Omul care voia să fie rege

Rudyard Kipling

„Frate cu un Prinț și tovarăș cu un cerșetor, dacă se dovedește vrednic.”

Legea, așa cum este citată, statornicește o purtare dreaptă în viață, și una nu tocmai lesne de urmat. Am fost tovarăș cu un cerșetor de nenumărate ori, în împrejurări care nu ne îngăduiau niciunuia să afle dacă celălalt era vrednic. Frate cu un Prinț n-am ajuns încă, deși odată am fost pe aproape să mă înrudesc cu ceea ce ar fi putut fi un Rege adevărat și mi s-a făgăduit moștenirea unui Regat, cu armată, tribunale, venituri și politică, toate de-a gata. Dar astăzi mă tem foarte tare că Regele meu e mort, iar dacă vreau o coroană, trebuie să mă duc s-o caut singur.

Totul a început într-un tren, pe drumul de la Ajmir la Mhow. Se ivise un Deficit în Buget, care mă silea să călătoresc la clasa Intermediară, ceea ce e de-a dreptul îngrozitor, în loc de clasa a doua, care costă doar jumătate din cât costă clasa întâi. La clasa Intermediară nu există perne, iar populația e alcătuită fie din Intermediari, adică eurasiatici, fie din indigeni, ceea ce e neplăcut pentru o călătorie lungă de noapte, fie din Vagabonzi, ceea ce e amuzant, deși sunt beți. Intermediarii nu cumpără de la bufetele gărilor. Își aduc mâncarea în legături și oale, cumpără dulciuri de la vânzătorii indigeni și beau apa de pe marginea drumului. De aceea, pe vreme caldă, Intermediarii sunt scoși morți din vagoane, iar pe orice vreme sunt priviți, pe bună dreptate, de sus.

Vagonul meu Intermediar s-a întâmplat să fie gol până am ajuns la Nasirabad, unde a intrat un domn zdravăn, cu sprâncene negre, în mâneci de cămașă și, urmând obiceiul Intermediarilor, mi-a dat binețe. Era un hoinar și un vagabond ca mine, dar cu un gust cultivat pentru whisky. A povestit despre lucruri pe care le văzuse și le făcuse, despre colțuri ascunse ale Imperiului în care pătrunsese și despre aventuri în care își primejduise viața pentru mâncarea pe câteva zile.

— Dacă India ar fi plină de oameni ca dumneata și ca mine, care nu știu, mai mult decât ciorile, de unde-o să le vină rația de mâine, țara n-ar da venituri de șaptezeci de milioane, ar da șapte sute de milioane, a spus el; și, uitându-mă la gura și bărbia lui, eram înclinat să-i dau dreptate.

Am vorbit politică, politica Vagabonzimii, care vede lucrurile pe dedesubt, acolo unde șipcile și tencuiala nu sunt netezite, și am vorbit despre rânduielile poștei, fiindcă prietenul meu voia să trimită din gara următoare o telegramă înapoi la Ajmir, locul unde, dacă mergi spre apus, schimbi linia de Bombay pentru cea de Mhow. Prietenul meu nu avea alți bani decât opt anna, pe care îi voia pentru cină, iar eu nu aveam niciun ban, din pricina încurcăturii pomenite mai sus cu Bugetul. Mai mult, mă duceam într-un pustiu unde, deși aveam să reiau legătura cu Vistieria, nu existau oficii telegrafice. Prin urmare, nu-l puteam ajuta în niciun fel.

— Am putea să amenințăm un șef de gară și să-l punem să trimită telegrama pe datorie, a spus prietenul meu, dar asta ar însemna anchete și pentru dumneata, și pentru mine, iar zilele astea am destule pe cap. Ziceai că te întorci pe linia asta peste câteva zile?

— În zece zile, am spus.

— Nu poți s-o faci în opt? a spus el. Treaba mea e cam grabnică.

— Îți pot trimite telegrama în cel mult zece zile, dacă îți e de folos, am spus.

— Acum, dacă mă gândesc, nu m-aș bizui pe telegramă să-l aducă. Uite cum stă treaba. Pleacă din Delhi spre Bombay pe 23. Asta înseamnă că trece prin Ajmir cam în noaptea de 23.

— Dar eu mă duc în Deșertul Indian, am explicat.

— Foarte bine, a spus el. O să schimbi la Marwar Junction ca să intri în ținutul Jodhpore; altfel n-ai cum. Iar el o să treacă prin Marwar Junction în zorii zilei de 24, cu poștalul de Bombay. Poți fi la Marwar Junction atunci? N-o să te încurce, fiindcă știu că nu prea ai ce ciuguli din Statele astea ale Indiei Centrale, chiar dacă te dai drept corespondent al ziarului „The Backwoodsman”.

— Ai încercat vreodată șmecheria asta? am întrebat.

— De câte ori! Dar Rezidenții te dibuiesc și pe urmă te duc cu escortă până la Graniță, înainte s-apuci să bagi cuțitul în ei. Dar să revenim la prietenul meu. Trebuie să-i trimit o vorbă prin viu grai, să-i spun ce mi s-a întâmplat, altfel n-o să știe unde să se ducă. Aș socoti că-mi faci mai mult decât un bine dacă ai ieși din India Centrală la timp ca să-l prinzi la Marwar Junction și să-i spui: „S-a dus în Sud pentru o săptămână.” O să știe ce înseamnă. E un om mare, cu barbă roșie, și-un domn grozav. O să-l găsești dormind ca un domn într-un compartiment de clasa a doua, cu toate bagajele în jurul lui. Dar să nu te sperii. Lasă geamul în jos și spune-i: „S-a dus în Sud pentru o săptămână”, și-o să priceapă. Îți scurtezi șederea pe acolo numai cu două zile. Te rog ca un străin care merge spre Apus, a spus el, apăsat.

— De unde ai venit? am spus.

— Din Răsărit, a spus el, și trag nădejde că-i vei da vorba după Echer, de dragul Mamei mele, ca și al dumitale.

Englezii nu se înmoaie de obicei când se face apel la amintirea mamelor lor; dar, din anumite motive, care vor deveni pe deplin limpezi, am găsit de cuviință să mă învoiesc.

— E mai mult decât o nimica toată, a spus el, de-aia te-am rugat s-o faci; și-acum știu că mă pot bizui pe dumneata. Un vagon de clasa a doua la Marwar Junction și un roșcovan dormind în el. Sigur o să-ți amintești. Eu cobor la gara următoare și trebuie să rămân acolo până vine sau îmi trimite ce-mi trebuie.

— Îi dau vorba dacă-l prind, am spus, și, de dragul Mamei dumitale, ca și al Mamei mele, am să-ți dau un sfat. Nu încerca deocamdată să cutreieri Statele Indiei Centrale ca un corespondent al ziarului „The Backwoodsman”. Umblă pe aici unul adevărat și s-ar putea să iasă bucluc.

— Mulțumesc, a spus el simplu; și când pleacă porcul? Eu nu pot să mor de foame fiindcă îmi strică el treaba. Voiam să pun mâna pe rajahul din Degumber, de pe aici, pentru povestea cu văduva tatălui său și să-i dau o sperietură.

— Dar ce i-a făcut văduvei tatălui său?

— A umplut-o cu ardei roșu și a bătut-o cu papucul până a omorât-o, pe când atârna de-o grindă. Am aflat singur, și sunt singurul om care-ar îndrăzni să intre în Stat ca să ia bani de tăcere pentru asta. O să încerce să mă otrăvească, așa cum au făcut la Chortumna, când m-am dus acolo să-i jefuiesc. Dar îi dai vorba mea omului de la Marwar Junction?

A coborât într-o gară mică de pe drum, iar eu am stat pe gânduri. Auzisem de mai multe ori despre oameni care se dădeau drept corespondenți de ziar și storceau bani de la micile State Indigene, amenințându-le că le dau în vileag, dar nu mai întâlnisem niciodată vreunul din casta aceea. Duc o viață grea și de obicei mor cât se poate de subit. Statele Indigene au o sănătoasă groază de ziarele englezești, care ar putea arunca lumină asupra metodelor lor aparte de guvernare, și fac tot ce pot ca să-i înece pe corespondenți în șampanie sau să le ia mințile cu calești trase de patru cai. Nu înțeleg că nimănui nu-i pasă câtuși de puțin de administrația lăuntrică a Statelor Indigene, câtă vreme împilarea și crima sunt ținute între limite decente, iar cârmuitorul nu e drogat, beat ori bolnav de la un capăt al anului la celălalt. Sunt locurile întunecate ale pământului, pline de cruzimi de neînchipuit, atingând cu o latură Calea Ferată și Telegraful, iar cu cealaltă zilele lui Harun-al-Raschid. După ce am coborât din tren, am făcut treburi cu feluriți Regi și, în opt zile, am trecut prin multe schimbări de viață. Uneori purtam haine de gală și mă însoțeam cu Prinți și Agenți Politici, beam din cristal și mâncam din argint. Alteori mă culcam pe pământ, înfulecam ce puteam găsi de pe o farfurie făcută din frunze, beam apă curgătoare și dormeam sub același covor cu servitorul meu. Toate făceau parte din munca de fiecare zi.

Apoi am pornit spre Marele Deșert Indian la data cuvenită, cum făgăduisem, iar poștalul de noapte m-a lăsat la Marwar Junction, de unde o mică linie de cale ferată, hazlie și nepăsătoare, administrată de indigeni, merge spre Jodhpore. Poștalul de Bombay, venit din Delhi, oprește puțin la Marwar. A sosit când am ajuns eu și abia am avut timp să mă grăbesc la peronul lui și să merg de-a lungul vagoanelor. Trenul avea un singur vagon de clasa a doua. Am lăsat geamul în jos și am privit o barbă de un roșu aprins, acoperită pe jumătate de o pătură de călătorie. Acela era omul meu, dormind dus, și l-am înghiontit ușor între coaste. S-a trezit mormăind, și i-am văzut chipul la lumina lămpilor. Era un chip mare și strălucitor.

— Iar biletele? a spus el.

— Nu, am spus. Trebuie să-ți spun că s-a dus în Sud pentru o săptămână. S-a dus în Sud pentru o săptămână!

Trenul începuse să plece. Roșcovanul s-a frecat la ochi.

— S-a dus în Sud pentru o săptămână, a repetat el. Asta chiar e obraznicia lui curată. A spus că trebuie să-ți dau ceva? Că eu nu dau.

— N-a spus, am zis și m-am dat înapoi, privind cum luminile roșii se stingeau în întuneric. Era îngrozitor de frig, fiindcă vântul bătea dinspre nisipuri. M-am urcat în trenul meu, de data asta într-un vagon care nu era Intermediar, și m-am culcat.

Dacă omul cu barbă mi-ar fi dat o rupie, aș fi păstrat-o ca amintire a unei întâmplări destul de ciudate. Dar conștiința datoriei împlinite a fost singura mea răsplată.

Mai târziu m-am gândit că doi domni ca prietenii mei nu puteau face nimic bun dacă se adunau și se dădeau drept corespondenți de ziar, iar dacă șantajau unul dintre micile State ca niște capcane de șobolani din India Centrală sau Rajputana de Sud, puteau ajunge în încurcături serioase. De aceea mi-am dat ceva osteneală să-i descriu, cât mai exact după amintire, unor oameni care ar fi avut interes să-i expulzeze; și am izbutit, după cum am aflat mai târziu, să-i fac să fie întorși de la hotarele statului Degumber.

Apoi am devenit respectabil și m-am întors într-o redacție unde nu erau Regi și nici întâmplări în afara fabricării zilnice a unui ziar. O redacție pare să atragă toate soiurile de oameni pe care ți le poți închipui, în paguba disciplinei. Sosesc doamne de la misiunile pentru zenane și îl roagă pe Redactor să-și lase numaidecât toate îndatoririle pentru a descrie o împărțire creștină de premii într-o mahala dosnică a unui sat cu desăvârșire inaccesibil; Colonei peste care s-a sărit la numirea în funcții de comandă se așază și schițează planul unei serii de zece, douăsprezece sau douăzeci și patru de articole de fond despre Vechime față de Selecție; misionarii vor să știe de ce nu li s-a îngăduit să iasă din obișnuitele lor foi de ocări și să înjure un frate misionar sub ocrotirea aparte a redacționalului Noi; trupe de teatru rămase fără mijloace dau năvală să explice că nu-și pot plăti anunțurile, dar, la întoarcerea din Noua Zeelandă sau Tahiti, le vor plăti cu dobândă; inventatori de mașini brevetate pentru acționarea evantaielor punkah, de cuple de vagoane și de săbii și osii de nerupt vin cu specificațiile în buzunar și cu ore întregi la îndemână; companii de ceai intră și își întocmesc prospectele cu condeiele redacției; secretarii comitetelor de bal cer în gura mare ca splendorile ultimului lor dans să fie descrise mai pe larg; doamne necunoscute intră foșnind și spun: „Vreau să mi se tipărească numaidecât o sută de cărți de vizită pentru doamne, vă rog”, ceea ce ține vădit de îndatoririle unui Redactor; și orice ticălos desfrânat care a bătut vreodată drumul Grand Trunk își face o datorie din a cere un post de corector. Iar în tot acest timp soneria telefonului sună ca nebuna, Regi sunt uciși pe Continent, Imperii își spun: „Ba tu ești!”, domnul Gladstone cheamă focul și pucioasa asupra Stăpânirilor Britanice, micii băieți negri care duc manuscrisele se tânguie „kaa-pi chay-ha-yeh” („Ne trebuie text”), ca niște albine obosite, iar cea mai mare parte a ziarului e la fel de goală ca scutul lui Modred.

Dar aceea este partea amuzantă a anului. Mai sunt alte șase luni când nu vine nimeni în vizită, termometrul urcă țol cu țol spre capătul tubului, iar redacția e întunecată până la abia un pic mai mult decât lumina trebuincioasă cititului; mașinile de tipar frig la atingere și nimeni nu scrie altceva decât relatări despre distracțiile din stațiunile de munte sau necrologuri. Atunci telefonul devine o groază care țârâie, fiindcă îți vestește moartea pe neașteptate a unor bărbați și femei pe care îi cunoșteai îndeaproape, iar erupția de căldură te acoperă ca un veșmânt și te așezi să scrii: „Se semnalează o ușoară creștere a îmbolnăvirilor în districtul Khuda Janta Khan. Focarul are un caracter pur sporadic și, mulțumită eforturilor energice ale autorităților districtuale, este acum aproape stins. Totuși, cu adâncă părere de rău consemnăm moartea” etc.

Apoi boala izbucnește cu adevărat, și cu cât se consemnează și se relatează mai puțin, cu atât e mai bine pentru liniștea abonaților. Dar Imperiile și Regii continuă să se distreze la fel de egoist ca mai înainte, iar Șeful de Atelier socotește că un cotidian ar trebui totuși să apară o dată la douăzeci și patru de ore, și toți oamenii din stațiunile de munte, în toiul distracțiilor, spun: „Doamne sfinte! De ce nu poate fi ziarul sclipitor? Sunt sigur că pe aici se întâmplă destule.”

Aceea e jumătatea întunecată a lunii și, cum spun reclamele, „trebuie trăită ca să fie prețuită”.

În acel anotimp, unul neobișnuit de rău, ziarul a început să scoată ultimul număr al săptămânii sâmbătă noaptea, adică duminică dimineața, după obiceiul unui ziar londonez. Era o mare înlesnire, fiindcă îndată după închiderea ediției, zorii coborau termometrul de la 96 de grade la aproape 84, pentru o jumătate de oră, iar în răcoarea aceea — nici nu vă închipuiți cât de frig e la 84 de grade pe iarbă până nu începeți să vă rugați pentru asta — un om foarte obosit putea să adoarmă înainte să-l trezească arșița.

Într-o sâmbătă noaptea mi-a revenit plăcuta îndatorire de a închide singur ediția. Un Rege ori un curtean, o curtezană ori o Comunitate avea să moară, să capete o nouă Constituție sau să facă ceva însemnat de cealaltă parte a lumii, iar ediția trebuia ținută deschisă până în ultima clipă cu putință, ca să prindem telegrama.

Era o noapte neagră ca smoala, atât de înăbușitoare cât poate fi o noapte de iunie, iar loo, vântul încins dinspre apus, vuia printre copacii uscați ca iasca și se prefăcea că ploaia îi vine pe urme. Din când în când, câte o picătură de apă aproape clocotită cădea pe praf cu plescăitul unei broaște, dar întreaga noastră lume istovită știa că era numai prefăcătorie. În sala mașinilor era ceva mai răcoare decât în redacție, așa că am stat acolo, în timp ce literele de tipar țicăiau și clănțăneau, caprimulgii strigau la ferestre, iar zețarii aproape goi își ștergeau sudoarea de pe frunte și cereau apă. Lucrul care ne ținea pe loc, orice ar fi fost, nu se mai întâmpla, deși loo încetase, ultima literă fusese culeasă și întreg pământul rotund stătea nemișcat în căldura sufocantă, cu degetul la buze, așteptând întâmplarea. Ațipeam și mă întrebam dacă telegraful era o binecuvântare și dacă omul acela muribund sau poporul acela în luptă știa de neajunsurile pe care le pricinuia întârzierea. Niciun motiv aparte, în afară de căldură și necaz, nu încorda nervii, dar, pe când acele ceasului se târau spre ora trei și mașinile își roteau volantele de două ori sau de trei ori, ca să vadă dacă totul era în ordine, înainte să spun cuvântul care le-ar fi pornit, aș fi putut țipa în gura mare.

Atunci vuietul și huruitul roților au sfărâmat liniștea în bucățele. M-am ridicat să plec, dar doi oameni în haine albe stăteau în fața mea. Primul a spus:

— El e!

Al doilea a spus:

— Așa e!

Și amândoi au râs aproape la fel de tare cum vuia mașinăria și și-au șters frunțile.

— Am văzut că arde o lumină peste drum, și noi dormeam în șanțul ăla, la răcoare, și i-am zis prietenului meu de-aici: „Redacția e deschisă. Hai să stăm de vorbă cu ăla care ne-a întors de la Statul Degumber”, a spus cel mai mic dintre ei.

Era omul pe care îl întâlnisem în trenul de Mhow, iar tovarășul lui era omul cu barbă roșie de la Marwar Junction. Nu puteai confunda sprâncenele unuia sau barba celuilalt.

Nu mi-a făcut plăcere, fiindcă voiam să dorm, nu să mă cert cu vagabonzi.

— Ce vreți? am întrebat.

— Să vorbim o jumătate de ceas cu dumneata, la răcoare și în tihnă, în redacție, a spus omul cu barbă roșie. Ne-ar plăcea ceva de băut — Contracul nu începe încă, Peachey, așa că nu te mai uita așa —, dar ce vrem cu adevărat e un sfat. Nu vrem bani. Te rugăm să ne faci un bine, fiindcă am aflat că ne-ai făcut un rău cu Statul Degumber.

I-am dus din sala mașinilor în redacția sufocantă, cu hărți pe pereți, iar roșcovanul și-a frecat mâinile.

— Așa mai merge, a spus el. Aici trebuia să venim. Acum, domnule, dă-mi voie să ți-l prezint pe Fratele Peachey Carnehan, adică pe el, și pe Fratele Daniel Dravot, adică pe mine; și cu cât spunem mai puțin despre meseriile noastre, cu atât mai bine, fiindcă am fost de toate la viața noastră: soldat, marinar, zețar, fotograf, corector, predicator pe stradă și corespondenți la „The Backwoodsman”, când ni s-a părut că ziarului îi trebuia unul. Carnehan e treaz, și eu la fel. Uită-te întâi la noi și vezi să fie sigur. Așa n-o să mai trebuiască să mă întrerupi. Luăm câte un trabuc de la dumneata și-o să ne vezi cum îl aprindem.

Am urmărit proba. Oamenii erau cu desăvârșire treji, așa că le-am dat fiecăruia câte un whisky călduț cu sifon.

— Foarte bine, a spus Carnehan cel cu sprâncenele, ștergându-și spuma de pe mustață. Lasă-mă pe mine să vorbesc acum, Dan. Am umblat prin toată India, mai ales pe jos. Am fost montatori de cazane, mecanici de locomotivă, mici antreprenori și de toate, și am hotărât că India nu-i destul de mare pentru unii ca noi.

Pentru redacție erau, fără îndoială, prea mari. Barba lui Dravot părea să umple jumătate din încăpere, iar umerii lui Carnehan cealaltă jumătate, pe când ședeau pe masa cea mare. Carnehan a continuat:

— Țara nu-i nici pe jumătate exploatată, fiindcă ăia care-o guvernează nu te lasă să te atingi de ea. Își petrec tot timpul lor blagoslovit guvernând-o, și nu poți să ridici o sapă, să ciobești o stâncă, să cauți petrol ori ceva de felul ăsta, fără să spună tot Guvernul: „Las-o în pace și lasă-ne s-o guvernăm.” Prin urmare, așa cum e, o lăsăm în pace și plecăm în alt loc, unde omul nu-i înghesuit și poate să ajungă la ce i se cuvine. Nu suntem oameni mici și nu ne temem de nimic în afară de Băutură, și-am semnat un Contrac pentru asta. Prin urmare, plecăm să fim Regi.

— Regi prin drept propriu, a mormăit Dravot.

— Da, firește, am spus. Ați tot umblat prin soare, e o noapte foarte caldă și n-ar fi mai bine să dormiți o noapte înainte să hotărâți? Veniți mâine.

— Nici beți, nici cu insolație, a spus Dravot. Am tot dormit cu ideea asta în cap o jumătate de an și avem nevoie să vedem Cărți și Atlase, și am hotărât că acum mai e un singur loc pe lume unde doi oameni zdraveni pot să-și croiască un Sarawak. Îi zice Kafiristan. După socoteala mea, e în colțul din dreapta sus al Afganistanului, la cel mult trei sute de mile de Peshawar. Au acolo treizeci și doi de idoli păgâni, și noi o să fim al treizeci și treilea și al treizeci și patrulea. E o țară muntoasă, și femeile din părțile alea sunt foarte frumoase.

— Dar pentru asta s-a luat măsură în Contrac, a spus Carnehan. Nici Femeie, nici Băutură, Daniel.

— Și asta-i tot ce știm, în afară că n-a fost nimeni acolo și se bat, iar în orice loc unde se bat, un om care știe să instruiască oameni poate fi întotdeauna Rege. Ne ducem pe acolo și-i spunem oricărui Rege găsim: „Vrei să-ți birui dușmanii?” Și-o să-i arătăm cum să-și instruiască oamenii, fiindcă asta știm mai bine decât orice altceva. Pe urmă îl răsturnăm pe Regele ăla, îi luăm Tronul și întemeiem o Di-nastie.

— O să vă taie în bucăți înainte să treceți cincizeci de mile dincolo de Graniță, am spus. Ca să ajungeți în țara aceea, trebuie să străbateți Afganistanul. E un singur morman de munți, piscuri și ghețari, și niciun englez n-a trecut prin ea. Oamenii sunt cu totul niște brute, și chiar dacă ați ajunge la ei, n-ați putea face nimic.

— Așa mai merge, a spus Carnehan. Dacă ne-ai crede și mai nebuni, ne-ar plăcea și mai mult. Am venit la dumneata să aflăm despre țara asta, să citim o carte despre ea și să ne arăți hărți. Vrem să ne spui că suntem proști și să ne arăți cărțile dumitale.

S-a întors spre biblioteci.

— Vorbiți într-adevăr serios? am spus.

— Un pic, a spus Dravot mieros. Cea mai mare hartă pe care-o ai, chiar dacă e cu totul goală unde se află Kafiristanul, și orice cărți ai. Știm să citim, deși nu suntem prea învățați.

Am scos din toc harta cea mare a Indiei, cu scara de treizeci și două de mile la țol, și două hărți mai mici ale Frontierei, am tras din raft volumul INF–KAN din Encyclopaedia Britannica, iar oamenii le-au cercetat.

— Uite-aici! a spus Dravot, cu degetul mare pe hartă. Până la Jagdallak, Peachey și cu mine știm drumul. Am fost acolo cu Armata lui Roberts. La Jagdallak trebuie s-o luăm la dreapta, prin ținutul Laghmann. Pe urmă intrăm în munți: paisprezece mii de picioare, cincisprezece mii. O să fie frig la treaba aia, dar pe hartă nu pare prea departe.

I-am dat cartea lui Wood despre „Izvoarele Oxusului”. Carnehan era cufundat în Enciclopedie.

— Sunt de tot soiul, a spus Dravot pe gânduri, și nu ne ajută să știm cum le cheamă triburile. Cu cât sunt mai multe triburi, cu atât se bat mai mult, și cu atât mai bine pentru noi. De la Jagdallak la Ashang. Hm!

— Dar toate informațiile despre țara aceea sunt cât se poate de sumare și de inexacte, am protestat. Nimeni nu știe de fapt nimic despre ea. Uite colecția revistei „United Services’ Institute”. Citiți ce spune Bellew.

— Să-l ia naiba pe Bellew! a spus Carnehan. Dan, sunt o adunătură împuțită de păgâni, dar cartea asta spune că se cred rude cu noi, englezii.

Fumam în timp ce oamenii studiau cărțile lui Raverty și Wood, hărțile și Enciclopedia.

— N-are rost să aștepți, a spus Dravot politicos. Acum e cam patru. Plecăm înainte de șase, dacă vrei să dormi, și nu-ți furăm nicio hârtie. Nu sta treaz pentru noi. Suntem doi nebuni inofensivi, și dacă vii mâine seară la Caravanserai, ne luăm rămas-bun de la dumneata.

— Sunteți doi proști, am răspuns. O să vă întoarcă de la Frontieră ori o să vă taie în bucăți în clipa când puneți piciorul în Afganistan. Vreți bani sau o recomandare undeva mai la vale? Vă pot ajuta să găsiți de lucru săptămâna viitoare.

— Săptămâna viitoare muncim noi înșine din greu, mulțumesc, a spus Dravot. Nu-i așa ușor să fii Rege cum pare. Când ne punem Regatul în bună rânduială, îți dăm de știre și poți veni să ne ajuți să-l guvernăm.

— Ar face doi nebuni un Contrac ca ăsta? a spus Carnehan cu mândrie reținută, arătându-mi o jumătate de coală unsuroasă de hârtie de scris, pe care erau scrise cele de mai jos. Le-am copiat chiar atunci, ca pe o curiozitate.

Acest Contract între mine și tine care-l citim adeverește în numele lui Dumnezeu — Amin și așa mai departe.

(Unu) Că eu și cu tine vom duce treaba asta la capăt împreună; adică să fim Regi ai Kafiristanului.

(Doi) Că tu și cu mine, câtă vreme se duce treaba asta la capăt, nu ne vom uita la nicio Băutură și la nicio Femeie, neagră, albă sau cafenie, ca să nu ne încurcăm cu una sau cu alta cu vătămare.

(Trei) Că ne purtăm cu Demnitate și Discreție, și dacă unul dintre noi intră în bucluc, celălalt rămâne lângă el.

Semnat de tine și de mine în această zi.

Peachey Taliaferro Carnehan.

Daniel Dravot.

Amândoi Domni fără Ocupație.

— Nu era nevoie de ultimul articol, a spus Carnehan, roșind modest, dar arată ca la carte. Acum știi ce soi de oameni sunt vagabonzii — suntem vagabonzi, Dan, până ieșim din India — și crezi că-am semna un Contrac ca ăsta dacă n-am vorbi serios? Ne-am ținut departe de cele două lucruri care fac viața să merite trăită.

— N-o să vă mai bucurați multă vreme de viață dacă aveți de gând să încercați aventura asta idioată. Să nu dați foc redacției, am spus, și să plecați înainte de nouă.

I-am lăsat tot aplecați peste hărți și făcând însemnări pe dosul „Contracului”.

— Să vii negreșit mâine la Caravanserai!

Acestea le-au fost cuvintele de despărțire.

Caravanseraiul Kumharsen este marea cloacă omenească închisă între patru laturi, unde șirurile de cămile și cai venite din Nord se încarcă și se descarcă. Toate neamurile Asiei Centrale pot fi găsite acolo, ca și cele mai multe dintre popoarele Indiei propriu-zise. Balkh și Bokhara se întâlnesc acolo cu Bengalul și Bombayul și încearcă să-și scoată colții unii altora. Poți cumpăra ponei, turcoaze, pisici persane, desagi, oi cu coadă grasă și mosc la Caravanseraiul Kumharsen și poți căpăta multe lucruri ciudate pe degeaba. După-amiază m-am dus să văd dacă prietenii mei aveau de gând să se țină de cuvânt ori zăceau acolo beți.

Un preot îmbrăcat în bucăți de panglici și zdrențe s-a apropiat de mine cu pas apăsat, învârtind grav o morișcă de hârtie pentru copii. În spatele lui era servitorul, încovoiat sub povara unei lăzi cu jucării de lut. Cei doi încărcau două cămile, iar locuitorii Caravanseraiului îi priveau cu hohote de râs.

— Preotul e nebun, mi-a spus un negustor de cai. Se duce la Kabul să-i vândă jucării emirului. Ori o să-l înalțe în cinste, ori o să-i taie capul. A venit aici azi-dimineață și de-atunci face întruna ca nebunii.

— Cei fără minte sunt sub ocrotirea lui Dumnezeu, a îngăimat într-o hindi stricată un uzbec cu obraji plați. Ei prevestesc cele viitoare.

— De-ar fi putut să prevestească și că Shinwari aveau să-mi măcelărească întreaga caravană aproape în umbra Trecătorii! a mormăit agentul eusufzai al unei case de comerț din Rajputana, ale cărui mărfuri ajunseseră în mâinile altor tâlhari chiar dincolo de Graniță și de ale cărui nenorociri râdea întreg bazarul. Hei, preotule, de unde vii și încotro te duci?

— Din Roum am venit! a strigat preotul, fluturând morișca. Din Roum, suflat peste mare de răsuflarea a o sută de diavoli! O, hoți, tâlhari, mincinoși, binecuvântarea lui Pir Khan asupra porcilor, câinilor și sperjurilor! Cine îl va duce spre Nord pe Ocrotitul lui Dumnezeu, să-i vândă emirului farmece care nu stau niciodată locului? Cămilele nu se vor răni sub poveri, fiii nu se vor îmbolnăvi, iar soțiile vor rămâne credincioase câtă vreme vor fi plecați bărbații care îmi vor face loc în caravana lor. Cine mă va ajuta să-l bat pe Regele Rușilor cu un papuc de aur cu toc de argint? Ocrotirea lui Pir Khan să fie asupra ostenelilor lui!

Și-a desfăcut poalele hainei și a făcut piruete printre șirurile de cai priponiți.

— Peste douăzeci de zile pleacă o caravană de la Peshawar la Kabul, Huzrut, a spus negustorul eusufzai. Cămilele mele merg cu ea. Du-te și tu și adu-ne noroc.

— Voi pleca chiar acum! a strigat preotul. Voi pleca pe cămilele mele înaripate și voi fi la Peshawar într-o zi! Ho! Hazar Mir Khan! a răcnit el către servitor. Scoate cămilele afară, dar lasă-mă întâi să încalec pe a mea.

A sărit în spatele animalului său, care stătea îngenuncheat, și, întorcându-se spre mine, a strigat:

— Vino și tu, Sahib, puțin pe drum, și-ți voi vinde un farmec, o amuletă care te va face Rege al Kafiristanului.

Atunci m-am dumirit și am urmat cele două cămile afară din Caravanserai, până am ajuns în drum deschis și preotul s-a oprit.

— Ce zici de asta? a spus el în engleză. Carnehan nu le știe păsăreasca, așa că l-am făcut servitorul meu. E un servitor arătos. Nu degeaba am bătut țara paisprezece ani. N-am potrivit bine vorbele? Ne lipim de-o caravană la Peshawar până ajungem la Jagdallak, pe urmă vedem dacă putem schimba cămilele pe măgari și-o luăm spre Kafiristan. Moriști pentru emir, Doamne! Bagă mâna sub desagii cămilei și spune-mi ce simți.

Am simțit patul unei puști Martini, și al alteia, și al alteia.

— Douăzeci de bucăți, a spus Dravot liniștit. Douăzeci de bucăți și muniție pe măsură, sub moriști și păpușile de lut.

— Să vă ajute Cerul dacă vă prind cu lucrurile astea! am spus. La patani, o Martini valorează cât greutatea ei în argint.

— O mie cinci sute de rupii capital, fiecare rupie pe care-am putut s-o cerșim, s-o împrumutăm ori s-o furăm, sunt băgate în cămilele astea două, a spus Dravot. N-o să ne prindă. Trecem prin Khaiber cu o caravană obișnuită. Cine s-ar atinge de-un biet preot nebun?

— Aveți tot ce vă trebuie? am întrebat, copleșit de uimire.

— Încă nu, dar în curând o să avem. Dă-ne o amintire a bunătății dumitale, Frate. Mi-ai făcut un bine ieri și atunci, la Marwar. O să ai jumătate din Regatul meu, cum se spune.

Am desprins de pe lanțul ceasului o mică busolă de breloc și i-am întins-o preotului.

— Rămas-bun, a spus Dravot, dându-mi mâna cu băgare de seamă. E ultima oară pentru multă vreme când strângem mâna unui englez. Strânge-i mâna, Carnehan! a strigat el, când a trecut pe lângă mine a doua cămilă.

Carnehan s-a aplecat și mi-a strâns mâna. Apoi cămilele s-au îndepărtat pe drumul prăfuit, iar eu am rămas singur, întrebându-mă. Ochiul meu nu putea descoperi nicio greșeală în deghizări. Scena din Caravanserai dovedea că erau desăvârșite pentru mintea indigenilor. Exista, așadar, o șansă ca Dravot și Carnehan să poată străbate Afganistanul fără a fi descoperiți. Dar dincolo aveau să găsească moartea, o moarte sigură și cumplită.

Zece zile mai târziu, un corespondent indigen care îmi dădea știrile zilei de la Peshawar și-a încheiat scrisoarea astfel: „S-a râs mult aici pe seama unui anume preot nebun, care se duce, după socoteala lui, să vândă mici podoabe și fleacuri neînsemnate, pe care le înfățișează ca mari farmece, Alteței Sale, emirul din Bokhara. A trecut prin Peshawar și s-a alăturat celei de-a Doua Caravane de Vară care merge la Kabul. Negustorii sunt mulțumiți fiindcă, din superstiție, își închipuie că asemenea nebuni aduc noroc.”

Cei doi erau, așadar, dincolo de Graniță. M-aș fi rugat pentru ei, dar în noaptea aceea a murit un Rege adevărat în Europa și a cerut un necrolog.

Roata lumii trece mereu prin aceleași faze. A trecut vara, apoi iarna, și au venit și au trecut iar. Cotidianul și-a urmat mersul, iar eu odată cu el, și în a treia vară s-a nimerit o noapte fierbinte, o ediție de noapte și o așteptare încordată a unei telegrame de cealaltă parte a lumii, întocmai cum se întâmplase mai înainte. Câțiva oameni mari muriseră în cei doi ani din urmă, mașinile lucrau cu mai mult huruit și unii copaci din grădina redacției erau cu câteva picioare mai înalți. Dar asta era toată deosebirea.

Am trecut în sala mașinilor și am trăit tocmai o asemenea scenă ca aceea pe care am descris-o deja. Încordarea nervilor era mai mare decât cu doi ani în urmă, iar căldura o simțeam mai acut. La ora trei am strigat: „Dați-i drumul la tipar!” și m-am întors să plec, când ceea ce mai rămăsese dintr-un om s-a târât până la scaunul meu. Era încovoiat ca un cerc, capul îi era înfundat între umeri și își mișca picioarele unul peste altul, ca un urs. Abia puteam desluși dacă mergea ori se târa, acest olog înfășurat în zdrențe, care scâncea și mi se adresa pe nume, strigând că se întorsese.

— Îmi dai ceva de băut? se tânguia. Pentru Dumnezeu, dă-mi ceva de băut!

M-am întors în redacție, omul urmându-mă cu gemete de durere, și am mărit flacăra lămpii.

— Nu mă cunoști? a gâfâit el, lăsându-se pe un scaun, și și-a întors spre lumină chipul tras, deasupra căruia se zbârlea o claie de păr cărunt.

M-am uitat la el cu luare-aminte. Mai văzusem odată sprâncene care se uneau deasupra nasului într-o dungă neagră lată de-un țol, dar cu niciun chip nu puteam spune unde.

— Nu te cunosc, am spus, întinzându-i whiskyul. Ce pot face pentru dumneata?

A luat o înghițitură de băutură neamestecată și s-a înfiorat, în ciuda căldurii sufocante.

— M-am întors, a repetat el, și am fost Regele Kafiristanului, eu și Dravot; Regi încoronați am fost! În redacția asta am hotărât-o, dumneata șezând acolo și dându-ne cărțile. Eu sunt Peachey, Peachey Taliaferro Carnehan, și dumneata tot aici ai șezut de-atunci, Doamne!

Eram mai mult decât puțin uimit și mi-am arătat simțămintele pe măsură.

— E adevărat, a spus Carnehan cu un râs sec, ținându-și cu grijă picioarele învelite în zdrențe, adevărat ca Evanghelia. Regi am fost, cu coroane pe cap, eu și Dravot, bietul Dan… O, bietul, bietul Dan, care nu primea niciodată un sfat, oricât îl rugam!

— Bea whiskyul, am spus, și nu te grăbi. Spune-mi tot ce-ți poți aminti, de la început până la sfârșit. Ați trecut Granița pe cămilele voastre, Dravot îmbrăcat ca un preot nebun, iar dumneata ca servitorul lui. Îți amintești?

— Nu-s nebun, încă, dar o să fiu curând. Sigur că-mi amintesc. Uită-te mereu la mine, altfel poate mi se fac vorbele bucăți. Uită-te mereu în ochii mei și nu spune nimic.

M-am aplecat înainte și i-am privit chipul cât de stăruitor am putut. Și-a lăsat o mână pe masă, și eu am apucat-o de încheietură. Era răsucită ca o gheară de pasăre, iar pe dosul ei era o cicatrice roșie, neregulată, în formă de romb.

— Nu, nu te uita acolo. Uită-te la mine, a spus Carnehan. Asta vine pe urmă, dar, pentru Dumnezeu, nu mă abate din vorbă. Am plecat cu caravana aia, eu și Dravot făcând tot felul de maimuțăreli să-i înveselim pe oamenii cu care eram. Dravot ne făcea să râdem seara, când toți oamenii își găteau cina, își găteau cina și… pe urmă ce făceau? Aprindeau foculețe cu scântei care intrau în barba lui Dravot, și noi toți râdeam de muream. Foculețe roșii erau, intrând în barba roșie și mare a lui Dravot, tare hazliu.

Privirea i s-a desprins de a mea și a zâmbit prostește.

— Ați mers până la Jagdallak cu caravana aceea, am spus la întâmplare, după ce ați aprins focurile. La Jagdallak, unde ați cotit ca să încercați să intrați în Kafiristan.

— Ba nu, nici pomeneală. Despre ce vorbești? Am cotit înainte de Jagdallak, fiindcă auzisem că drumurile sunt bune. Dar nu erau destul de bune pentru cămilele noastre două, a mea și a lui Dravot. Când am părăsit caravana, Dravot și-a scos toate hainele, și pe ale mele la fel, și-a zis că o să fim păgâni, fiindcă oamenii din Kafiristan nu-i lăsau pe mahomedani să stea de vorbă cu ei. Așa că ne-am îmbrăcat nici într-un fel, nici în altul, și-o arătare ca Daniel Dravot n-am mai văzut și nici nu mă aștept să mai văd. Și-a ars jumătate de barbă, și-a aruncat o piele de oaie peste umăr și și-a ras capul în fel de fel de înflorituri. Mi l-a ras și mie și m-a pus să port lucruri deșucheate, ca să arăt a păgân. Asta era într-o țară foarte muntoasă, iar cămilele noastre nu mai puteau merge din pricina munților. Erau înalți și negri, și, când veneam acasă, i-am văzut luptându-se ca niște capre sălbatice; sunt multe capre în Kafiristan. Și munții ăștia nu stau niciodată locului, cum nu stau nici caprele. Întruna se bat și nu te lasă să dormi noaptea.

— Mai bea niște whisky, am spus foarte rar. Ce ați făcut dumneata și Daniel Dravot când cămilele n-au mai putut merge din pricina drumurilor rele care duceau în Kafiristan?

— Care, ce-a făcut? Era unul pe care-l chema Peachey Taliaferro Carnehan și care era cu Dravot. Să-ți spun despre el? A murit acolo, în frig. Zbang de pe pod a căzut bătrânul Peachey, învârtindu-se și răsucindu-se în aer ca o morișcă de-un penny, din alea pe care poți să i le vinzi emirului. Nu, moriștile alea erau două la trei jumătăți de penny, ori mă înșel amarnic și-s tare amărât… Și pe urmă cămilele astea nu mai erau bune de nimic, și Peachey i-a spus lui Dravot: „Pentru Dumnezeu, hai să ieșim de-aici înainte să ne taie capetele”, și atunci au omorât cămilele, acolo între munți, neavând nimic de mâncare ca lumea, dar întâi au dat jos lăzile cu puștile și muniția, până au venit doi oameni mânând patru catâri. Dravot se ridică și dansează în fața lor, cântând: „Vindeți-mi patru catâri.” Primul om spune: „Dacă ești destul de bogat să cumperi, ești destul de bogat să fii jefuit”, dar, înainte s-apuce să ducă mâna la cuțit, Dravot îi rupe gâtul pe genunchiul lui și celălalt o ia la fugă. Așa că Carnehan a încărcat catârii cu puștile date jos de pe cămile, și pornim împreună prin părțile alea muntoase cu frig mușcător și niciodată un drum mai lat decât dosul palmei.

S-a oprit o clipă, iar eu l-am întrebat dacă își putea aminti înfățișarea ținutului prin care călătorise.

— Îți spun cât pot de drept, dar capul meu nu-i așa bun cum ar putea să fie. Mi-au bătut cuie prin el, ca să aud mai bine cum a murit Dravot. Țara era muntoasă și catârii tare îndărătnici, iar locuitorii erau risipiți și singuratici. Tot urcau și urcau, și coborau și coborau, și celălalt, Carnehan, îl ruga de mama focului pe Dravot să nu cânte și să nu fluiere așa tare, de teamă să nu prăvale avalanșele alea teribile. Dar Dravot spune că, dacă un Rege n-ar putea cânta, n-ar merita să fie Rege, și-i plesnea pe catâri peste crupă și nu ținea seama de nimic zece zile reci. Am ajuns la o vale mare, cu fundul drept, chiar între munți, și catârii erau aproape morți, așa că i-am omorât, neavând nimic anume de mâncare pentru ei ori pentru noi. Ne-am așezat pe lăzi și-am jucat par și impar cu cartușurile ieșite la zdruncinături.

— Pe urmă zece oameni cu arcuri și săgeți au alergat prin valea aia, urmărind douăzeci de oameni cu arcuri și săgeți, și tărăboiul era teribil. Erau oameni albi, mai albi decât dumneata sau decât mine, cu păr galben și cu trupuri nemaipomenit de bine făcute. Dravot spune, scoțând puștile: „Aici începe treaba. Luptăm pentru cei zece oameni”, și atunci trage cu două puști în cei douăzeci și-l doboară pe unul la două sute de iarzi de stânca pe care ședea. Ceilalți au început să fugă, dar Carnehan și Dravot stau pe lăzi și-i doboară unul câte unul la toate distanțele, în susul și în josul văii. Pe urmă ne ducem la cei zece, care alergaseră și ei peste zăpadă, și trag în noi o săgețică de nimic. Dravot trage pe deasupra capetelor lor, și toți cad lați. Atunci trece peste ei și-i lovește cu piciorul, pe urmă îi ridică și le strânge mâna la toți ca să-i facă prietenoși. Îi cheamă și le dă lăzile să le care și face semn cu mâna de parcă ar fi deja Rege. Ei duc lăzile și pe el peste vale și sus pe deal, într-o pădure de pini de pe culme, unde erau vreo șase idoli mari de piatră. Dravot se duce la cel mai mare, unul căruia îi zic Imbra, și-i pune o pușcă și-un cartuș la picioare, frecându-i respectuos nasul cu nasul lui, bătându-l pe cap, salută în fața lui și se întoarce spre oameni, apoi dă din cap și spune: „Așa e bine. Știu și eu cum stă treaba, și toate vechiturile astea de pocitanii sunt prietenii mei.” Pe urmă deschide gura și arată în ea, și, când primul om îi aduce mâncare, spune „Nu”, și, când al doilea îi aduce mâncare, spune „Nu”, dar, când unul dintre preoții bătrâni și căpetenia satului îi aduc mâncare, spune „Da”, foarte trufaș, și-o mănâncă încet. Așa am intrat în primul nostru sat fără niciun necaz, de parcă am fi căzut din cer. Dar noi am căzut de pe unul din podurile alea blestemate de frânghii, vezi, și… nu te-ai putea aștepta ca un om să râdă prea mult după asta?

— Mai bea niște whisky și continuă, am spus. Acela a fost primul sat în care ați intrat. Cum ai ajuns Rege?

— Eu n-am fost Rege, a spus Carnehan. Dravot, el era Regele, și ce om frumos arăta cu coroana de aur pe cap și cu toate. El și celălalt au rămas în satul acela, și în fiecare dimineață Dravot ședea lângă bătrânul Imbra și oamenii veneau să se închine. Asta era porunca lui Dravot. Pe urmă o grămadă de oameni au venit în vale, și Carnehan și Dravot îi doboară cu puștile înainte să știe unde sunt, și aleargă jos în vale și sus de cealaltă parte și găsesc alt sat, la fel ca primul, și toți oamenii cad cu fețele la pământ, și Dravot spune: „Acum, ce necaz e între satele voastre două?” Oamenii arată spre o femeie, albă ca dumneata sau ca mine, care fusese răpită, și Dravot o duce înapoi în primul sat și numără morții: opt erau. Pentru fiecare mort, Dravot toarnă puțin lapte pe pământ și-și învârte brațele ca o morișcă și spune: „Așa e bine.” Pe urmă el și Carnehan îl iau de braț pe marele șef al fiecărui sat și-i duc jos în vale și le arată cum să zgârie cu o suliță o linie de-a lungul văii și-i dau fiecăruia câte o brazdă cu iarbă din amândouă părțile liniei. Atunci toți oamenii coboară și strigă ca dracii și toate cele, iar Dravot spune: „Duceți-vă și săpați pământul, fiți roditori și vă înmulțiți”, ceea ce au și făcut, deși nu înțelegeau. Pe urmă întrebăm cum le zice lucrurilor în limba lor, pâine și apă și foc și idoli și de-astea; și Dravot îl duce pe preotul fiecărui sat la idol și spune că trebuie să șadă acolo și să judece oamenii, și dacă ceva merge rău, o să fie împușcat.

— Săptămâna următoare toți întorceau pământul în vale, liniștiți ca albinele și mult mai frumoși, iar preoții ascultau toate plângerile și-i spuneau lui Dravot prin semne despre ce era vorba. „Asta-i doar începutul”, spune Dravot. „Ei cred că suntem Zei.” El și Carnehan aleg douăzeci de oameni buni și le arată cum să tragă cu o pușcă, să se așeze câte patru și să înainteze în linie; și erau foarte bucuroși s-o facă și deștepți să priceapă meșteșugul. Pe urmă își scoate pipa și punga de tutun și lasă una într-un sat și una în celălalt, și noi doi plecăm să vedem ce-ar fi de făcut în valea următoare. Aia era numai stâncă și era acolo un sătuc, iar Carnehan spune: „Trimiteți-i în valea veche să semene”, și-i duce acolo și le dă niște pământ care nu fusese luat înainte. Erau niște sărmani, și i-am însemnat cu sângele unui ied înainte să-i lăsăm în noul Regat. Asta ca să-i impresionăm pe oameni, și pe urmă s-au așezat liniștiți, și Carnehan s-a întors la Dravot, care intrase în altă vale, numai zăpadă și gheață și munți peste munți. Nu era nimeni acolo și Armatei i s-a făcut frică; așa că Dravot îl împușcă pe unul dintre ei și merge înainte până găsește niște oameni într-un sat, iar Armata le explică oamenilor că, dacă nu vor să fie omorâți, ar fi mai bine să nu tragă cu pușculițele lor cu fitil, fiindcă aveau puști cu fitil. Ne împrietenim cu preotul și eu rămân acolo singur, cu doi din Armată, învățându-i pe oameni instrucția; și vine peste zăpadă un Șef nemaipomenit de mare, cu timpane și cornuri sunând, fiindcă auzise că umblă pe acolo un Zeu nou. Carnehan țintește în grămada oamenilor, la o jumătate de milă peste zăpadă, și-l rănește pe unul. Pe urmă îi trimite vorbă Șefului că, dacă nu vrea să fie omorât, trebuie să vină să dea mâna cu mine și să-și lase armele. Șeful vine întâi singur, și Carnehan îi strânge mâna și-și învârte brațele, cum făcea Dravot, iar Șeful ăla era foarte mirat și-mi mângâie sprâncenele. Pe urmă Carnehan se duce singur la Șef și-l întreabă prin semne dacă avea un dușman pe care-l ura. „Am”, spune șeful. Așa că Carnehan îi alege pe cei mai buni dintre oamenii lui și-i pune pe cei doi din Armată să le arate instrucția, și după două săptămâni oamenii pot să manevreze cam la fel de bine ca Voluntarii. Așa că pornește cu Șeful spre o câmpie mare de tot din vârful unui munte, și oamenii Șefului dau năvală într-un sat și-l iau; noi, cele trei Martini, tragem în grămada dușmanilor. Așa am luat și satul ăla, și-i dau Șefului o zdreanță din haina mea și spun: „Neguțătorește până voi veni”, ceea ce era din Scriptură. Ca aducere-aminte, când eu și Armata eram la o mie opt sute de iarzi, îi trântesc un glonț aproape de el, cum stătea pe zăpadă, și toți oamenii cad cu fețele la pământ. Pe urmă îi trimit o scrisoare lui Dravot, oriunde-o fi, pe uscat ori pe mare.

Cu riscul de a-i abate făpturii firul gândurilor, l-am întrerupt:

— Cum puteai să scrii o scrisoare acolo sus?

— Scrisoarea? O! Scrisoarea! Uită-te mereu la mine între ochi, te rog. Era o scrisoare în vorbirea cu sfoara, pe care învățaserăm s-o facem de la un cerșetor orb din Punjab.

Îmi amintesc că venise odată la redacție un orb cu o rămurea noduroasă și o bucată de sfoară pe care o înfășura pe rămurea după un cifru al lui. Putea, după ce treceau zile ori ore, să repete propoziția pe care o înfășurase. Redusese alfabetul la unsprezece sunete primitive și încercase să mă învețe metoda lui, dar n-am putut înțelege.

— I-am trimis scrisoarea aia lui Dravot, a spus Carnehan, și i-am spus să se întoarcă, fiindcă Regatul ăsta se făcea prea mare ca să-l mai pot duce; pe urmă am pornit spre prima vale, să văd cum își făceau preoții treaba. Satului pe care-l luaserăm împreună cu Șeful îi ziceau Bashkai, iar primului sat pe care-l luaserăm, Er-Heb. Preoții de la Er-Heb se descurcau bine, dar aveau să-mi arate o mulțime de pricini de pământ nejudecate, iar niște oameni din alt sat trăseseră cu săgeți noaptea. Am ieșit și-am căutat satul ăla și-am tras în el patru focuri de la o mie de iarzi. Atâtea cartușe aveam poftă să cheltuiesc, și l-am așteptat pe Dravot, care fusese plecat două sau trei luni, și i-am ținut liniștiți pe oamenii mei.

— Într-o dimineață am auzit un zgomot drăcesc de tobe și cornuri, și Dan Dravot coboară dealul cu Armata lui și cu sute de oameni pe urme, iar, ce era mai uimitor, cu o coroană mare de aur pe cap. „Doamne, Carnehan”, spune Daniel, „asta-i o treabă teribilă, și-avem toată țara, câtă merită să ai. Eu sunt fiul lui Alexandru din regina Semiramida, iar tu ești fratele meu mai mic și-un Zeu și tu! E cel mai mare lucru pe care l-am văzut vreodată. Am mărșăluit și m-am bătut șase săptămâni cu Armata, și fiecare sătuc amărât pe cincizeci de mile s-a supus cu bucurie; și mai mult, am cheia întregii afaceri, cum o să vezi, și-am o coroană pentru tine! Le-am spus să facă două într-un loc numit Shu, unde aurul zace în stâncă precum seul în carnea de oaie. Aur am văzut, turcoaze am scos cu piciorul din stânci, în nisipurile râului sunt granate, și uite o bucată de chihlimbar pe care mi-a adus-o un om. Cheamă toți preoții și, uite, ia-ți coroana.”

— Unul dintre oameni deschide un sac negru țesut din păr și-mi pun coroana. Era prea mică și prea grea, dar am purtat-o pentru fală. Aur bătut era, grea de cinci livre, ca un cerc de butoi.

— „Peachey”, spune Dravot, „nu mai vrem să luptăm. Breasla e șmecheria, să-mi ajute Dumnezeu!” Și-l aduce pe același Șef pe care-l lăsasem la Bashkai; Billy Fish i-am spus pe urmă, fiindcă semăna atât de bine cu Billy Fish care conducea pe vremuri locomotiva-tender cea mare de la Mach, pe linia Bolan. „Dă mâna cu el”, spune Dravot; și-am dat mâna și aproape am căzut, fiindcă Billy Fish mi-a dat Strângerea. N-am spus nimic, dar l-am încercat cu strângerea de Calfă. Răspunde cum trebuie, și l-am încercat cu strângerea de Maestru, dar acolo n-a mers. „Calfă este!”, îi spun lui Dan. „Știe cuvântul?” „Îl știe”, spune Dan, „și toți preoții îl știu. E un miracol! Șefii și preoții pot să țină lucrările unei Loji de Calfe într-un fel foarte asemănător cu al nostru, și-au tăiat semnele în stânci, dar nu cunosc Gradul al Treilea și-au venit să-l afle. E adevărul lui Dumnezeu. Știu de ani și ani că afganii cunoșteau până la Gradul de Calfă, dar asta-i un miracol. Eu sunt un Zeu și-un Mare Maestru al Breslei, și voi deschide o Lojă în Gradul al Treilea, și-i vom ridica la gradul de Maestru pe marii preoți și pe Șefii satelor.”

— „E împotriva tuturor legilor”, spun eu, „să ținem o Lojă fără autorizație de la nimeni; și știi că noi n-am avut niciodată vreo funcție în nicio Lojă.”

— „E o lovitură de maestru în politică”, spune Dravot. „Va fi tot atât de ușor să cârmuim țara pe cât îi e unui boghiu cu patru roți să meargă la vale. Nu putem să ne oprim acum să cerem lămuriri, altfel se întorc împotriva noastră. Am patruzeci de Șefi pe urmele mele, și vor fi trecuți la gradul de Calfă și ridicați la cel de Maestru după meritul lor. Încartiruiește-i pe oamenii ăștia în sate și vezi să încropim o Lojă, de-un fel sau altul. Templul lui Imbra merge ca sală de Lojă. Femeile trebuie să facă șorțuri după cum le arăți. În seara asta țin o recepție a Șefilor și mâine Lojă.”

— Alergam de nu-mi mai simțeam picioarele, dar nu eram așa de prost să nu văd ce avantaj ne dădea treaba asta cu Breasla. Le-am arătat familiilor preoților cum să facă șorțurile gradelor, dar la șorțul lui Dravot marginea albastră și semnele erau făcute din bucăți de turcoaz pe piele albă, nu pe pânză. Am luat o piatră mare pătrată din templu pentru scaunul Maestrului și pietre mici pentru scaunele ofițerilor, și-am zugrăvit cu pătrate albe pardoseala neagră, și-am făcut ce-am putut ca totul să fie după rânduială.

— La recepția care s-a ținut în noaptea aceea pe coasta dealului, cu focuri mari, Dravot vestește că eu și el eram Zei și fii ai lui Alexandru și foști Mari Maeștri ai Breslei, și veniserăm să facem din Kafiristan o țară unde fiecare om să mănânce în pace și să bea în liniște, și mai cu seamă să ne asculte pe noi. Pe urmă Șefii vin pe rând să dea mâna, și erau așa de păroși și de albi și de bălai că era întocmai ca și cum ai fi dat mâna cu prieteni vechi. Le-am pus nume după oamenii pe care-i cunoscuserăm în India și cu care semănau: Billy Fish, Holly Dilworth, Pikky Kergan, care era administratorul bazarului când eram eu la Mhow, și tot așa, și tot așa.

— Cele mai uimitoare miracole au fost la Lojă în noaptea următoare. Unul dintre preoții bătrâni ne urmărea fără încetare, și mă simțeam neliniștit, fiindcă știam că va trebui să măsluim Ritualul și nu știam ce știau oamenii. Preotul bătrân era un străin venit de dincolo de satul Bashkai. În clipa când Dravot își pune șorțul de Maestru pe care i-l făcuseră fetele, preotul scoate un chiot și-un urlet și încearcă să răstoarne piatra pe care ședea Dravot. „S-a zis cu noi”, spun eu. „Așa pățești dacă te amesteci în Breaslă fără autorizație!” Dravot nici n-a clipit, nici măcar când zece preoți au apucat și-au răsturnat scaunul Marelui Maestru, adică piatra lui Imbra. Preotul începe să-i frece partea de jos ca să curețe murdăria neagră, și îndată le arată tuturor celorlalți preoți Semnul Maestrului, la fel cu cel de pe șorțul lui Dravot, tăiat în piatră. Nici măcar preoții templului lui Imbra nu știau că era acolo. Bătrânul se aruncă cu fața la pământ la picioarele lui Dravot și i le sărută. „Iar noroc”, îmi spune Dravot de peste Lojă. „Zic că e Semnul lipsă, al cărui rost nu-l putea înțelege nimeni. Acum suntem mai mult decât la adăpost.” Pe urmă izbește cu patul puștii în loc de ciocan și spune: „În virtutea autorității învestite în mine de propria mea mână dreaptă și de ajutorul lui Peachey, mă declar Mare Maestru al întregii Francmasonerii din Kafiristan, în această Lojă-Mamă a țării, și Rege al Kafiristanului deopotrivă cu Peachey!” Atunci își pune coroana, și eu mi-o pun pe-a mea — eu făceam pe Primul Supraveghetor — și deschidem Loja cu tot ceremonialul. Era un miracol uimitor! Preoții au trecut prin primele două grade în Lojă aproape fără să li se spună ce să facă, de parcă le-ar fi revenit amintirea. După aceea Peachey și Dravot i-au ridicat la gradul de Maestru pe cei vrednici: mari preoți și Șefi ai unor sate îndepărtate. Billy Fish a fost primul, și pot să-ți spun că i-am băgat spaima-n suflet. Nu era câtuși de puțin după Ritual, dar ne-a făcut treaba. N-am ridicat mai mult de zece dintre oamenii cei mai de seamă, fiindcă nu voiam să facem Gradul de rând. Și strigau cu toții să fie ridicați.

— „Peste încă șase luni”, spune Dravot, „vom ține o nouă Adunare și vom vedea cum lucrați.” Pe urmă îi întreabă despre satele lor și află că se luptau unele cu altele și li se făcuse lehamite. Și, când nu făceau asta, se luptau cu mahomedanii. „Cu ăia vă puteți lupta când intră în țara noastră”, spune Dravot. „Alegeți fiecare al zecelea om din triburile voastre pentru paza Frontierei și trimiteți câte două sute odată în valea asta să facă instrucție. Nimeni n-o să mai fie împușcat ori străpuns cu sulița câtă vreme se poartă bine, și știu că n-o să mă înșelați, fiindcă sunteți oameni albi, fii ai lui Alexandru, și nu ca mahomedanii negri de rând. Sunteți poporul meu și, pe Dumnezeu”, spune el, trecând la sfârșit la engleză, „o să fac din voi o Națiune grozavă, să mă ia dracu', ori o să mor făcând-o!”

— Nu pot spune tot ce-am făcut în următoarele șase luni, fiindcă Dravot făcea multe cărora nu le pricepeam rostul și le-a învățat limba într-un fel în care eu n-aș fi putut niciodată. Treaba mea era să-i ajut pe oameni să are și din când în când să ies cu o parte din Armată și să văd ce făceau celelalte sate, și să-i pun să întindă poduri de frânghii peste râpele care sfârtecau țara îngrozitor. Dravot era foarte bun cu mine, dar, când umbla în sus și-n jos prin pădurea de pini, trăgându-se cu amândoi pumnii de barba aia roșie a lui, fir-ar ea să fie, știam că făcea planuri la care nu puteam să-i dau sfat, și doar așteptam ordine.

— Dar Dravot nu m-a nesocotit niciodată în fața oamenilor. De mine și de Armată le era frică, dar pe Dan îl iubeau. Era prieten la cataramă cu preoții și cu Șefii; dar oricine putea veni de peste dealuri cu o plângere, și Dravot îl asculta până la capăt, nepărtinitor, și chema patru preoți laolaltă și spunea ce era de făcut. Îl chema pe Billy Fish de la Bashkai și pe Pikky Kergan de la Shu și pe un Șef bătrân căruia-i ziceam Kafuzelum, semăna destul de bine cu numele lui adevărat, și se sfătuia cu ei când era de dus vreo luptă prin satele mici. Asta era Consiliul lui de Război, și cei patru preoți din Bashkai, Shu, Khawak și Madora erau Consiliul lui de Taină. Împreună m-au trimis, cu patruzeci de oameni și douăzeci de puști, și șaizeci de oameni cărând turcoaze, în ținutul Ghorband, să cumpăr puștile Martini făcute de mână care ies din atelierele emirului la Kabul, de la unul dintre regimentele lui din Herat, care și-ar fi vândut și dinții din gură pentru turcoaze.

— Am stat în Ghorband o lună și i-am dat guvernatorului de acolo ce era mai bun în coșurile mele, ca să tacă din gură, și l-am mituit cu încă ceva și pe colonelul regimentului; și de la ei doi și de la oamenii triburilor am căpătat peste o sută de Martini făcute de mână, o sută de jezailuri bune din Kohat, care bat până la șase sute de iarzi, și patruzeci de încărcături de muniție foarte proastă pentru puști, fiecare cât poate duce un om. M-am întors cu ce aveam și le-am împărțit oamenilor pe care mi-i trimiteau Șefii să-i instruiesc. Dravot era prea ocupat să vadă de lucrurile astea, dar vechea Armată, cea pe care o făcuserăm întâi, m-a ajutat, și-am scos cinci sute de oameni care știau instrucție și două sute care știau să țină arma destul de drept. Chiar și puștile alea răsucite ca tirbușoanele, făcute de mână, erau un miracol pentru ei. Dravot vorbea măreț despre ateliere de praf de pușcă și fabrici, umblând în sus și-n jos prin pădurea de pini, când se apropia iarna.

— „N-o să fac o Națiune”, spune el. „O să fac un Imperiu! Oamenii ăștia nu-s negrotei, sunt englezi! Uită-te la ochii lor, uită-te la gurile lor. Uită-te cum stau în picioare. Șed pe scaune la ei în case. Sunt Triburile Pierdute, ori ceva de felul ăsta, și-au ajuns să fie englezi. O să fac un recensământ la primăvară, dacă nu se sperie preoții. Trebuie să fie două milioane bune de-ăștia în dealurile astea. Satele sunt pline de copii mici. Două milioane de oameni, două sute cincizeci de mii de luptători, și toți englezi! Le lipsesc doar puștile și puțină instrucție. Două sute cincizeci de mii de oameni, gata să se arunce în flancul drept al Rusiei când încearcă să ia India! Peachey, omule”, spune el, mestecându-și barba în smocuri mari, „o să fim Împărați, Împărați ai Pământului! Rajahul Brooke o să fie un prunc pe lângă noi. O să tratez de la egal la egal cu viceregele. O să-i cer să-mi trimită doisprezece englezi aleși, doisprezece pe care-i știu eu, să ne ajute puțin la cârmuire. E Mackray, sergent pensionar la Segowli; câte mese bune nu mi-a dat, și nevasta lui o pereche de pantaloni. E Donkin, gardianul închisorii din Tounghoo; sunt sute pe care-aș putea pune mâna dacă aș fi în India. Viceregele o să facă asta pentru mine; o să trimit un om dincolo la primăvară să-i aducă pe oamenii ăștia, și-o să scriu să cer o dispensă de la Marea Lojă pentru ce-am făcut ca Mare Maestru. Asta, și toate Sniderele care-or fi scoase din uz când trupele băștinașe din India trec la Martini. Or să aibă țevile tocite și netede, dar or să meargă de luptă prin dealurile astea. Doisprezece englezi, o sută de mii de Snidere trecute prin țara emirului cu țârâita, m-aș mulțumi cu douăzeci de mii într-un an, și-am fi un Imperiu. Când totul ar fi pus la punct, i-aș înmâna coroana, coroana asta pe care-o port acum, reginei Victoria, în genunchi, și ea ar spune: «Ridică-te, Sir Daniel Dravot.» O, e mare! E mare, îți spun! Dar sunt atâtea de făcut în fiecare loc: Bashkai, Khawak, Shu și peste tot.”

— „Ce anume?”, spun eu. „Nu mai vin oameni la instrucție în toamna asta. Uită-te la norii ăia negri și grași. Aduc zăpada.”

— „Nu-i vorba de asta”, spune Daniel, apăsându-mă tare cu mâna pe umăr; „și nu vreau să spun nimic împotriva ta, fiindcă niciun alt om în viață nu m-ar fi urmat și nu m-ar fi făcut ceea ce sunt, cum ai făcut tu. Ești un Comandant Suprem de prima mână și oamenii te cunosc; dar… e o țară mare și cumva nu poți să mă ajuți, Peachey, în felul în care vreau să fiu ajutat.”

— „Du-te atunci la blestemații tăi de preoți!”, am spus, și mi-a părut rău când am făcut observația asta, dar m-a durut rău să-l aud pe Daniel vorbind așa de sus, când eu îi instruisem pe toți oamenii și făcusem tot ce-mi spusese.

— „Hai să nu ne certăm, Peachey”, spune Daniel, fără să înjure. „Și tu ești Rege și jumătate din Regatul ăsta e a ta; dar nu vezi, Peachey, că acum ne trebuie oameni mai deștepți ca noi, trei ori patru, pe care să-i împrăștiem pe ici-colo ca Locțiitori ai noștri? E un Stat enorm de mare, și nu pot să-mi dau seama întotdeauna ce-i bine să fac, și n-am timp pentru tot ce vreau să fac, și uite că vine și iarna, și toate cele.” Și-a vârât în gură jumătate din barbă, toată roșie ca aurul coroanei lui.

— „Îmi pare rău, Daniel”, spun eu. „Am făcut tot ce-am putut. I-am instruit pe oameni și le-am arătat cum să-și clădească mai bine ovăzul în stoguri; și-am adus puștile alea de tinichea din Ghorband, dar știu unde bați. Socot că Regii se simt întotdeauna apăsați în felul ăsta.”

— „Mai e și altceva”, spune Dravot, umblând în sus și-n jos. „Vine iarna, și oamenii ăștia n-o să prea facă necazuri, și, dacă fac, noi nu putem umbla din loc în loc. Vreau o nevastă.”

— „Pentru Dumnezeu, lasă femeile în pace!”, spun eu. „Avem amândoi de lucru cât putem duce, deși eu sunt un prost. Adu-ți aminte de Contrac și ferește-te de femei.”

— „Contracul ținea numai până ajungeam Regi; și Regi suntem de lunile astea trecute”, spune Dravot, cântărindu-și coroana în mână. „Du-te și ia-ți și tu o nevastă, Peachey, o fată drăguță, zdravănă și plinuță, care să te țină cald la iarnă. Sunt mai frumoase ca fetele englezoaice și ne putem alege ce-i mai bun dintre ele. Fierbe-le o dată ori de două ori în apă fierbinte și-or ieși ca puiul și șunca.”

— „Nu mă ispiti!”, spun eu. „N-o să am de-a face cu nicio femeie, nu până nu suntem cu mult mai bine așezați decât acum, fir-ar să fie. Eu am făcut munca a doi oameni și tu ai făcut munca a trei. Hai să ne mai odihnim puțin și să vedem dacă putem căpăta tutun mai bun din țara afgană și să aducem pe ascuns ceva băutură bună; și fără femei.”

— „Cine vorbește de femei?”, spune Dravot. „Am spus nevastă, o Regină care să-i nască Regelui un fiu de Rege. O Regină din tribul cel mai puternic, care să ți-i facă frați de sânge și să stea culcată lângă tine și să-ți spună tot ce gândesc oamenii despre tine și despre treburile lor. Asta vreau.”

— „Îți amintești de bengaleza pe care-o țineam la Mogul Serai când eram montator de șine?”, spun eu. „Mare folos am mai avut de pe urma ei. M-a învățat limba și încă unul ori două lucruri; dar ce s-a întâmplat? A fugit cu servitorul șefului de gară și cu jumătate din leafa mea pe-o lună. Pe urmă a apărut la nodul de cale ferată Dadur, după coada unui metis, și-a avut nerușinarea să spună că eram bărbatul ei, și asta chiar între mecanici, în depoul de locomotive!”

— „Am încheiat cu asta”, spune Dravot. „Femeile astea sunt mai albe decât tine ori decât mine, și-o Regină o să am pentru lunile de iarnă.”

— „Te rog pentru ultima dată, Dan, n-o face”, spun eu. „N-o să ne aducă decât rău. Biblia spune că Regii nu trebuie să-și risipească puterea pe femei, mai ales când au de pus pe picioare un Regat nou și necopt.”

— „Îți răspund pentru ultima dată: o să am”, a spus Dravot, și s-a dus printre pini, arătând ca un diavol mare și roșu, soarele fiind pe coroana și pe barba lui și pe toate.

— Dar să-și ia o nevastă nu era așa ușor cum credea Dan. A pus lucrul înaintea Consiliului și n-a venit niciun răspuns până când Billy Fish a spus că ar fi mai bine să le întrebe pe fete. Dravot i-a blestemat pe toți, de jur împrejur. „Ce-i rău la mine?”, strigă el, stând lângă idolul Imbra. „Sunt câine, ori nu sunt destul de bărbat pentru muierile voastre? N-am pus eu umbra mâinii mele peste țara asta? Cine-a oprit ultima năvălire a afganilor?” Eu fusesem, de fapt, dar Dravot era prea mânios să-și amintească. „Cine v-a cumpărat puștile? Cine-a reparat podurile? Cine-i Marele Maestru al semnului tăiat în piatră?”, spune el, și izbește cu mâna în blocul de piatră pe care ședea la Lojă și la Consiliu, care se deschidea întotdeauna ca Loja. Billy Fish n-a spus nimic, și nici ceilalți. „Nu-ți ieși din fire, Dan”, am spus eu, „și întreabă-le pe fete. Așa se face Acasă, și oamenii ăștia sunt curat englezi.”

— „Căsătoria Regelui e o chestiune de Stat”, spune Dan, clocotind de mânie, fiindcă putea simți, nădăjduiesc, că mergea împotriva a ceea ce-i spunea propria judecată. A ieșit din sala de Consiliu și ceilalți au rămas șezând nemișcați, uitându-se în pământ.

— „Billy Fish”, îi spun eu Șefului din Bashkai, „care-i piedica aici? Un răspuns drept unui prieten adevărat.”

— „Tu știi”, spune Billy Fish. „Cum să-ți spună un om ție, care știi totul? Cum să se mărite fiicele oamenilor cu Zei ori cu Diavoli? Nu se cuvine.”

— Mi-am amintit ceva de felul ăsta din Biblie; dar, dacă după ce ne văzuseră atâta vreme încă mai credeau că suntem Zei, nu era treaba mea să-i scot din amăgire.

— „Un Zeu poate face orice”, spun eu. „Dacă Regele ține la o fată, n-o s-o lase să moară.” „Va trebui să moară”, a spus Billy Fish. „Sunt tot felul de Zei și Diavoli în munții ăștia și din când în când o fată se mărită cu unul dintre ei și nu mai e văzută niciodată. În afară de asta, voi doi cunoașteți Semnul tăiat în piatră. Numai Zeii îl cunosc. Am crezut că sunteți oameni până când ați arătat semnul Maestrului.”

— Atunci mi-am dorit să fi lămurit de la bun început pierderea adevăratelor secrete ale unui Maestru Mason; dar n-am spus nimic. Toată noaptea aceea au sunat cornuri într-un templu mic și întunecos de la jumătatea dealului, și-am auzit fata plângând de se prăpădea. Unul dintre preoți ne-a spus că o pregăteau să se mărite cu Regele.

— „N-o să îngădui prostii de felul ăsta”, spune Dan. „Nu vreau să mă amestec în obiceiurile voastre, dar o să-mi iau eu însumi nevasta.” „Fata e puțin speriată”, spune preotul. „Crede că o să moară, și ei o îmbărbătează acolo jos în templu.”

— „Atunci îmbărbătați-o foarte blând”, spune Dravot, „altfel o să te îmbărbătez eu cu patul puștii, de n-o să mai vrei să fii îmbărbătat vreodată.” Își lingea buzele, Dan, și-a stat treaz, umblând încoace și-ncolo, mai bine de jumătate de noapte, gândindu-se la nevasta pe care avea s-o capete dimineață. Nu mă simțeam deloc în largul meu, fiindcă știam că să ai de-a face cu o femeie prin țări străine, chiar de-ai fi Rege încoronat de douăzeci de ori, nu putea să nu fie riscant. M-am sculat foarte devreme dimineața, pe când Dravot dormea, și i-am văzut pe preoți vorbind între ei în șoaptă, și pe Șefi vorbind între ei la fel, și se uitau la mine cu coada ochiului.

— „Ce se întâmplă, Fish?”, îi spun omului din Bashkai, care era înfășurat în blănurile lui și arăta minunat la vedere.

— „Nu pot spune sigur”, zice el, „dar, dacă-l poți face pe Rege să lase toate prostiile astea cu însurătoarea, o să-i faci lui și mie și ție un mare bine.”

— „Asta o cred”, spun eu. „Dar sigur știi, Billy, la fel de bine ca mine, după ce-ai luptat împotriva noastră și pentru noi, că Regele și cu mine nu suntem nimic mai mult decât doi dintre cei mai strașnici oameni pe care i-a făcut vreodată Dumnezeu Atotputernicul. Nimic mai mult, te asigur.”

— „Se poate”, spune Billy Fish, „și totuși mi-ar părea rău să fie așa.” Își lasă capul pe mantaua lui mare de blană o clipă și se gândește. „Rege”, spune el, „fie că ești om ori Zeu ori Diavol, azi rămân lângă tine. Am douăzeci de oameni de-ai mei cu mine și-or să mă urmeze. O să mergem la Bashkai până trece furtuna.”

— Căzuse puțină zăpadă în noaptea aceea și totul era alb, afară de norii grași și unsuroși pe care vântul îi aducea mereu dinspre nord. Dravot a ieșit cu coroana pe cap, legănându-și brațele și bătând din picioare, și arătând mai mulțumit decât Punch.

— „Pentru ultima dată, las-o baltă, Dan”, spun eu în șoaptă. „Uite, Billy Fish spune că o să fie tărăboi.”

— „Tărăboi printre oamenii mei!”, spune Dravot. „Nici pomeneală. Peachey, ești un prost că nu-ți iei și tu o nevastă. Unde-i fata?”, spune el, cu un glas tare cât zbieratul unui măgar. „Chemați toți Șefii și preoții, și să vadă Împăratul dacă-i place nevasta lui.”

— Nu era nevoie să chemi pe nimeni. Erau toți acolo, sprijiniți în puști și în sulițe, în jurul poienii din mijlocul pădurii de pini. O grămadă de preoți au coborât la templul mic să aducă fata, și cornurile au sunat cât să scoale morții. Billy Fish se plimbă agale și vine cât poate de aproape de Daniel, și în spatele lui stăteau cei douăzeci de oameni ai săi, cu puști cu fitil, niciunul sub șase picioare. Eu eram lângă Dravot și în spatele meu erau douăzeci de oameni din Armata regulată. Vine fata, și era o muiere zdravănă, acoperită cu argint și turcoaze, dar albă ca moartea, și uitându-se înapoi în fiecare clipă la preoți.

— „Merge”, a spus Dan, măsurând-o din ochi. „De ce să-ți fie frică, fată? Vino să mă săruți.” O cuprinde cu brațul. Ea închide ochii, scoate un mic țipăt și-și lasă fața într-o parte a bărbii roșii ca focul a lui Dan.

— „Târfa m-a mușcat!”, spune el, ducându-și mâna la gât, și, într-adevăr, mâna lui era roșie de sânge. