicoasă.

Așa a început întrevederea, după vechea poveste, deși are un aer aproape prea familiar ca să-i poți da crezare. Ai zice că întâlnirea cu un personaj atât de neobișnuit, în locul acela pustiu și sălbatic, ar fi zdruncinat nervii oricărui om; dar Tom era tare de fire și greu de speriat și trăise atât de mult cu o nevastă arțăgoasă, încât nu se mai temea nici de diavol.

Se spune că, după acest început, stătură mult de vorbă, cu toată seriozitatea, pe când Tom se întorcea spre casă. Omul negru îi vorbi despre marile sume de bani îngropate de piratul Kidd sub stejarii de pe culmea înaltă, nu departe de mlaștină. Toate se aflau în stăpânirea lui și sub paza puterii sale, astfel încât nimeni nu le putea găsi fără să-i câștige bunăvoința. Se oferi să i le pună la îndemână lui Tom Walker, pentru care prinsese o dragoste deosebită; dar nu puteau fi dobândite decât cu anumite condiții. Care erau aceste condiții e lesne de bănuit, deși Tom nu le-a dezvăluit niciodată în auzul lumii. Trebuie să fi fost foarte grele, căci ceru timp de gândire, iar el nu era omul care să se împiedice de fleacuri când era vorba de bani. Când ajunseră la marginea mlaștinii, străinul se opri.

— Ce dovadă am că tot ce mi-ai spus e adevărat? întrebă Tom.

— Uite semnătura mea, spuse omul negru, apăsându-și degetul pe fruntea lui Tom.

Zicând acestea, se abătu printre desișurile mlaștinii și păru, după spusele lui Tom, că se cufundă, tot mai jos, tot mai jos, în pământ, până nu i se mai văzură decât capul și umerii, și tot așa, până dispăru cu totul.

Ajuns acasă, Tom descoperi pe frunte urma neagră a unui deget, parcă arsă cu fierul, pe care nimic n-o putea șterge.

Prima veste pe care i-o dădu nevasta fu moartea neașteptată a lui Absalom Crowninshield, bogatul pirat. Ziarele vesteau, cu obișnuita înfloritură, că „un om mare a căzut în Israel”.

Tom își aminti de copacul pe care prietenul său negru tocmai îl doborâse și care era bun de pus pe foc.

— Să se frigă tâlharul! zise Tom. Cui îi pasă?

Acum era încredințat că tot ce auzise și văzuse nu fusese o amăgire.

Nu avea obiceiul să-i încredințeze nevestei tainele sale; dar, cum aceasta îl cam apăsa, o împărtăși bucuros cu ea. La pomenirea aurului ascuns, toată lăcomia femeii se trezi, și ea își îndemnă bărbatul să primească învoiala omului negru și să pună mâna pe ceea ce i-ar fi făcut bogați pentru tot restul vieții. Oricât de dispus ar fi fost Tom să se vândă diavolului, era hotărât să n-o facă de dragul nevestei; așa că refuză categoric, numai din plăcerea de a o contrazice. Multe și amare fură certurile lor pe tema aceasta; dar, cu cât ea vorbea mai mult, cu atât Tom se încăpățâna să nu se osândească pe vecie ca să-i facă ei pe plac.

Până la urmă, femeia se hotărî să încheie târgul pe seama ei și, dacă izbutea, să păstreze tot câștigul numai pentru sine. Fiind la fel de neînfricată ca bărbatul său, porni spre vechiul fort indian către sfârșitul unei zile de vară. Lipsi multe ceasuri. Când se întoarse, fu zgârcită la vorbă și răspunse ursuz. Pomeni ceva despre un om negru, pe care-l întâlnise pe înserat, tăind cu securea la rădăcina unui copac înalt. El fusese însă posac și nu voise să se învoiască; ea trebuia să se ducă din nou, cu un dar care să-l îmbuneze, dar ce anume, nu se îndură să spună.

În seara următoare porni iar spre mlaștină, cu șorțul încărcat din greu. Tom o așteptă și-o tot așteptă, dar în zadar; veni miezul nopții, și ea nu se arătă; trecură dimineața, amiaza, veni din nou noaptea, dar femeia tot nu se întoarse. Acum Tom începu să se neliniștească pentru soarta ei, mai ales fiindcă descoperise că luase în șorț ceainicul și lingurile de argint, precum și toate lucrurile de preț care puteau fi duse. Mai trecu o noapte, mai veni o dimineață, dar nevasta, nicăieri. Într-un cuvânt, de atunci nu s-a mai auzit nimic de ea.

Care i-a fost cu adevărat soarta nu știe nimeni, tocmai fiindcă atâția pretind că o știu. E unul dintre acele fapte pe care mulțimea istoricilor le-a încurcat. Unii spuneau că se rătăcise prin cotloanele încâlcite ale mlaștinii și se afundase în vreo groapă ori într-un smârc; alții, mai puțin milostivi, dădeau de înțeles că fugise cu prada din casă și se aciuase în altă provincie; iar alții bănuiau că Ispititorul o momise într-o mocirlă înfricoșătoare, pe luciul căreia i se găsise pălăria. Drept întărire a acestei din urmă povești, se spunea că în seara aceea, târziu, fusese văzut ieșind din mlaștină un om negru și voinic, cu securea pe umăr, ducând o boccea legată într-un șorț în carouri, cu un aer de izbândă ursuză.

Povestea cea mai răspândită și mai vrednică de crezare spune însă că Tom Walker ajunsese atât de îngrijorat de soarta nevestei și a avutului său, încât porni în cele din urmă să le caute pe amândouă la fortul indian. O după-amiază lungă de vară cutreieră locul acela întunecos, dar nevasta nu era de văzut nicăieri. O strigă de nenumărate ori pe nume, dar glasul ei nu se auzi de nicăieri. Numai buhaiul de baltă îi răspundea, trecând în zbor cu țipete, ori câte o broască-taur orăcăia jalnic dintr-o baltă apropiată. În cele din urmă, se spune, tocmai în ceasul întunecat al amurgului, când bufnițele începeau să huhureze, iar liliecii să zboare de colo-colo, îi atrase luarea-aminte croncănitul unor ciori hoitare care se roteau în jurul unui chiparos. Ridică ochii și zări o boccea legată într-un șorț în carouri, atârnând în ramurile copacului, cu un vultur hoitar mare cocoțat alături, de parcă ar fi păzit-o. Sări de bucurie: recunoscuse șorțul nevestei și-și închipuia că în el se aflau lucrurile de preț din casă.

— Să punem mâna pe avere, își spuse el ca să se mângâie, și-om încerca să ne descurcăm fără femeie.

Pe când se cățăra în copac, vulturul își desfăcu aripile largi și se depărtă în zbor, țipând, în umbrele adânci ale pădurii. Tom apucă șorțul în carouri, dar — priveliște jalnică! — nu găsi în el decât o inimă și un ficat!

Atât rămăsese de găsit din nevasta lui Tom, după această veche poveste cât se poate de adevărată. Probabil că încercase să se poarte cu omul negru așa cum era deprinsă să se poarte cu bărbatul ei; dar, deși se socotește îndeobște că o femeie arțăgoasă se poate pune și cu dracul, se pare că de astă dată ea avusese partea cea mai rea. Trebuie totuși să fi murit luptându-se vitejește: se spune că Tom băgă de seamă în jurul copacului multe urme de copite despicate, adânc întipărite în pământ, și găsi smocuri de păr care păreau smulse din chica neagră și aspră a tăietorului de lemne. Tom cunoștea din proprie pățanie vitejia nevestei sale. Dădu din umeri, privind urmele aprigei păruieli.

— Zău, își spuse, trebuie să fi avut de furcă Necuratul!

Tom se mângâie de pierderea avutului cu pierderea nevestei, căci era un om tare de suflet. Simți chiar un fel de recunoștință față de tăietorul negru de lemne, care, după socoteala lui, îi făcuse un bine. Căută, așadar, să strângă legăturile cu el, dar o vreme nu izbuti: bătrânul Talpă-Neagră se lăsa greu găsit; căci, orice-ar crede lumea, nu se înfățișează întotdeauna de îndată ce-l chemi și știe cum să-și joace cărțile când e destul de sigur de câștig.

