Bătrânul Jack adună tăciunii cu o bucată de carton și-i presără cu chibzuială peste movila boltită de cărbuni care începeau să albească. După ce o acoperi cu un strat subțire, fața i se cufundă în întuneric; dar, când începu iar să facă vânt focului, umbra lui ghemuită urcă pe peretele din față, iar chipul îi ieși încet din nou la lumină. Era un chip de bătrân, numai oase și păr. Ochii albaștri, umezi, clipeau spre foc, iar gura umedă i se căsca uneori și, când se închidea, mesteca mecanic o dată sau de două ori. Când se aprinseră tăciunii, rezemă bucata de carton de perete, oftă și spuse:
— Așa mai merge, domnule O’Connor.
Domnul O’Connor, un tânăr cu părul cărunt și cu fața desfigurată de o mulțime de pete și coșuri, tocmai adunase tutunul pentru o țigară într-un sul frumos rotunjit, dar, când i se vorbi, își desfăcu lucrarea, dus pe gânduri. Apoi începu să ruleze iar tutunul, tot dus pe gânduri, și, după o clipă de chibzuială, se hotărî să lingă foița.
— A spus domnul Tierney când se întoarce? întrebă el cu un glas subțire și răgușit.
— N-a spus.
Domnul O’Connor își puse țigara în gură și începu să se caute prin buzunare. Scoase un teanc de cartonașe subțiri.
— Vă aduc un chibrit, spuse bătrânul.
— Lasă, merge și așa, spuse domnul O’Connor.
Alese unul dintre cartonașe și citi ce era tipărit pe el:
ALEGERI MUNICIPALE
—————
CIRCUMSCRIPȚIA ROYAL EXCHANGE
—————
Domnul Richard J. Tierney, P.L.G. [2], vă solicită cu respect votul și sprijinul la apropiatele alegeri din circumscripția Royal Exchange.
Agentul electoral al lui Tierney îl angajase pe domnul O’Connor să umble după voturi într-o parte a circumscripției, dar, cum vremea era urâtă și ghetele îi luau apă, își petrecea o bună parte din zi lângă foc, în sala comitetului electoral de pe Wicklow Street, cu Jack, bătrânul îngrijitor. Stăteau așa de când se întunecase, la sfârșitul zilei scurte. Era șase octombrie; afară era mohorât și frig.
Domnul O’Connor rupse o fâșie din cartonaș și, aprinzând-o, își aprinse țigara. Flacăra lumină atunci o frunză de iederă întunecată și lucioasă, prinsă la reverul hainei. Bătrânul îl privi cu luare-aminte, apoi luă iar bucata de carton și începu să facă încet vânt focului, în vreme ce tovarășul său fuma.
— Ei, da, urmă el, greu să știi cum să-ți crești copiii. Cine s-ar fi gândit că o să ajungă așa! L-am dat la școala Fraților Creștini și-am făcut pentru el tot ce-am putut, iar el umblă de colo-colo și se îmbată. Am încercat să fac din el un om cât de cât cumsecade.
Puse obosit cartonul la loc.
— Dacă n-aș fi bătrân acum, l-aș face eu să cânte altfel. I-aș pune ciomagul pe spinare și l-aș bate cât m-ar ține picioarele — cum am mai făcut de-atâtea ori. Mă-sa, știți, îl răsfață ba cu una, ba cu alta...
— Asta-i strică pe copii, spuse domnul O’Connor.
— Păi sigur că da, spuse bătrânul. Și ce mulțumire ai de pe urma lor? Numai obrăznicie. Cum mă vede că am luat un păhărel, se și dă la mine. Unde-o să ajungă lumea dacă fiii le vorbesc așa taților?
— Câți ani are? întrebă domnul O’Connor.
— Nouăsprezece, spuse bătrânul.
— De ce nu-l pui să facă ceva?
— Păi de când a ieșit de la școală, nu-l bat eu întruna la cap pe bețivan? „N-am să te țin eu în spinare”, îi zic. „Trebuie să-ți găsești de lucru.” Da’ când găsește, e și mai rău: bea tot ce câștigă.
Domnul O’Connor clătină din cap cu înțelegere, iar bătrânul tăcu, privind în foc. Cineva deschise ușa odăii și strigă:
— Ei! Ce-i aici, adunare de francmasoni?
— Cine-i? spuse bătrânul.
— Ce faceți pe întuneric? întrebă un glas.
— Tu ești, Hynes? întrebă domnul O’Connor.
— Da. Ce faceți pe întuneric? spuse domnul Hynes, înaintând în lumina focului.
Era un tânăr înalt și subțire, cu mustață castanie deschisă. Pe borul pălăriei îi atârnau picături de ploaie gata să cadă, iar gulerul hainei îi era ridicat.
