Ne-am risipit acum, noi, prietenii răposatului domn Oliver Offord; dar, ori de câte ori se întâmplă să ne întâlnim, cred că simțim unii față de alții un anume respect de inițiați. „Da, și dumneata ai fost în Arcadia”, părem să recunoaștem fără prea multă ursuzenie. Când trec pe lângă casa din Mansfield Street, îmi amintesc că acolo era Arcadia. Nu știu cine o stăpânește acum și nici nu vreau să știu; îmi ajunge să fiu atât de sigur că, dacă aș suna, n-aș avea norocul să-mi deschidă Brooksmith. Domnul Offord, cel mai plăcut, cel mai vrednic de iubire dintre burlaci, era un diplomat retras, care trăia din pensie, țintuit de suferințe lângă căminul său și încântat să fie găsit acolo, în oricare după-amiază a anului, de vizitatorii cărora Brooksmith le îngăduia să urce. Brooksmith era majordomul și prietenul lui cel mai apropiat, față de care noi toți ne aflam — sau, mai bine zis, ședeam — în raportul în care se află supusul unui suveran față de prim-ministru. Fiind ani de-a rândul, prin țări străine, englezul cel mai fermecător pe care-l cunoscuse vreodată cineva, domnul Offord adusese, după părerea mea, servicii deosebite patriei sale. Dar bănuiesc că fusese prea îndrăgit — îndrăgit chiar și de cei care nu-i îndrăgeau țara —, așa încât, de vreme ce asemenea oameni nu primesc niciodată titluri sau danii pentru lucrurile îngrozitoare pe care nu le-au făcut, răsplata lui de căpetenie era pur și simplu că mergeam să-l vedem.
O, mergeam necontenit, și nu era vina noastră dacă nu se simțea copleșit de această cinste anume. Orice vizitator care venea o dată se întorcea: să vii o singură dată ar fi fost o jignire pe care sunt sigur că nimeni nu i-o adusese vreodată. Cercul lui era, așadar, alcătuit în esență din obișnuiți ai casei, care veneau și unii pentru alții, nu numai pentru el, așa cum se cuvine să fie într-un salon fericit. Îmi amintesc viu fiecare amănunt al locului, până la înfățișarea atât de londoneză a caselor cenușii de peste drum, văzute printre perdelele albe ale ferestrelor înalte, și până la locul anume unde, într-o după-amiază, îmi pusesem ceașca de ceai, pentru ca Brooksmith, zăbovind o clipă, s-o culeagă de parcă ar fi rupt o floare. Salonul domnului Offord era, într-adevăr, grădina lui Brooksmith, rondul lui omenesc, tuns și îngrijit; iar dacă noi toți înfloream acolo și ne dezvoltam frumos, fiecare la locul său, aceasta se datora în bună măsură vegherii lui.
Mulți au auzit multe despre vestita instituție a salonului, deși cei mai mulți au văzut, fără îndoială, puține; și mulți sunt sortiți din naștere amărăciunii de a ști că această floare aleasă a vieții de societate refuză să înflorească acolo unde se vorbește englezește. Explicația dată îndeobște este că femeile noastre nu au priceperea de a o cultiva — arta de a îndruma, între maluri care îmbie gândul, curgerea râului conversației. Amintirea plină de afecțiune, de pietate, pe care i-o păstrez domnului Offord contrazice această concluzie doar pentru a o întări, mă tem, într-un chip mai insidios. Salonul foarte îngălbenit și ușor afumat în care își petrecuse o parte atât de mare din ultimii ani ai vieții merita, fără îndoială, acest nume distins; pe de altă parte însă, nu se putea spune nicidecum că-și datora pecetea atingerii ușoare a sexului indispensabil. Scumpul nostru prieten fusese, ce-i drept, în stare de unul dintre acele sacrificii pentru care femeile sunt socotite deosebit de înzestrate: recunoscuse — într-o oarecare măsură, e adevărat, și sub înrâurirea suferințelor trupești — că, dacă vrei să te găsească lumea acasă, trebuie să faci în așa fel încât să nu fii plecat. Acceptase, pe scurt, un adevăr pe care mulți amatori ai artei mondene îl învață greu: că trebuie să-ți alegi, cum se spune, o conduită și că singurul mijloc de a fi acasă este să rămâi acasă. În cele din urmă, șemineul său ajunsese să-i rezume toate obiceiurile. De ce l-ar mai fi părăsit vreodată? Ar fi însemnat să părăsească ceea ce era îndeobște recunoscut drept cel mai plăcut lucru din Londra: micul grup strâns, vrăjit — care se mai rărea, ce-i drept, despărțindu-se în perechi întâmplătoare —, din jurul frumosului șemineu vechi, din veacul trecut, care, în afară de remarcabila colecție de miniaturi, era lucrul cel mai de preț din casă. Domnul Offord nu era bogat; nu avea decât pensia și dreptul de a locui pe viață în casa aceea cam ieșită din vreme.
Când vreun contrast neplăcut al zilei de azi îmi amintește cu câtă desăvârșire eram cu toții călăuziți acolo, mă întreb iarăși care fusese taina unei asemenea desăvârșiri. Pe atunci o luaserăm ca pe ceva de la sine înțeles, fiindcă tot ce este neîntrecut de bun stârnește mai degrabă încuviințare decât uimire. Simțeam că suntem cu toții fericiți, dar nu mă întrebam cum ni se rânduia fericirea. Și totuși erau întrebări de pus, întrebări care mi se par uimitor de firești acum, când nu mai are cine să le răspundă. Domnul Offord dezlegase ceea ce nu se putea dezlega: întemeiase un salon fără ajutor femeiesc — afară doar de faptul că doamnele mureau de dorința de a veni la el, iar el le salvase câtorva viața —; dar aș fi putut ghici că exista o metodă în nebunia lui, o lege a izbânzii sale. Nu nimerise totul din pură întâmplare. Era o artă în toate acestea, și cum de rămânea arta atât de ascunsă? Cine era, la urma urmei, artistul nevăzut? Când mi-am pus deunăzi întrebarea, apucasem deja un capăt al răspunsului. M-a ajutat tocmai caracterul minunat al unor împrejurări care-mi reveneau în minte — acelea care pe atunci păreau tot atât de firești ca soarele într-o climă blândă.
Cum se făcea, de pildă, că nu eram niciodată o mulțime, niciodată nici prea mulți, nici prea puțini, mereu oamenii potriviți alături de oamenii potriviți — trebuie că nici nu existau oameni nepotriviți —, mereu venind și plecând, fără să prindem rădăcini ori să zăbovim prea mult, dar nici fără să dăm buzna sau să ieșim cu o familiaritate necuviincioasă? Cum se făcea că ne așezam fiecare unde voiam, ne mutam când voiam, ne întâlneam cu cine voiam și ne feream de cine voiam, alăturându-ne, după îndemnul clipei, cercului întreg ori nimerind lângă un singur vorbitor, pe o canapea bine aleasă? De ce erau toate canapelele atât de potrivite, întâmplările atât de fericite, vorbitorii atât de pregătiți, ascultătorii atât de binevoitori, iar subiectele ni se înfățișau într-o succesiune rânduită dinainte cu aceeași promptitudine ca felurile de mâncare la cină? Lipsa subiectelor ar fi fost tot atât de neauzită ca o scăpare în serviciu. Aceste întrebări nu puteau să nu mă ducă la adevărul de căpetenie: Brooksmith se afla, într-un fel, la temelia întregii taine. Dacă nu întemeiase salonul, măcar el îl ținuse în viață. Pe scurt, Brooksmith era artistul!
Simțeam aceasta, în taină, încă de pe atunci, fără s-o spunem în cuvinte, și, ca o obște bine rânduită și prosperă, eram conștienți de nepărtinirea lui, neatinsă de slugărnicie. Nu avea nimic din vulgaritatea aceasta: mâna lui era de o finețe nesfârșită. I-am înțeles delicatețea de prima oară când ochii mi s-au oprit — așa cum aveau să se mai oprească atât de des — asupra slujitorului pe care deschiderea ușii îl dezvăluia în lumina tulbure a străzii. Am văzut îndată că, deși avea multă școală, o purta fără trufie: își păstrase glasul și omenia. „L’École anglaise”[1], îi spunea domnul Offord râzând, când, mai târziu, se întâmpla să vorbim despre el, și s-a întâmplat de mai multe ori. Dar îmi amintesc că-l învinuiam pe domnul Offord că nu-i făcea chiar toată dreptatea cuvenită. Vechiul meu prieten, care de fapt îl înțelegea pe deplin și-i era devotat, cum voi arăta, recunoștea totuși fără șovăire că Brooksmith nu era unul dintre uriașii școlii; lucru pe care, fără îndoială, bietul om îl simțise și el, pe pielea lui, când i se statornicise întâia oară prețul pe piață. Folosința celor din tagma lui se măsoară îndeobște în picioare și țoli, iar bietul Brooksmith nu avea de pus în circulație decât vreo cinci picioare și doi țoli. Recunoștea neîndestularea acestei înzestrări și sunt sigur că era pătruns de adevărul veșnic al legăturii dintre slujire și statură. Dacă ar fi fost în locul domnului Offord, l-ar fi găsit, desigur, pe Brooksmith necorespunzător; de altfel, îngăduința stăpânului său în această privință era unul dintre multele lucruri pe care trebuise să i le ierte și cu care se deprinsese în cele din urmă, cu indulgență.
Îmi amintesc că bătrânul mi-a spus: „O, servitorii mei, dacă pot trăi cu mine două săptămâni, pot trăi cu mine pe vecie. Dar primele două săptămâni îi pun la încercare.” În primele două săptămâni, de pildă, Brooksmith trebuise să afle că risca să i se spună „dragul meu” și „bietul meu copil”. Ciudată și adâncă trebuie să fi fost pentru el o asemenea încercare, din care ieșise, fără îndoială, călit și purificat. Într-o oarecare măsură, aceasta i se citea în înfățișare: în făptura lui mică, slabă și vioaie, în chipul alb de om închis între ziduri și în părul neobișnuit de lustruit, care mărturisea grija răspunderii și părea întreținut la aceleași înalte exigențe ca argintăria; în ochii mici, limpezi și neliniștiți, chiar și în smocul de barbă de pe bărbie, îngăduit, deși nu tocmai încurajat. „Mă crede cam nebun, dar l-am deprins cu mine și acum îi place locul, îi place lumea”, spunea bătrânul. Am înțeles pe deplin aceasta după ce mi-am dat seama că însușirea de căpetenie a lui Brooksmith era un rafinament adânc și sfios, deși îmi amintesc că am rămas destul de nedumerit când, cu alt prilej, domnul Offord a observat: „Lui îi plac discuțiile, să ia parte la conversație.” Știam că nu-l văzusem niciodată pe Brooksmith îngăduindu-și această libertate, dar am ghicit îndată că domnul Offord se referea la o participare mai intensă decât ar fi putut-o înfățișa orice cuvânt: aceea de a fi mereu de față, sub o sută de pretexte, treburi și trebuințe îndreptățite, și de a respira însăși atmosfera criticii, a faimoasei critici a vieții. „O adevărată educație, domnule, nu-i așa, domnule?”, mi-a spus într-o zi, la piciorul scării, pe când mă conducea la ieșire; și mi-au rămas mereu în minte vorbele și tonul, ca primul semn al dramei care prindea viață în soarta bietului Brooksmith. Era, într-adevăr, o educație; dar pentru ce era educat acest tânăr sensibil de treizeci și cinci de ani, din clasa servitorilor?