În cele din urmă, se spune, când amânarea ațâțase până la durere nerăbdarea lui Tom și-l făcuse gata să primească orice, numai să nu piardă comoara făgăduită, îl întâlni într-o seară pe omul negru, îmbrăcat, ca de obicei, în straie de tăietor de lemne, cu securea pe umăr, plimbându-se agale de-a lungul mlaștinii și fredonând un cântec. Acesta se prefăcu a primi cu mare nepăsare încercările lui Tom de a-i intra în voie, îi răspunse scurt și-și văzu de cântec.

Încetul cu încetul, Tom izbuti totuși să-l aducă la afaceri și începură să se tocmească asupra condițiilor în care avea să primească averea piratului. Era o condiție care nici nu trebuie pomenită, fiind de la sine înțeleasă ori de câte ori diavolul face cuiva un hatâr; dar mai erau și altele asupra cărora, deși mai puțin însemnate, el stăruia neînduplecat. Ținea ca banii găsiți cu ajutorul lui să fie puși în slujba sa. Îi propuse, prin urmare, lui Tom să-i folosească în negoțul cu negri, adică să echipeze o corabie pentru transportul sclavilor. Tom refuză însă cu hotărâre; era el destul de rău, nimic de zis, dar nici diavolul însuși nu-l putea ispiti să se facă negustor de sclavi.

Văzându-l pe Tom atât de gingaș la acest capitol, nu mai stărui, ci-i propuse în schimb să se facă un cămătar; căci diavolul era nespus de dornic să sporească numărul cămătarilor, pe care-i socotea neamul său ales.

La asta nu se aduse nicio împotrivire, fiindcă era tocmai pe gustul lui Tom.

— Luna viitoare ai să deschizi o casă de împrumut în Boston, spuse omul negru.

— O deschid și mâine, dacă vrei, răspunse Tom Walker.

— Ai să împrumuți bani cu dobândă de doi la sută pe lună.

— Zău că am să cer patru! răspunse Tom Walker.

— Ai să smulgi zapise de datorie, ai să pui mâna pe averile ipotecate, ai să-i aduci pe negustori la faliment...

— Am să-i duc de-a dreptul la dracu! strigă Tom Walker.

— Tu ești cămătarul pe care merită să-mi dau banii! spuse Talpă-Neagră, încântat. Când vrei bănetul?

— Chiar în noaptea asta.

— S-a făcut! spuse diavolul.

— S-a făcut! spuse Tom Walker.

Și astfel își strânseră mâinile și încheiară târgul.

Peste câteva zile, Tom Walker ședea în spatele unui birou, într-o casă de afaceri din Boston.

Faima lui de om cu bani gheață, gata să-i dea cu împrumut în schimbul unei dobânzi frumoase, se răspândi în curând pretutindeni. Toată lumea își amintește vremea guvernatorului Belcher, când banii se găseau atât de greu. Era vremea creditului pe hârtie. Ținutul fusese inundat de bilete emise de guvern; vestita Bancă Funciară luase ființă; se dezlănțuise o adevărată patimă a speculațiilor; oamenii înnebuniseră cu planuri de noi așezări, de orașe ridicate în pustietate; samsarii de pământuri umblau cu hărți de concesiuni, de târguri și de Eldoradouri aflate nimeni nu știa unde, dar pe care toată lumea era gata să le cumpere. Într-un cuvânt, marea febră a speculațiilor, care izbucnește din când în când în țară, bântuise într-o măsură îngrijorătoare, și fiecare visa să se îmbogățească peste noapte, din nimic. Ca de obicei, febra scăzuse, visul se destrămase și, odată cu el, averile închipuite; bolnavii rămăseseră într-o stare de plâns, și țara întreagă răsuna, drept urmare, de strigătul: „Vremuri grele!”

Tocmai în acest prielnic ceas de obștească strâmtorare își începu Tom Walker meseria de cămătar la Boston. În curând, mușteriii se îmbulziră la ușa lui. Nevoiașul și aventurierul, speculantul care-și juca norocul, samsarul de pământuri care se hrănea cu visuri, negustorul nechibzuit, comerciantul căruia i se clătina creditul — pe scurt, toți cei siliți să facă rost de bani prin mijloace și jertfe deznădăjduite alergau la Tom Walker.

Astfel, Tom era prietenul tuturor nevoiașilor și se purta ca „prietenul la nevoie”; adică cerea întotdeauna o plată bună și chezășie. Cu cât era mai mare strâmtorarea celui care-i cerea bani, cu atât mai aspre erau condițiile lui. Aduna zapise și ipoteci, își storcea mușteriii încetul cu încetul, tot mai tare, și până la urmă îi alunga de la ușă uscați ca un burete stors.

În felul acesta câștiga bani cu nemiluita, ajunse un om bogat și puternic și-și purta tricornul tot mai sus la Bursă. După obicei, își clădi din fală o casă uriașă, dar, din zgârcenie, lăsă cea mai mare parte din ea neterminată și nemobilată. În culmea deșartei sale măreții, își luă până și o trăsură, deși caii care o trăgeau aproape că mureau de foame; iar când roțile neunse gemeau și scârțâiau pe osii, ai fi zis că auzi sufletele bieților datornici pe care-i storcea.

Pe măsură ce îmbătrânea însă, Tom cădea tot mai mult pe gânduri. După ce-și asigurase bunurile lumii acesteia, începu să se neliniștească pentru cele de pe lumea cealaltă. Se gândea cu părere de rău la târgul făcut cu prietenul său negru și-și puse mintea la contribuție ca să-l înșele și să scape de învoială. De aceea se făcu, deodată, un înverșunat umblător pe la biserică. Se ruga tare și din răsputeri, de parcă raiul ar fi trebuit cucerit cu puterea plămânilor. Ba chiar puteai să-ți dai seama când păcătuise mai mult în cursul săptămânii după larma evlaviei lui de duminică. Creștinii cei liniștiți, care înaintaseră cu smerenie și statornicie spre Sion, se umpleau de mustrări văzând cum proaspătul convertit îi întrecuse atât de repede pe cale. Tom era la fel de neînduplecat în cele ale credinței ca și în cele ale banilor: își supraveghea și își judeca aspru vecinii și părea să creadă că fiecare păcat trecut în contul lor se înscria ca un câștig în partea lui de registru. Vorbea chiar despre folosul de a reîncepe prigonirea quakerilor și a anabaptiștilor. Într-un cuvânt, râvna lui Tom ajunsese la fel de vestită ca bogăția lui.

Totuși, în ciuda acestei strașnice griji pentru formele dinafară ale credinței, în Tom se ascundea teama că diavolul avea să-și primească până la urmă dreptul. Ca să nu fie luat pe nepregătite, se spune că purta întotdeauna o Biblie mică în buzunarul hainei. Mai avea și o Biblie uriașă, în format in-folio, pe biroul din casa de afaceri și adesea era găsit citind din ea când venea cineva cu treburi; în asemenea împrejurări își așeza ochelarii verzi între file, ca să însemne locul, și se întorcea să încheie vreun târg cămătăresc.

Unii spun că la bătrânețe Tom se cam scrântise la minte și că, închipuindu-și sfârșitul aproape, pusese să i se potcovească din nou calul, să i se așeze șaua și frâul, apoi să fie îngropat cu picioarele în sus; fiindcă socotea că în ziua de apoi lumea avea să se întoarcă pe dos, iar atunci și-ar fi găsit calul în picioare, gata să încalece, și era hotărât ca, la nevoie, să-i dea de alergat vechiului său prieten. Aceasta este însă, pesemne, doar o poveste de babe. Dacă și-a luat cu adevărat o asemenea măsură de prevedere, a fost cu totul de prisos; cel puțin așa spune vechea legendă, vrednică de crezare, care-i încheie povestea în chipul următor.