— Ei, Mat, îi spuse domnului O’Connor, cum merge?
Domnul O’Connor clătină din cap. Bătrânul se îndepărtă de vatră și, după ce se poticni prin odaie, se întoarse cu două sfeșnice, pe care le vârî pe rând în foc, apoi le duse la masă. Se dezvălui o încăpere despuiată, iar focul își pierdu toată culoarea veselă. Pereții erau goi, în afară de un manifest electoral. În mijlocul odăii se afla o măsuță pe care erau îngrămădite hârtii.
Domnul Hynes se rezemă de polița căminului și întrebă:
— V-a plătit?
— Încă nu, spuse domnul O’Connor. Să dea Dumnezeu să nu ne lase cu ochii-n soare în seara asta.
Domnul Hynes râse.
— O, o să vă plătească. N-aveți grijă, spuse el.
— Sper să se miște mai repede, dacă are gânduri serioase, spuse domnul O’Connor.
— Tu ce zici, Jack? îl întrebă domnul Hynes ironic pe bătrân.
Bătrânul se întoarse la locul său de lângă foc, spunând:
— Nu că n-ar avea de unde, asta-i sigur. Nu ca celălalt cârpaci.
— Care cârpaci? întrebă domnul Hynes.
— Colgan, spuse bătrânul cu dispreț.
— Zici asta fiindcă e muncitor? Ce deosebire e între un zidar bun și cinstit și un cârciumar, ha? N-are muncitorul tot atâta drept să fie în consiliul municipal ca oricare altul? Ba chiar mai mult decât domnișorii ăia care stau cu pălăria-n mână în fața oricărui ins cu un titlu lipit de nume. Nu-i așa, Mat? spuse domnul Hynes, întorcându-se spre domnul O’Connor.
— Cred că ai dreptate, spuse domnul O’Connor.
— Unul e un om simplu și cinstit, care nu umblă cu temenele. Se duce acolo să-i reprezinte pe muncitori. Ăsta pentru care lucrați voi nu vrea decât să pună mâna pe vreo slujbă.
— Firește, și muncitorii trebuie să fie reprezentați, spuse bătrânul.
— Muncitorul, spuse domnul Hynes, se alege cu șuturile și fără niciun sfanț. Dar munca produce totul. Muncitorul nu umblă după slujbe grase pentru fii, nepoți și veri. Muncitorul n-o să târască cinstea Dublinului prin noroi ca să-i facă pe plac unui monarh neamț.
— Cum adică? spuse bătrânul.
— Nu știi că vor să-i înmâneze o adresă de bun-venit lui Edward Rex, dacă vine aici la anul? Ce ne trebuie nouă să ne ploconim în fața unui rege străin?
— Omul nostru n-o să voteze adresa, spuse domnul O’Connor. Candidează pe lista naționalistă.
— N-o să voteze? spuse domnul Hynes. Așteaptă și-o să vezi. Îl cunosc eu. Pe Dicky Șmecherul, pe Tierney?
— Zău că s-ar putea să ai dreptate, Joe, spuse domnul O’Connor. Oricum, aș vrea să apară odată cu gologanii.
Cei trei tăcură. Bătrânul începu să mai adune niște tăciuni. Domnul Hynes își scoase pălăria, o scutură, apoi își lăsă în jos gulerul hainei, dezvelind o frunză de iederă prinsă la rever.
— Dacă omul ăsta ar mai trăi, spuse el, arătând spre frunză, n-am mai vorbi de nicio adresă de bun-venit.
— Așa e, spuse domnul O’Connor.
— Ei, Doamne, ce vremuri! spuse bătrânul. Pe-atunci mai era viață.
În odaie se făcu iar tăcere. Apoi împinse ușa un omuleț agitat, care-și trăgea nasul și avea urechile înghețate. Veni repede spre foc, frecându-și mâinile de parcă voia să scoată scântei din ele.
— Bani nu sunt, băieți, spuse el.
— Ședeți aici, domnule Henchy, spuse bătrânul, oferindu-i scaunul.
— Nu te mișca, Jack, nu te mișca, spuse domnul Henchy.
Îl salută scurt din cap pe domnul Hynes și se așeză pe scaunul de pe care se ridicase bătrânul.
— Ai făcut Aungier Street? îl întrebă pe domnul O’Connor.
— Da, spuse domnul O’Connor, începând să-și caute însemnările prin buzunare.
— Ai trecut pe la Grimes?
— Am trecut.
— Și? Cum stă?
— N-a vrut să promită nimic. A zis: „Nu spun nimănui cu cine votez.” Dar cred că-i de-al nostru.
— De ce?
— M-a întrebat cine i-a propus candidatura, și i-am spus. I-am pomenit de părintele Burke. Cred că o să fie bine.