În fapt și în chip inevitabil, deocamdată, pentru tovărășie: pentru necontenitele, ba chiar exageratele cereri de păreri și de ajutor ale unui om pe care vârsta și suferințele îl făcuseră dependent de alții și care, pe deasupra, se dăruise întotdeauna — aici era exagerarea — artei de a-ți face plăcere lăsându-te să faci câte ceva pentru el. Domnul Offord era în stare să se prefacă încântat de anumite lucruri pe care le făceai pentru el, chiar dacă nu-i plăceau, atunci când socotea că îți plăceau ție. Dacă se întâmpla să nu-ți placă nici ție — era rar, dar se putea —, firește că se nășteau neînțelegeri; însă Brooksmith era acolo ca să le împiedice să ajungă prea departe. Tocmai acesta era felul lui de a păstra cumpăna: preîntâmpina neînțelegerile ori le lămurea. Fusese în stare, oricât de ciudat ar părea, să ajungă în acest scop la o oarecare înțelegere a limbii franceze, care se vorbea des în casa domnului Offord; căci, pe lângă faptul că le era familiară celor mai mulți dintre străinii — și erau mulți — care veneau mereu acolo ori soseau cu scrisori de recomandare, ajunsese de fapt limba de căpetenie a stăpânului casei. Scrisorile cereau adesea o cercetare puțin neliniștită, de care Brooksmith avea întotdeauna cunoștință. Nu știu dacă toate neînțelegerile se petreceau în franceză, dar aproape toate explicațiile se dădeau în această limbă, ceea ce nu-l împiedica nicidecum pe Brooksmith să le urmărească. Știu că domnul Offord obișnuia să-i citească pasaje din Montaigne și Saint-Simon, fiindcă citea necontenit când era singur — când erau singuri, ar trebui să spun —, iar Brooksmith se afla întotdeauna prin preajmă. Poate veți spune că nu-i de mirare că majordomul domnului Offord îl socotea „cam nebun”. Totuși, dacă nu sunt sigur ce credea despre Montaigne, sunt convins că-l admira pe Saint-Simon. Un anume simț al literaturii trebuie să i se fi împărtășit și numai din atingerea cărților stăpânului, pe care le tot ducea de colo-colo și le punea la loc.
Am băgat de seamă adeseori că, dacă se spunea o anecdotă ori un citat, și cu atât mai mult dacă se purta o discuție însuflețită, el, când avea treabă cu focul ori cu perdelele, cu lampa ori cu ceaiul, găsea un pretext să rămână în încăpere până se ajungea la miezul ei. Dacă urmărea să-l prindă, era o lipsă de tact să-l chemi de-acolo; și n-am să uit niciodată privirea aceea aspră, împietrită — am surprins-o din mers —, pe care, într-o zi când în salon se afla destul de multă lume, o aținti asupra lacheului ce-l ajuta la servit și care-i pusese, cu glas scăzut, o întrebare fără nicio legătură. A fost singura manifestare de asprime pe care am observat-o vreodată la Brooksmith și, la început, m-am întrebat ce se întâmplase. Apoi mi-am dat seama că domnul Offord povestea o anecdotă foarte ciudată, poate niciodată împărtășită până atunci atâtor oameni, pe care i-o încredințase un martor al faptului și care privea viața lordului Byron în Italia. Nimic nu m-ar putea îndupleca s-o reproduc aici; dar Brooksmith fusese în primejdie s-o piardă. Dacă mă voi încumeta vreodată s-o reproduc, voi simți cât pierd neavându-l la îndemână, ca să-l consult, pe cel ce-o ascultase alături de mine.
Ziua în care ușa domnului Offord rămase închisă pentru întâia oară fu, așadar, o dată întunecată în istoria contemporană. Ploua tare și umbrela îmi era udă, dar Brooksmith mi-o luă întocmai ca și cum acesta ar fi fost un pas premergător urcării scării. Am observat însă că, în loc s-o pună la locul ei, o ținea suspendată deasupra covorului, lăsând-o să picure, și atunci mi-am dat seama că mă privea cu ochi adânci, în care citeam mărturisirea — cu aerul lui de om răspunzător pentru toate. Am înțeles îndată; abia de mai era nevoie de întrebarea și de răspunsul care urmară. Când am înțeles că bătrânul renunțase pentru întâia oară, deși numai pentru acea zi, am exclamat cu amărăciune:
— Ce schimbare va fi — și pentru câți oameni!
— Mă voi număra printre ei, domnule! spuse Brooksmith; și acesta fu începutul sfârșitului.
Domnul Offord mai coborî, dar vraja se rupsese, iar semnul cel mai vădit era că, pentru întâia oară, conversația nu mai era călăuzită. Rătăcea și se poticnea, puțin speriată, ca un copil pierdut care dăduse drumul mâinii doicii. „Cel mai rău e că acum vom vorbi despre sănătatea mea — c’est la fin du tout”[2], spuse domnul Offord când se arătă din nou; și atunci mi-am dat seama ce semn al schimbării avea să fie acesta, căci nu îngăduise niciodată ceva atât de provincial. Într-un cuvânt, conversația deveni a noastră, nu a lui; iar fiind a noastră, chiar și atunci când vorbea el, nu putea fi decât mai prejos. În această formă, îi era chinuitoare lui Brooksmith, a cărui atenție se desprinse acum cu totul de ea: el vedea starea adevărată a stăpânului atât de mult mai de aproape decât o puteau arăta vorbele noastre superficiale. Erau și ceasuri mai bune, când intra și ieșea mai des din salon, dar vedeam că-și dădea seama că marea instituție se destramă. Părea să dorească să se sfătuiască cu mine în această privință, să se simtă răspunzător pentru dăinuirea ei într-o formă sau alta. Când, pentru a doua oară — prima perioadă durase câteva zile —, trebui să-mi spună că vechiul nostru prieten nu primea, mă așteptam pe jumătate să-l aud întrebând după o clipă: „Credeți că ar trebui să primesc eu în locul lui, domnule?” — întocmai cum m-ar fi întrebat, la întoarcerea toamnei, dacă nu era mai bine să aprindă focul în salon.