Într-o după-amiază de vară fierbinte, în toiul arșiței, tocmai când se apropia o vijelie cumplită, neagră și plină de tunete, Tom ședea în casa lui de afaceri, cu scufia albă de in pe cap și cu halatul de mătase indiană pe el. Era pe punctul de a pune mâna pe o avere ipotecată și de a desăvârși astfel ruina unui nenorocos speculant de pământuri, căruia îi făcuse mari mărturisiri de prietenie. Bietul samsar îl ruga să-l mai păsuiască vreo câteva luni. Tom se înfuriase, se făcuse arțăgos și refuza o nouă amânare.

— Familia mea va fi ruinată și va ajunge în grija parohiei, spuse samsarul.

— Milostenia începe acasă, răspunse Tom. Trebuie să am grijă de mine în vremurile astea grele.

— Ai câștigat atâția bani de pe urma mea! spuse speculantul.

Tom își pierdu și răbdarea, și evlavia.

— Să mă ia dracu dacă am câștigat măcar un ban!

Tocmai atunci răsunară trei bătăi puternice în ușa dinspre stradă. Ieși să vadă cine era. Un om negru ținea de frâu un cal negru, care necheza și bătea nerăbdător din copite.

— Tom, am venit după tine! spuse omul negru cu glas aspru.

Tom se trase înapoi, dar prea târziu. Își lăsase Biblia cea mică în fundul buzunarului hainei, iar Biblia cea mare zăcea pe birou, îngropată sub actul ipotecii pe care se pregătea s-o execute: niciodată nu fusese vreun păcătos prins atât de nepregătit. Omul negru îl zvârli în șa ca pe un copil, plesni calul cu biciul, și acesta o luă la galop, cu Tom în spinare, drept în toiul furtunii. Funcționarii își puseră penele după ureche și rămaseră cu ochii ațintiți după el, de la ferestre. Dus fu Tom Walker, gonind pe străzi, cu scufia albă săltându-i pe cap, cu halatul fluturând în vânt și cu armăsarul scoțând scântei din caldarâm la fiecare salt. Când funcționarii se întoarseră să-l caute pe omul negru, acesta dispăruse.

Tom Walker nu s-a mai întors niciodată să pună mâna pe averea ipotecată. Un țăran care locuia la marginea mlaștinii povesti că, în toiul vijeliei, auzise pe drum un tropot năprasnic de copite și niște urlete; alergând la fereastră, zărise o făptură întocmai cum am descris-o eu, pe un cal care gonea nebunește peste câmpuri, peste dealuri și în jos, în mlaștina neagră cu tsuga, spre vechiul fort indian; iar la scurtă vreme un trăsnet căzut într-acolo păruse să aprindă întreaga pădure.

Bunii oameni din Boston clătinară din cap și ridicară din umeri; dar, încă de la întemeierea coloniei, se obișnuiseră atât de mult cu vrăjitoare și duhuri, precum și cu șiretlicurile diavolului, sub toate înfățișările, încât nu fură atât de îngroziți pe cât s-ar fi putut crede. Se numiră administratori care să ia în primire bunurile lui Tom. Numai că nu mai era nimic de administrat. Când îi cercetară lăzile, toate zapisele și ipotecile erau făcute scrum. În loc de aur și argint, cufărul de fier era plin de așchii și talaș; în grajd zăceau două schelete în locul cailor aproape morți de foame, iar chiar a doua zi casa cea mare luă foc și arse până la temelii.

Acesta a fost sfârșitul lui Tom Walker și al averii sale dobândite pe căi necurate. Să ia aminte la povestea aceasta toți cămătarii hrăpăreți. Adevărul ei nu poate fi pus la îndoială. Chiar și astăzi se poate vedea groapa de sub stejari din care a dezgropat banii lui Kidd; iar mlaștina din vecinătate și vechiul fort indian sunt adesea bântuite, în nopțile cu furtună, de o făptură călare, în halat și cu scufie albă, care este, fără îndoială, duhul fără odihnă al cămătarului. De fapt, povestea a ajuns proverb și din ea se trage vorba aceea atât de răspândită în toată Noua Anglie: „Diavolul și Tom Walker”.

NOTĂ

[1] Tsuga: conifer nord-american, asemănător bradului, cu ramuri lungi și subțiri și conuri mici.