Domnul Henchy începu să-și tragă nasul și să-și frece mâinile deasupra focului cu o repeziciune grozavă. Apoi spuse:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, adu-ne puțin cărbune. Trebuie să mai fie ceva.
Bătrânul ieși din odaie.
— Nu merge, spuse domnul Henchy, clătinând din cap. L-am întrebat pe lustragiul ăla prăpădit, dar mi-a zis: „Ei, domnule Henchy, când o să văd că se face treabă cum trebuie, n-o să vă uit, fiți sigur.” Cârpaci zgârcit! Ei, da’ ce altceva să fie?
— Ce ți-am spus eu, Mat? zise domnul Hynes. Dicky Șmecherul, Tierney.
— O, e șmecher cât încape, spuse domnul Henchy. Nu degeaba are ochișorii ăia de porc. Lua-l-ar dracu’! N-ar putea să plătească bărbătește, în loc să tot zică: „O, domnule Henchy, trebuie să vorbesc cu domnul Fanning... Am cheltuit o grămadă de bani”? Școlăraș zgârcit al dracului! Pesemne a uitat vremea când taică-său, bătrânelul, ținea prăvălia de haine vechi din Mary’s Lane.
— Dar chiar așa e? întrebă domnul O’Connor.
— Pe Dumnezeu că da, spuse domnul Henchy. N-ai auzit niciodată? Și oamenii intrau duminica dimineața, înainte să se deschidă cârciumile, chipurile să-și cumpere o vestă ori o pereche de pantaloni — auzi vorbă! Dar bătrânelul, tatăl lui Dicky Șmecherul, avea întotdeauna o sticluță neagră, șmecheră și ea, într-un colț. Pricepi acum? Așa stă treaba. Acolo a văzut el întâia oară lumina zilei.
Bătrânul se întoarse cu câțiva bulgări de cărbune, pe care-i așeză ici-colo pe foc.
— Frumos ne-am aranjat, spuse domnul O’Connor. Cum vrea să muncim pentru el dacă nu scoate banul?
— N-am ce-i face, spuse domnul Henchy. Mă aștept să găsesc portăreii în hol când ajung acasă.
Domnul Hynes râse și, împingându-se cu umerii, se desprinse de polița căminului, gata de plecare.
— O să fie bine când vine regele Eddie, spuse el. Ei, băieți, deocamdată am plecat. Ne vedem mai târziu. Salut, salut.
Ieși încet din odaie. Nici domnul Henchy, nici bătrânul nu spuseră nimic, dar, tocmai când se închidea ușa, domnul O’Connor, care privise posomorât în foc, strigă deodată:
— Salut, Joe.
Domnul Henchy așteptă câteva clipe, apoi făcu semn din cap spre ușă.
— Ia spune-mi, zise el peste foc, ce-l aduce pe prietenul nostru pe-aici? Ce vrea?
— Ei, bietul Joe! spuse domnul O’Connor, aruncând mucul țigării în foc. E lefter, ca noi toți.
Domnul Henchy își trase zdravăn nasul și scuipă atât de îmbelșugat, încât era cât pe ce să stingă focul, care protestă printr-un sfârâit.
— Să-ți spun părerea mea personală și sinceră, zise el, eu cred că-i omul celeilalte tabere. După mine, e un spion al lui Colgan. „Dă o raită și vezi cum le merge. Pe tine n-o să te bănuiască.” Pricepi?
— Ei, bietul Joe e om de treabă, spuse domnul O’Connor.
— Taică-său era un om de treabă și respectabil, recunoscu domnul Henchy. Bietul bătrân Larry Hynes! Câte fapte bune n-a făcut la viața lui! Dar mă tem că prietenul nostru nu-i tocmai aur curat. La dracu’, pot să înțeleg că un om n-are bani, dar nu pot să înțeleg să trăiască pe spinarea altora. N-ar putea să aibă și el un dram de bărbăție?
— De la mine nu capătă cine știe ce primire când vine, spuse bătrânul. Să muncească pentru ai lui, nu să vină să iscodească pe-aici.
— Nu știu, spuse domnul O’Connor cu îndoială, scoțându-și foițele de țigară și tutunul. Eu cred că Joe Hynes e om cinstit. Și la condei se pricepe. Mai ții minte chestia aia pe care a scris-o?...
— Unii dintre revoluționarii și fenienii ăștia [3] sunt cam prea deștepți, după mine, spuse domnul Henchy. Știi care-i părerea mea personală și sinceră despre unii dintre șmecherașii ăștia? Cred că jumătate sunt plătiți de Castel [4].
— N-ai de unde ști, spuse bătrânul.
— Ba eu știu sigur, spuse domnul Henchy. Sunt slugile Castelului... Nu zic de Hynes... Nu, la dracu’, cred că el e cu o treaptă mai sus... Dar e un boiernaș sașiu... știi la ce patriot mă gândesc?
Domnul O’Connor dădu din cap.
— Uite-l pe urmașul în linie dreaptă al maiorului Sirr [5], dacă vrei să știi! O, sânge de patriot, nu alta! Ăsta-i omul care și-ar vinde țara pentru patru pence — da! — și pe urmă ar cădea în genunchi și i-ar mulțumi Atotputernicului Hristos că a avut o țară de vândut.
Se auzi o bătaie în ușă.
— Intră! spuse domnul Henchy.
În prag se ivi cineva care semăna cu un preot sărman ori cu un actor sărman. Hainele negre îi erau încheiate strâns pe trupul scund și nu se putea spune dacă purta guler de preot sau de mirean, fiindcă gulerul redingotei ponosite, ai cărei nasturi dezgoliți luceau în lumina lumânărilor, îi era ridicat în jurul gâtului. Purta o pălărie rotundă, de fetru negru și tare. Fața, lucind de picăturile de ploaie, îi semăna cu o bucată de brânză galbenă, umedă, în afară de cele două pete trandafirii care-i însemnau pomeții. Își deschise deodată gura foarte lungă, ca să arate dezamăgire, și în același timp își căscă larg ochii albaștri, foarte strălucitori, ca să arate bucurie și surprindere.
— O, părinte Keon! spuse domnul Henchy, sărind de pe scaun. Dumneavoastră sunteți? Poftiți!
— O, nu, nu, nu! spuse repede părintele Keon, țuguindu-și buzele de parcă ar fi vorbit unui copil.
— Nu poftiți să luați loc?
— Nu, nu, nu! spuse părintele Keon, cu un glas discret, îngăduitor, catifelat. Nu vreau să vă deranjez! Îl caut doar pe domnul Fanning...
— E pe-aici, la Vulturul Negru, spuse domnul Henchy. Dar nu poftiți să luați loc o clipă?
— Nu, nu, mulțumesc. Era doar o mică chestiune de afaceri, spuse părintele Keon. Vă mulțumesc mult.
Se trase din prag, iar domnul Henchy luă unul dintre sfeșnice și se duse la ușă să-i lumineze scara.
— O, vă rog, nu vă osteniți!
— Nu, dar e tare întuneric pe scări.
— Nu, nu, văd... Vă mulțumesc mult.
— E bine acum?
— Foarte bine, mulțumesc... Mulțumesc.
Domnul Henchy se întoarse cu sfeșnicul și-l puse pe masă. Se așeză iar lângă foc. Câteva clipe se lăsă tăcerea.
— Ia spune-mi, John, zise domnul O’Connor, aprinzându-și țigara cu alt cartonaș.
— Hm?
— Ăsta ce-i, de fapt?
— Întreabă-mă ceva mai ușor, spuse domnul Henchy.
— El și Fanning mi se par tare apropiați. Sunt des împreună la Kavanagh. O fi preot de-adevăratelea?
— Mmmda, așa cred... Cred că e ceea ce se cheamă o oaie neagră. N-avem multe, slavă Domnului, dar câteva tot avem... E un om nenorocit într-un fel sau altul...
— Și din ce trăiește? întrebă domnul O’Connor.
— Asta-i altă taină.
— Ține de vreo capelă, de vreo biserică, de vreo instituție sau...
— Nu, spuse domnul Henchy, cred că umblă pe cont propriu... Dumnezeu să mă ierte, adăugă el, am crezut că vine duzina de sticle cu bere neagră.
— Dar sunt ceva șanse să bem și noi? întrebă domnul O’Connor.
— Și mie mi s-a uscat gâtul, spuse bătrânul.
— De trei ori l-am rugat pe lustragiul ăla, spuse domnul Henchy, să trimită încoace o duzină de sticle cu bere neagră. L-am rugat și-acum, dar stătea rezemat de tejghea, în mâneci de cămașă, la o lungă taifă cu consilierul Cowley.
— De ce nu i-ai adus aminte? spuse domnul O’Connor.
— Păi nu puteam să mă duc peste el când vorbea cu consilierul Cowley. Am așteptat doar să se uite spre mine și i-am zis: „Cu trebșoara aia despre care v-am vorbit...” „Se rezolvă, domnule H.”, zice. Ei, da’ Prâslea ăla mic sigur a uitat cu totul.
— Se pune ceva la cale pe-acolo, spuse domnul O’Connor pe gânduri. Ieri i-am văzut pe toți trei, de zor, la colțul cu Suffolk Street.
— Cred că știu eu ce joc joacă, spuse domnul Henchy. În ziua de azi, dacă vrei să te facă lord primar, trebuie să le fii dator cu bani părinților cetății. Atunci te fac lord primar. Pe Dumnezeu, mă gândesc serios să mă fac și eu părinte al cetății. Ce ziceți? M-aș potrivi la slujba asta?
Domnul O’Connor râse.
— Cât privește datoriile...
— Să ies în trăsură de la Mansion House, spuse domnul Henchy, cu toată vermina pe mine [6], și cu Jack, uite-aici, în picioare în spatele meu, cu o perucă pudrată... ei?
— Și pe mine să mă faci secretarul tău particular, John.
— Da. Iar pe părintele Keon îl fac capelanul meu particular. O să fim ca-n familie.
— Zău, domnule Henchy, spuse bătrânul, ați ține mai bine la rang decât unii dintre ei. Vorbeam într-o zi cu bătrânul Keegan, portarul. „Și cum îți place noul stăpân, Pat?” îi zic. „Nu prea mai aveți ospețe acum”, îi zic. „Ospețe!” zice el. „Ăsta ar trăi și cu mirosul unei cârpe muiate-n ulei.” Și știți ce mi-a spus? Zău, mă jur pe Dumnezeu că nu l-am crezut.
— Ce? spuseră domnul Henchy și domnul O’Connor.
— Mi-a zis: „Ce părere ai de un lord primar al Dublinului care trimite să i se cumpere o livră de cotlete pentru cină? Asta zici și tu trai pe picior mare?” zice el. „Vai, vai”, zic eu. „O livră de cotlete”, zice, „adusă la Mansion House.” „Vai”, zic, „ce fel de oameni mai ajung și ăștia în ziua de azi?”
În clipa aceea se auzi o bătaie în ușă și un băiat își vârî capul înăuntru.
— Ce e? spuse bătrânul.
— De la Vulturul Negru, spuse băiatul, intrând într-o parte și lăsând jos un coș, cu un zăngănit de sticle.
Bătrânul îl ajută pe băiat să mute sticlele din coș pe masă și le numără: erau toate. După ce isprăviră, băiatul își trecu coșul pe braț și întrebă:
— Aveți sticle?
— Ce sticle? spuse bătrânul.
— Nu ne lași să le bem întâi? spuse domnul Henchy.
— Mi s-a spus să cer sticlele.
— Vino mâine, spuse bătrânul.
— Ia ascultă, băiete! spuse domnul Henchy. Dai o fugă până la O’Farrell și-l rogi să ne împrumute un tirbușon? Pentru domnul Henchy, să-i spui. Zi-i că nu-l ținem niciun minut. Lasă coșul acolo.
Băiatul ieși, iar domnul Henchy începu să-și frece voios mâinile, spunând:
— Ei, la urma urmei nu-i chiar așa de rău. În orice caz, se ține de cuvânt.
— Pahare nu sunt, spuse bătrânul.
— O, nu-ți face griji pentru asta, Jack, spuse domnul Henchy. Au mai băut și alți oameni cumsecade din sticlă.
— Oricum, e mai bine decât nimic, spuse domnul O’Connor.
— Nu-i un om rău, spuse domnul Henchy, numai că Fanning îl duce de nas. El are gânduri bune, știți, în felul lui amărât.
Băiatul se întoarse cu tirbușonul. Bătrânul desfăcu trei sticle și tocmai îi dădea tirbușonul înapoi când domnul Henchy îl întrebă pe băiat:
— Ai vrea să bei și tu, băiete?
— Dacă-mi dați voie, domnule, spuse băiatul.
Bătrânul mai desfăcu o sticlă, fără tragere de inimă, și i-o întinse băiatului.
— Câți ani ai? îl întrebă.
— Șaptesprezece, spuse băiatul.
Cum bătrânul nu mai spuse nimic, băiatul luă sticla și zise: „Cu tot respectul, în sănătatea domnului Henchy”, bău tot ce era în ea, o puse la loc pe masă și se șterse la gură cu mâneca. Apoi luă tirbușonul și ieși pe ușă tot într-o parte, mormăind un soi de salut.
— Așa începe, spuse bătrânul.
— De la una se ajunge la alta, spuse domnul Henchy.
Bătrânul împărți cele trei sticle desfăcute, iar bărbații băură din ele în același timp. După ce bău, fiecare își puse sticla pe polița căminului, la îndemână, și trase adânc aer în piept, mulțumit.
— Ei, eu am făcut treabă bună azi, spuse domnul Henchy după o pauză.
— Așa, John?
— Da. I-am câștigat vreo două voturi sigure pe Dawson Street, eu cu Crofton. Între noi fie vorba, Crofton — e băiat de treabă, bineînțeles —, dar la adunat voturi nu face doi bani. N-are o vorbă nici de aruncat la un câine. Stă și se uită la oameni, iar de vorbit vorbesc eu.
În clipa aceea intrară doi bărbați. Unul era foarte gras, iar hainele lui de serj albastru păreau gata să alunece de pe trupul cu umerii lăsați. Avea o față mare, cu o expresie ca de bou tânăr, ochi albaștri, holbați, și mustață sură. Celălalt, mult mai tânăr și mai firav, avea fața slabă și bine rasă. Purta un guler dublu foarte înalt și un melon cu boruri largi.
— Salut, Crofton! îi spuse domnul Henchy grăsanului. Vorbești de lup...
— De unde-a apărut băutura? întrebă tânărul. A fătat vaca?
— Sigur, Lyons vede întâi și-ntâi băutura! spuse domnul O’Connor râzând.
— Așa umblați voi după voturi? spuse domnul Lyons. Și eu cu Crofton stăm în frig și ploaie după alegători?
— Ei, lua-te-ar dracu’, spuse domnul Henchy, eu adun în cinci minute mai multe voturi decât voi doi într-o săptămână.
— Desfă două sticle de bere neagră, Jack, spuse domnul O’Connor.
— Și cum să le desfac? spuse bătrânul. Dacă n-avem tirbușon?
— Stați puțin, stați puțin! spuse domnul Henchy, ridicându-se repede. Ați mai văzut șmecheria asta?
Luă două sticle de pe masă, le duse la foc și le așeză pe marginea vetrei. Apoi se așeză iar lângă foc și mai trase o dușcă din sticla lui. Domnul Lyons se așeză pe marginea mesei, își împinse pălăria spre ceafă și începu să-și legene picioarele.
— Care-i sticla mea? întrebă el.
— Asta, băiete, spuse domnul Henchy.
Domnul Crofton se așeză pe o ladă și privi țintă cealaltă sticlă de pe marginea vetrei. Tăcea din două pricini. Prima, îndeajuns prin ea însăși, era că n-avea nimic de spus; a doua era că-i socotea pe tovarășii săi mai prejos de el. Umblase după voturi pentru Wilkins, conservatorul, dar, când conservatorii își retrăseseră omul și, alegând răul cel mai mic, își dăduseră sprijinul candidatului naționalist, fusese angajat să lucreze pentru domnul Tierney.
După câteva minute se auzi un „Poc!” parcă plin de scuze: sărise dopul sticlei domnului Lyons. Domnul Lyons sări de pe masă, se duse la foc, își luă sticla și o aduse înapoi la masă.
— Tocmai le spuneam, Crofton, zise domnul Henchy, că am adunat destule voturi astăzi.
— Pe cine ați prins? întrebă domnul Lyons.
— Păi, pe Parkes, unul, pe Atkinson, doi, și pe Ward din Dawson Street. Grozav bătrân, să știți — domn de modă veche, conservator vechi! „Dar candidatul dumitale nu-i naționalist?” zice el. „E un om respectabil”, zic eu. „E pentru tot ce-i de folos țării ăsteia. E un mare contribuabil”, i-am zis. „Are o mulțime de case în oraș și trei localuri; nu-i și-n folosul lui să țină impozitele jos? E un cetățean de vază și respectat”, zic, „și membru în consiliul pentru ajutorarea săracilor, și nu ține de niciun partid, nici bun, nici rău, nici așa și-așa.” Așa trebuie să le vorbești.
— Și cu adresa către rege cum rămâne? spuse domnul Lyons, după ce bău și plescăi din buze.
— Ascultă-mă pe mine, spuse domnul Henchy. Ce ne trebuie nouă în țara asta, cum i-am spus și bătrânului Ward, e capital. Dacă vine regele, intră bani în țară. Cetățenii Dublinului or să aibă de câștigat. Ia uite la toate fabricile de pe chei, cum stau degeaba! Ia uite câți bani ar fi în țara asta, dacă ne-am pune la treabă vechile industrii, morile, șantierele navale și fabricile. Capital ne trebuie.
— Dar ia stai, John, spuse domnul O’Connor. De ce să-i urăm bun-venit regelui Angliei? N-a spus chiar Parnell...
— Parnell, spuse domnul Henchy, a murit. Eu văd lucrurile așa. Uite-l pe omul ăsta ajuns pe tron după ce bătrână-sa l-a ținut deoparte până a încărunțit. E un om de lume și ne vrea binele. După mine, e un băiat de toată isprava, și fără fasoane de doi bani. Își zice și el: „Bătrâna nu s-a dus niciodată să-i vadă pe irlandezii ăștia sălbatici. Pe Hristos, mă duc eu să văd cum sunt.” Și noi să-l jignim pe om când vine aici într-o vizită prietenească? Ei? Nu-i așa, Crofton?
Domnul Crofton dădu din cap.
— Dar, până la urmă, spuse domnul Lyons, gata de dispută, viața regelui Edward nu-i tocmai...
— Ce-a fost a fost, spuse domnul Henchy. Eu personal îl admir pe om. E un om de viață, ca tine și ca mine. Îi place păhărelul lui de grog și poate că-i cam afemeiat, și-i mare amator de sport. La dracu’, noi, irlandezii, nu putem juca cinstit?
— Astea-s toate bune și frumoase, spuse domnul Lyons. Dar ia gândiți-vă la cazul lui Parnell.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse domnul Henchy, unde-i analogia dintre cele două cazuri?
— Vreau să spun, zise domnul Lyons, că avem și noi idealurile noastre. De ce să primim un asemenea om cu brațele deschise? Credeți că, după ce făcuse, Parnell mai era potrivit să ne conducă? Și-atunci, pentru Edward al Șaptelea de ce-am face-o?
— Azi se împlinesc anii de la moartea lui Parnell, spuse domnul O’Connor, și să nu răscolim vechile dușmănii. Acum, că s-a dus, îl respectăm cu toții, chiar și conservatorii, adăugă el, întorcându-se spre domnul Crofton.
Poc! Dopul întârziat sări din sticla domnului Crofton. Domnul Crofton se ridică de pe ladă și se duse la foc. Întorcându-se cu prada lui, spuse cu glas adânc:
— Cei din tabăra noastră îl respectă fiindcă era un gentleman.
— Ai dreptate, Crofton! spuse domnul Henchy cu înfocare. A fost singurul om în stare să țină în frâu sacul ăla cu mâțe. „Jos, câinilor! Culcat, javrelor!” Așa-i lua. Intră, Joe! Intră! strigă el, zărindu-l pe domnul Hynes în prag.
Domnul Hynes intră încet.
— Desfă încă o sticlă de bere neagră, Jack, spuse domnul Henchy. O, am uitat că n-avem tirbușon! Ia dă-mi una încoace, s-o pun la foc.
Bătrânul îi întinse încă o sticlă, iar el o puse pe marginea vetrei.
— Ia loc, Joe, spuse domnul O’Connor, tocmai vorbeam despre Șeful.
— Da, da! spuse domnul Henchy.
Domnul Hynes se așeză pe marginea mesei, lângă domnul Lyons, dar nu spuse nimic.
— Uite unul, în orice caz, spuse domnul Henchy, care nu s-a lepădat de el. Pe Dumnezeu, asta pot s-o spun despre tine, Joe! Nu, pe Dumnezeu, tu i-ai rămas alături ca un bărbat!
— A, Joe! spuse deodată domnul O’Connor. Zi-ne chestia aia pe care-ai scris-o — mai ții minte? O ai la tine?
— O, da! spuse domnul Henchy. Zi-ne-o pe aia. Ai auzit-o vreodată, Crofton? Ia ascultă: ceva minunat.
— Hai, spuse domnul O’Connor. Dă-i drumul, Joe.
Domnul Hynes nu păru să-și amintească pe loc despre ce era vorba, dar, după ce se gândi puțin, spuse:
— A, despre aia ziceți... Păi e veche de-acum.
— Dă-i drumul, omule! spuse domnul O’Connor.
— Șșș, șșș, făcu domnul Henchy. Hai, Joe!
Domnul Hynes mai șovăi puțin. Apoi, în tăcerea din jur, își scoase pălăria, o puse pe masă și se ridică. Părea să repete versurile în minte. După o pauză destul de lungă, anunță:
MOARTEA LUI PARNELL
6 octombrie 1891
Își drese glasul o dată sau de două ori, apoi începu să recite:
E mort. E mort al nostru Rege fără coroană.
O, Erin [7], plângi cu glas cernit,
Căci haita noilor fățarnici
Cu mâna-i cruntă l-a strivit.
Zace ucis de câinii lași
Ce din noroi în slavă i-a-nălțat;
Pe rugul regelui tău piere
Tot ce-ai visat și-ai așteptat.
În palat, colibă ori bordei,
Inima irlandeză, oriunde-ar fi,
Se pleacă-n jale: nu mai este
Cel ce-a țării soartă ar croi.
El i-ar fi dat lui Erin slavă,
Cu steagul verde desfășurat;
Pe-ai ei cârmuitori, barzi și oșteni
O lume-ntreagă i-ar fi admirat.
Visa — ah, nu era decât un vis! —
La Libertate: se zbătea
Să prindă idolul; trădarea
L-a rupt de tot ce el iubea.
Rușine mâinilor de lași
Ce Domnul l-au lovit mișel
Ori l-au vândut c-un sărut gloatei
De popi slugarnici, străini de el.
Rușinea veșnică să ardă
Amintirea celor ce-au încercat
Să mânjească numele slăvit
Al celui ce, mândru, i-a lepădat.
Căzu așa cum cad cei mari,
Nobil, neînfricat pân’ la sfârșit;
Cu-ai lui Erin eroi de-odinioară
Moartea acum l-a înfrățit.
Nu-i tulbure vreo vrajbă somnul!
E liniștit; nu-l mai avântă
Nici chinul, nici ambiția înaltă
Spre culmile de slavă sfântă.
Ei au învins: l-au doborât.
Dar, Erin, duhul lui, să știi,
Ca Phoenix din văpăi se poate
La zorii zilei iar ivi,
A zilei când Libertatea va domni.
Și, Erin, să-nchini atunci și pentru el,
Din cupa ce-o ridici spre Bucurie,
O durere: amintirea lui Parnell.
Domnul Hynes se așeză iar pe masă. Când își isprăvi recitarea, se lăsă tăcerea, apoi izbucniră aplauzele: aplaudă până și domnul Lyons. Aplauzele ținură o vreme. Când încetară, toți ascultătorii băură în tăcere din sticle.
Poc! Sări dopul sticlei domnului Hynes, dar domnul Hynes rămase pe masă, îmbujorat și cu capul descoperit. Părea că nu auzise invitația.
— Bravo, Joe! spuse domnul O’Connor, scoțându-și foițele de țigară și punga cu tutun, ca să-și ascundă mai bine emoția.
— Ce zici de asta, Crofton? strigă domnul Henchy. Nu-i frumos? Ei?
Crofton spuse că era un text foarte frumos scris.
NOTE ALE TRADUCĂTORULUI
[1] Ziua iederii: comemorarea lui Charles Stewart Parnell, lider naționalist irlandez, mort la 6 octombrie 1891. Frunzele de iederă purtate de personaje sunt semnul amintirii sale. Tot la el se referă numele „Șeful” și „Regele fără coroană”. Vezi [comemorarea oficială a lui Parnell](https://www.gov.ie/en/department-of-the-taoiseach/speeches/speech-by-taoiseach-simon-harris-at-the-ivy-day-commemoration-of-charles-stewart-parnell/) și [textul lui Joyce](https://www.gutenberg.org/cache/epub/2814/pg2814-images.html).
[2] P.L.G.: Poor Law Guardian, membru al unui consiliu local însărcinat cu administrarea ajutorului pentru săraci și a azilurilor de muncă. Inițialele, păstrate pe cartonașul electoral, desemnează funcția invocată mai târziu de Henchy. Vezi [Arhivele Naționale ale Irlandei — Poor Law Records](https://nationalarchives.ie/ga/help-with-research/research-guides/poor-law-records/).
[3] Fenieni: membri ai mișcării republicane irlandeze care urmărea înlăturarea stăpânirii britanice. Vezi [National Army Museum — cronologia istoriei irlandeze](https://www.nam.ac.uk/explore/timeline-ireland-and-british-army).
[4] Castelul: Castelul Dublin, sediul administrației britanice din Irlanda; numele desemnează aici și autoritățile de acolo. Vezi [istoria Castelului Dublin](https://dublincastle.ie/history/).
[5] Maiorul Sirr: Henry Charles Sirr, slujitor al autorităților britanice din Dublin, implicat în capturarea lui Lord Edward FitzGerald în 1798 și a lui Robert Emmet în 1803. În replica lui Henchy, înrudirea invocată este o acuzație de trădare. Vezi [Alfred Webb, A Compendium of Irish Biography, 1878](https://libraryireland.com/biography/MajorHenryCharlesSirr.php).
[6] Mansion House este reședința oficială a lordului primar al Dublinului. „Vermina” păstrează jocul verbal din original: Henchy spune „vermin” — paraziți, jivine — în loc de „ermine”, hermina ținutei ceremoniale. Vezi [Dublin City Council — The Mansion House](https://www.dublincity.ie/archaeology-conservation-and-heritage/dublins-historic-buildings/mansion-house) și [replica din textul englez](https://www.gutenberg.org/cache/epub/2814/pg2814-images.html).
[7] Erin: nume poetic al Irlandei. Vezi [Collins English Dictionary](https://www.collinsdictionary.com/dictionary/english/erin).
Notă asupra textului: erorile evidente de transcriere din fișierul furnizat au fost îndreptate în traducere prin confruntare cu [ediția engleză din Project Gutenberg](https://www.gutenberg.org/cache/epub/2814/pg2814-images.html). De pildă, „sky falsetto” corespunde formei „husky falsetto”, iar „Tiemey” este „Tierney”.