Avea o înțelegere resemnată, filozofică, a ceea ce aveau să aștepte oaspeții lui — oaspeții noștri, cum ajunsesem să-i socotesc în convorbirile dintre noi. Simțea că nu s-ar fi încuviințat pe deplin pe sine ca înlocuitor al gazdei; dar era atât de pătruns de religia obișnuinței, încât ar fi adus acestei divinități jertfa cuvenită, de dragul prietenilor noștri. I-ar mai fi dus puțin înainte, până aveau să se poată orienta. Cred că-l vedeam și cântărind în gând prilejul de a ține seamă — o dată în viață — de unele dintre preferințele sale nerostite, de hotarele simpatiei sale, plivind puțin, în închipuire, și întorcându-se la o tradiție mai curată. Știam că, după părerea lui, spre sfârșitul carierei domnului Offord se strecurase o oarecare îngăduință în alegerea oaspeților.
În cele din urmă, ajunserăm cu toții să găsim ușa închisă mai des decât deschisă; dar, chiar și când era închisă, Brooksmith izbutea s-o întredeschidă cât să mă pot strecura, așa încât, în fapt, nu plecam niciodată fără să fi făcut o vizită. Deosebirea era doar că vizita ajunsese să-i fie făcută lui Brooksmith. Se petrecea în vestibul, la cunoscutul picior al scării, și nu ne așezam — cel puțin Brooksmith nu se așeza; mai mult, era închinată unui singur subiect și avea mereu aerul că se și sfârșise, începând, ca să spun așa, cu sfârșitul. Dar era întotdeauna interesantă, îmi dădea întotdeauna de gândit. E drept că gândul meu era mereu același: „Toate bune, dar ce se va alege de Brooksmith?” Nici răspunsul pe care mi-l dădeam în sinea mea nu mă mulțumea. Fără îndoială, domnul Offord avea să-i lase ceva; dar ce anume? Aici era marea întrebare. Nu-i putea lăsa o societate; iar societatea devenise o nevoie a firii lui Brooksmith. Trebuie să adaug că nu arăta niciun semn din ceea ce aș putea numi o grijă meschină — îngrijorare pentru soarta lui. Era cam livid și adânc grav, așa cum se cuvenea unui om sub ochii căruia se stingea „umbra a ceea ce odinioară fusese măreț”. Avea solemnitatea cuiva care încheie, în împrejurări apăsătoare, socotelile unei întreprinderi vechi și vestite: era un fel de executor testamentar ori lichidator al vieții mondene. Dar purtarea lui părea să mărturisească numai nesiguranța viitorului nostru. Pe atunci nu mi-aș fi putut permite — locuiam în două camere în Jermyn Street și nu „țineam un valet” —, dar, chiar dacă veniturile mi-ar fi îngăduit, nu m-aș fi încumetat să-i spun lui Brooksmith, luându-l drept pildă pe domnul Offord: „Dragul meu, te iau eu.” Tonul întreg al legăturii dintre noi lăsa să se înțeleagă mai degrabă că eu eram cel care avea să aibă nevoie de o mână de ajutor. De altfel, în toată atitudinea lui Brooksmith era o asigurare nerostită că avea să-mi poarte de grijă.
Unul dintre membrii cei mai statornici ai cercului nostru fusese Lady Kenyon și îmi amintesc că, într-o zi, el îmi spuse că domnia-sa, în ciuda propriilor suferințe, mult agravate în ultima vreme, venise în persoană să se intereseze de sănătatea domnului Offord. I-am răspuns că ea avea să simtă pierderea mai mult decât oricine. Brooksmith tăcu o clipă, apoi spuse pe un anumit ton — unele dintre tonurile lui nu pot fi reproduse:
— Am să mă duc s-o văd.
M-am dus și eu s-o văd și am aflat că el o vizitase; dar când i-am spus, sub forma unei glume, însă cu un miez serios, că, după ce totul se va sfârși, unii dintre noi ar trebui să ne unim, să punem mână de la mână ca să-l ajutăm pe Brooksmith să se așeze pe cont propriu, ea răspunse, spre ușoara mea dezamăgire:
— Vreți să spuneți, într-o cârciumă?
Am privit-o într-un fel pe care cred că Brooksmith însuși l-ar fi încuviințat și apoi i-am răspuns:
— Da, la Blazonul lui Offord.
Voisem să spun, firește, că, de dragul artei înseși, ar trebui să avem grijă ca un dar atât de aparte și o experiență atât de bogată să nu se irosească. Cred cu adevărat că, dacă am fi pus să se tipărească și să se împartă câteva cartoane cu margine neagră — „Domnul Brooksmith va continua să primească la vechea adresă, de la patru la șapte; activitatea se desfășoară ca de obicei pe durata lucrărilor de amenajare” —, cei mai mulți dintre noi s-ar fi strâns din nou.
De câteva ori mă duse sus, întotdeauna din proprie inițiativă, iar scumpul nostru prieten, întins în pat, într-o haină ciudată de brocart înflorat care, mai ales fiindcă avea și capul legat cu o basma potrivită cu ea, îl făcea să semene, în închipuirea mea, cu Voltaire pe patul de moarte, ținu vreme de zece minute un mic salon, trist împuținat. Aveam, într-adevăr, de fiecare dată, simțământul că iau parte la ultimul coucher[3] al unui suveran al vieții mondene. Vorbea despre suferințele sale cu o fantezie regească și nu se îngrijea nicidecum de urmașul său, de parcă ar fi fost un caz prevăzut în Constituție. Trecea cu un farmec nespus peste suferințele noastre și nicio glumă de-a lui nu era pe seama noastră — o abținere cavalerească, fiindcă unele ar fi fost atât de lesnicioase. Din când în când, mărturisesc, mai era câte una pe seama lui Brooksmith, dar de o cordialitate atât de înduioșătoare, încât îl făcea pe omul acela minunat să se uite la mine de parcă ar fi spus: „Uitați-vă și dumneavoastră o clipă la mine, altfel n-am să pot îndura.” Ceea ce nu putea îndura nu era ce spunea domnul Offord despre el, ci ceea ce el nu-i putea răspunde. În ce-l privea, înțelegea conversația ca pe înlesnirea de a-i vorbi pe care ți-o oferea; iar când mergea, de pildă, s-o „vadă” pe Lady Kenyon, mergea să-i aducă omagiul tăcerii sale atente. Ce s-ar fi ales de vorbirea celor mai presus de el dacă un serviciu cum se cuvine ar fi însemnat să-ți faci auzit glasul? În cazul acesta, deosebirea fundamentală ar fi trebuit să se vădească prin muțenia lor, și mulți dintre ei, sărmanii, erau destul de muți și fără o asemenea rânduială. Brooksmith se îngrijea neabătut de păstrarea deosebirii fundamentale; acesta era lucrul care-i apăsa cel mai mult conștiința.
Ce se alesese însă de ea când domnul Offord se stinsese ca orice om de rang inferior, fiind osândit la tăcerea veșnică, asemenea unui majordom aflat la etaj? Înfățișarea lui Brooksmith în cele câteva zile de după întâmplarea așteptată poate fi lesne închipuită, ca și înmulțirea, prin ritualul doliului, a lucrurilor pe care nu le spunea. Când totul se sfârșise — târziu, în aceeași zi —, am bătut la ușa casei îndoliate, cum făcusem de atâtea ori. Nu mai puteam să-l vizitez niciodată pe domnul Offord, dar venisem, în înțelesul propriu al cuvântului, să-l vizitez pe Brooksmith. Voiam să-l întreb dacă puteam face ceva pentru el, oricât de vagă ar fi trebuit să rămână o asemenea întrebare. Visul meu nebunesc de a-l lua în serviciul meu se risipise: slujba pe care i-o puteam oferi nu era demnă de el. Nu-i puteam oferi decât să-l ajut să-și găsească alt loc; și totuși era parcă o lipsă de delicatețe să presupun că gândurile lui aveau să se îndrepte numaidecât spre un altul. Speram că va putea da vieții sale o formă diferită — deși, negreșit, nu aceea, atât de frecventă în urma unor asemenea pierderi, de a-și deschide o mică prăvălie. Ar fi fost îngrozitor: aș fi dorit să sprijin orice întreprindere în care s-ar fi angajat, dar cum m-aș fi putut hotărî să mă duc la el, să-i dau șilingi și să primesc mărunțiș de aramă peste tejghea? Vizita mea era, așadar, menită să fie pur și simplu un semn de prețuire. El o primi ca atare, cu recunoștință și cu tot tactul din lume. Știa că nu-l puteam ajuta cu adevărat, iar eu știam că el știe; totuși, am discutat situația, în termeni în mare parte elegant de generali, la piciorul scării, în vestibulul deja dezgolit, unde discutasem atât de des cu el alte situații. Executorii testamentari luaseră casa în primire, lucru și mai vădit când mă pofti să trec pentru câteva minute în sufragerie, unde felurite obiecte erau învelite pentru a fi luate de-acolo.
Avea totuși să-mi împărtășească două fapte precise: unul era că în seara aceea urma să părăsească pentru totdeauna casa — servitorii, dintr-o pricină tainică, par să plece întotdeauna noaptea —, iar celălalt, pe care-l pomeni abia la urmă, cu șovăială, era că fusese deja înștiințat că răposatul său stăpân îi lăsase prin testament optzeci de lire sterline.
— Mă bucur foarte mult, am spus, iar Brooksmith răspunse:
— Era atât de în firea lui să se gândească la mine.
Atât am vorbit despre aceasta și nu știu cum judeca el amintirea lăsată de domnul Offord. Optzeci de lire sunt întotdeauna optzeci de lire și mie nu mi-a lăsat niciodată nimeni atâta; totuși, pentru Brooksmith, eram dezamăgit. Nu știu la ce mă așteptasem; pe scurt, eram dezamăgit. Optzeci de lire ar fi putut umple cu marfă o prăvălioară — o prăvălioară foarte mică —; dar, repet, nu puteam suferi gândul acesta. L-am întrebat pe prietenul meu dacă izbutise să pună ceva deoparte, iar el mi-a răspuns:
— Nu, domnule; am avut de făcut unele lucruri.
N-am întrebat ce lucruri avusese de făcut; îl priveau numai pe el și l-am crezut pe cuvânt cu aceeași încuviințare cu care l-aș fi crezut dacă ar fi avut de păstrat măreția unei case străvechi; mai ales că era ceva în felul lui de a vorbi care părea să lase să se întrevadă și alte sacrificii.
— Va trebui să mă descurc într-un fel, domnule, să mă uit puțin în jur, spuse el; apoi adăugă cu îngăduință, cu mărinimie: Dacă s-ar întâmpla să auziți de vreun loc pentru mine...
Nu l-am putut lăsa să isprăvească: era, în esență, prea mult din acel fel cu adevărat nobil de a fi. M-ar fi ajutat să nu-mi mai fac griji pentru el dacă aș fi putut pretinde că-i voi găsi locul potrivit, iar ajutorul acesta voia să mi-l dea, fiindcă, fără îndoială, îl durea să mă vadă într-o poziție atât de falsă. L-am întrerupt prin câteva cuvinte, spunând că știam bine că, oriunde s-ar duce și orice ar face, avea să simtă îngrozitor lipsa vechiului nostru prieten — s-o simtă chiar mai mult decât mine, fiindcă trăise mult mai mult alături de el. Aceasta îl făcu să rostească vorbele care mi-au rămas în minte drept însuși miezul întregii întâmplări.
— O, domnule, pentru dumneavoastră e trist, foarte trist, într-adevăr, și pentru mulți domni și doamne; așa este, domnule. Dar pentru mine, domnule, este, dacă-mi îngăduiți să spun, mai grav chiar decât atât: e pierderea a ceva ce însemna totul. Pentru mine, domnule, urmă el, cu lacrimile urcându-i în ochi, el era totul, dacă înțelegeți ce vreau să spun, domnule. Dumneavoastră mai aveți și pe alții, domnule, îmi închipui — nu că aș vrea să se înțeleagă că-i socotesc în vreun fel deopotrivă cu el. Dar aveți plăcerile societății, domnule, fie și numai când vorbiți despre dânsul, așa cum îmi închipui că faceți în voie — că doar sfânta lui amintire n-are de ce să se teamă de asta —, cu domni și doamne care au avut aceeași cinste. De asta eu n-am parte, domnule, și trebuie să-mi țin amintirile numai pentru mine. Domnul Offord era societatea mea, iar acum nu mai am niciuna. Dumneavoastră vă întoarceți, la urma urmei, la conversație, domnule, iar eu mă întorc la locul meu, rosti Brooksmith poticnindu-se, fără ironie apăsată sau amărăciune teatrală, ci cu un adevăr simplu, nepregătit, și cu mâna pe clanța ușii dinspre stradă. O apăsă ca să mă lase să ies, apoi adăugă: Eu doar cobor din nou, domnule, și rămân jos.
— Bietul meu copil, i-am răspuns, cuprins de emoție, întocmai cum îi vorbea domnul Offord, dragul meu, lasă pe mine; vom avea grijă de dumneata, vom face cu toții câte ceva.
— Ah, dacă ați putea să-mi dați pe cineva ca el! Dar nu-s doi ca dânsul pe lume, spuse Brooksmith la despărțire.
Îmi dăduse adresa lui, locul unde puteam afla vești despre el. Multă vreme n-am avut prilejul să mă folosesc de această înștiințare, fiindcă, la încercare, se dovedi într-adevăr un caz foarte greu. Pe scurt, oamenii care-l cunoșteau și-l cunoscuseră pe domnul Offord nu voiau să-l ia, iar eu nu mă puteam împăca cu gândul de a-l împinge printre oameni care nu-l cunoșteau. Le-am vorbit multora dintre vechii noștri prieteni despre el și i-am găsit pe toți stăpâniți de același amestec ciudat de simțăminte pe care-l recunoșteam și în mine, ba încă înclinați să dea crezare bănuielii că era „răsfățat”, bănuială pe care pe atunci nu voiam nicidecum s-o primesc. Mai limpede spus, ideea de a-l folosi ca pe o slugă le dădea, când se gândeau la ea, o anumită stinghereală, o stânjeneală bine simțită: îl întâlniseră de atâtea ori în societate. Mulți l-ar fi poftit, și chiar îl pofteau, sau, mai bine zis, mă rugau pe mine să-l poftesc, să vină să-i vadă; dar o simplă listă de case unde să facă vizite nu era ceea ce-i doream eu. Era prea scund pentru oamenii cu pretenții foarte mari; cu toate acestea, am auzit de un loc liber în casa unui diplomat, ceea ce m-a făcut să-i scriu câteva rânduri, deși căutam mult mai puțin ceva măreț decât ceva omenesc. După cinci zile am primit vești de la el. Soția secretarului hotărâse, după ce-l ținuse până atunci în așteptare, că nu putea lua un servitor dintr-o casă în care nu fusese o doamnă. Biletul avea un post-scriptum: „Bine că n-a fost, domnule, o doamnă ca unele.”
O săptămână mai târziu veni să mă vadă și-mi spuse că-și „găsise loc”: se angajase la niște oameni cât se poate de respectabili — erau cineva de mare greutate în City[4] —, care locuiau în partea dinspre Bayswater a Parcului. „Mă gândesc că va fi cam searbăd, domnule”, recunoscu el, „dar mi-am văzut focul de artificii, nu-i așa, domnule? Nu poate fi foc de artificii în fiecare seară. După Mansfield Street nu prea mai ai de ales.” Se părea totuși că avea într-o oarecare măsură; căci, în anul următor, mergând într-o zi s-o vizitez pe o verișoară de la țară, o doamnă de o anumită vârstă care petrecea două săptămâni la Londra, la niște prieteni de-ai ei, o familie necunoscută mie și care locuia în Chester Square, ușa casei îmi fu deschisă, spre mirarea și bucuria mea, de Brooksmith în persoană. La plecare am stat puțin de vorbă cu el și am înțeles că oamenii cei mari din City i se păruseră de o plictiseală de neîndurat; și am ghicit, deși n-o spunea, că i se păruseră și vulgari. Nu știu cum i-ar fi judecat pe stăpânii de atunci dacă ruda mea nu le-ar fi fost prietenă; dar, în împrejurările date, se abținu de la orice comentariu.
Nici nu era nevoie de vreunul: înainte ca doamna în cauză să-și încheie vizita, ei mă cinstiră cu o invitație la cină, pe care o primii. Era destul de multă lume cu acel prilej, dar mărturisesc că mă gândeam la Brooksmith mult mai mult decât la cei așezați la masă. Aceștia nu cereau o atenție prea adâncă: toți puteau fi încadrați în tipuri obișnuite, iremediabile, inevitabile. Era lumea banalității voioase, a distincției conștiente de sine și a obtuzității prospere; o lume îndestulată, materială, insulară, o lume a argintăriei hidoase, încărcate de înflorituri, a ordinii greoaie și a conversației firave. Nu se rosti niciun cuvânt despre Byron. Nimic nu m-ar fi înduplecat să mă uit la Brooksmith în timpul mesei și eram sigur că nici măcar dacă aș fi răsturnat vinul nu l-aș fi făcut să-mi întâlnească privirea. Între noi exista o înrudire a spiritului; simțeam, unul față de celălalt, un fel de răspundere socială. Pe scurt, fuseserăm împreună în Arcadia și iată unde ajunseserăm amândoi! Nu-i de mirare că ne era rușine să dăm ochii unul cu celălalt. Când mă ajută să-mi îmbrac paltonul, la plecare, ne despărțirăm în tăcere, pentru întâia oară de la primele zile din Mansfield Street. Mi se păru slab și istovit și am bănuit că noul loc nu era mai „omenesc” decât cel dinainte. Era carne de vită din belșug și bere asemenea, dar nu era nicio reciprocitate. Întrebarea pe care ar fi trebuit s-o pună înainte să primească locul nu era „Câți lachei se țin?”, ci „Câtă imaginație?”
Data următoare când m-am dus la acea casă — mărturisesc că nu foarte curând —, m-am pomenit în fața urmașului său, un personaj care se bucura vădit de norocul de a nu-și fi părăsit niciodată treapta firească. Putea fi vreuna mai înaltă? părea să întrebe, pe deasupra capetelor a trei lachei și chiar ale unora dintre vizitatori. Mă făcu să simt ca și cum Brooksmith ar fi murit; dar n-am îndrăznit să întreb — n-aș fi putut îndura acel „N-am nici cea mai mică idee, domnule”. Am trimis un bilet la adresa pe care mi-o dăduse Brooksmith după moartea domnului Offord, dar n-am primit răspuns. După șase luni însă, am fost onorat cu vizita unei persoane în vârstă, posomorâte și ponosite, care se prezentă drept mătușa domnului Brooksmith și de la care aflai că el rămăsese fără slujbă și fără sănătate și că-i îngăduise să vină să-mi spună că, dacă aș putea rupe o jumătate de ceas ca să trec pe la el, ar socoti-o o cinste rară.
M-am dus a doua zi — trimisa lui îmi dăduse o adresă nouă — și mi-am găsit prietenul găzduit pe o stradă scurtă și sordidă din Marylebone, unul dintre acele unghere ale Londrei care poartă expresia cea mai de pe urmă a unei mizerii bolnăvicioase. Camera în care am fost poftit se afla deasupra micii prăvălii a unui vopsitor și curățător de haine, care avea în vitrină mănuși de piele de ied umflate și șaluri decolorate. Pe acolo mișuna mulțime de copii murdari, iar înăuntru plutea un miros cald și umed, ca de rufe murdare puse la „fiert”. Brooksmith ședea cu o pătură peste picioare lângă o ferestruică îngrijită, de unde, prin spatele unor perdele scrobite, de un alb albăstrui, putea privi, peste drum, la o tarabă, la o tinichigerie și la o cârciumioară slinoasă. Trecuse printr-o boală și era în convalescență; atât mama, cât și mătușa lui îl îngrijeau. Mama îmi plăcu: era blândă și nespus de umilă; mătușa însă nu-mi plăcea prea mult și o legam, poate pe nedrept, de cârciuma de peste drum — părea, într-un fel, slinoasă de aceeași unsoare —, iar ochiul ei furiș urmărea fiecare mișcare a mâinii mele, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu se îndreaptă spre buzunar. Mâna mea nu luă acea cale: nu puteam, fără să fiu rugat, să mă port atât de dezinvolt cu Brooksmith. De câteva ori ușa camerei se deschise și niște bătrâne misterioase își vârâră capul, apoi se retraseră târșâindu-și picioarele. Nu știu cine erau; bietul Brooksmith părea împresurat de femei nedeslușite, iscoditoare, mirosind a bere.
El însuși era cam absent, vădit slăbit și foarte stânjenit, iar între noi nu se făcu nicio aluzie la Mansfield Street. Cu toate acestea, prin contrast, imaginea salonului a cărui podoabă fusese îmi stăruia dinainte cu destulă putere. Mă încredință că se însănătoșea într-adevăr, iar mama lui spuse că s-ar pune pe picioare dacă ar izbuti să se mai învioreze. Mătușa îi întări părerea și am devenit și mai sigur că, în ce-o privea, știa de unde să-și ia înviorarea. Mă tem că am fost cam slab cu vechiul meu prieten, fiindcă am lăsat să treacă prilejul, atât de neobișnuit de bun, de a-i mustra neseriozitatea care-l făcuse să părăsească slujbe onorabile — locuri bune, rigide, statornice, dintre care unul, după cum știam, era însoțit și de rugăciuni de dimineață —, în Bayswater și Belgravia. Foarte probabil, motivele lui fuseseră profane și sentimentale: nu voia rugăciuni de dimineață, voia să fie pentru cineva „dragul meu”; dar nu eu puteam fi acela care să-l mustre. Îndepărtă aceste episoade din vorbă și am văzut că nu dorea să le discute. Mi-am mai dat seama, lucru destul de ciudat, că revederea mea ar fi fost pentru el o plăcere îndoielnică: se îndoia acum până și de puterea mea de a-i ierta abaterile. Nu voia să fie silit să dea explicații; iar purtarea lui avea să ceară, pesemne, explicații și de aici înainte. Când mi-am luat rămas-bun, mă privi o clipă cu niște ochi care spuneau totul: „Cum să vorbesc despre anii aceia minunați aici, de față cu oamenii aceștia, cu bătrânele astea care-și vâră capul pe ușă? Ați fost foarte bun că ați venit să mă vedeți — n-a fost ideea mea; ea v-a adus. Am spus tot; s-a sfârșit; aveți să vă pierdeți cu totul răbdarea cu mine și aș prefera să nu vedeți ce urmează.” A doua zi i-am trimis niște bani într-o scrisoare; dar ceea ce a urmat n-am văzut decât în lumina unei continuări sterpe.
La un an încheiat după vizita mea, aflat într-o seară la cină, mi-am dat seama că Brooksmith era unul dintre servitorii care pluteau în spatele scaunelor noastre. Nu el îmi deschisese ușa și nu-l recunoscusem printre slujitorii adunați în vestibul. De astă dată am încercat să-i prind privirea, dar nu mi-a dat niciun prilej, iar când îmi întinse un platou n-am putut decât să am grijă să-i mulțumesc destul de tare ca să mă audă. Ba chiar am mâncat din două antreuri asupra cărora aveam îndoieli, prefăcute mai târziu în certitudini, numai ca să nu-l jignesc. Părea destul de sănătos, dar mult îmbătrânit, și purta, într-o măsură neobișnuit de izbitoare, masca sticloasă și lipsită de expresie a servitorului britanic de rasă. Am văzut cu consternare că, dacă nu l-aș fi cunoscut, l-aș fi luat, după înfățișare, drept o întruchipare peste măsură de grăitoare a posomorârii slugarnice, închise oricărui răspuns. Mi-am spus că devenise reacționar, trecuse de partea filistinilor, se aruncase în religie — religia „locului” său —, asemenea unei doamne străine trecute de prima tinerețe. Am ghicit, de asemenea, că era angajat numai pentru seara aceea: devenise un simplu chelner, intrase în ceata celor cu veste albe care „merg la servit”. Era ceva înduioșător în acest fapt și însemna o cumplită coborâre a lui Brooksmith în lumea de rând. Era proza mercenară a meseriei de majordom; renunțase la lupta pentru poezie. Dacă ceea ce-i lipsise era reciprocitatea, unde se afla acum reciprocitatea? Numai pe fundul paharelor de vin și în cei cinci șilingi — ori cât li se dă — pe care majordomul casei i-i punea în palmă. Totuși, presupuneam că alesese o ramură nesigură a meseriei sale fiindcă, la urma urmei, îl trimitea mai rar jos. Legăturile lui cu societatea londoneză erau mai superficiale, dar, firește, mai felurite. La plecare, de astă dată, l-am căutat cu înfrigurare printre cei patru-cinci slujitori ale căror siluete verticale, alcătuind caneluri pe pereții vestibulelor londoneze, sunt menite să facă să alunece mai lin formalitățile plecării; dar nu era de serviciu. L-am întrebat pe unul dintre ceilalți dacă nu se afla în casă și am primit răspunsul prompt:
— Tocmai a plecat, domnule. Pot face ceva pentru dumneavoastră, domnule?
Aș fi vrut să spun: „Vă rog să-i transmiteți salutările mele prietenești”, dar m-am abținut; nu voiam să-l compromit, și nu l-am mai întâlnit niciodată.
De multe ori, mergând la câte o cină, l-am căutat; uneori primeam invitații anume ca să-mi sporesc șansele de a-l întâlni. Dar întotdeauna în zadar; așa încât, de vreme ce îi întâlneam iar și iar pe mulți alții din clasa celor angajați cu seara, am sfârșit prin a-mi însuși teoria că el își procura mereu dinainte lista oaspeților așteptați și se ferea de ospețele pe care afla astfel că urma să le cinstesc cu prezența mea. În cele din urmă am renunțat la speranță, iar într-o zi, după trei ani, am primit din nou vizita mătușii lui. Era și mai posomorâtă, și mai ponosită, aproape soioasă, și se afla la mare necaz și nevoie. Sora ei, doamna Brooksmith, murise cu un an înainte, iar după trei luni dispăruse și nepotul. El se îngrijise întotdeauna puțin de ea, de când cu necazurile ei — n-am aflat niciodată care fuseseră acele necazuri —, iar acum nu mai avea nici măcar un jupon de amanetat. Mai avea și o nepoată, căreia îi fusese totul înainte de a cădea la necaz, dar nepoata se purtase cu ea cum nu se putea mai rușinos. Acestea erau amănunte; faptul cu adevărat însemnat și romanesc era că Brooksmith izbutise în cele din urmă să se sustragă sorții sale. Într-o seară plecase ca de obicei la servit, într-o vestă albă pe care ea i-o spălase și i-o călcase cu mâinile ei, urmând să se înfățișeze la o petrecere mare, undeva spre Kensington. Dar nu se mai întorsese acasă și nu ajunsese nici la petrecerea cea mare, nici la vreo altă petrecere de care să fi putut afla cineva. Nicio urmă a lui nu ieșise la iveală; nicio licărire a vestei albe nu străpunsese întunericul sorții sale. Vestea mă zgudui puternic, căci aveam eu o bănuială despre adevărata lui destinație. Bătrâna lui rudă se gândise îndată, după cum spunea, la ce era mai rău. Într-un fel, undeva, el se dăduse cu totul la o parte; iar acum nădăjduiesc că, păstrându-și cumpănirea atât de caracteristică, schimbă farfuriile zeilor nemuritori. După cum mai spunea posomorâta mea vizitatoare, nu izbutise niciodată să se mai învioreze. Din fericire, am putut-o trimite de la mine ceva mai înviorată. Dar umbra nedeslușită a bietului Brooksmith este una dintre cele pe care le văd. Fusese, într-adevăr, răsfățat.
NOTE
[1] „Școala engleză” (în franceză).
[2] „E sfârșitul tuturor lucrurilor” (în franceză).
[3] Coucher: ceremonia de la curtea franceză care însoțea retragerea suveranului la culcare.
[4] City: centrul istoric și financiar al Londrei.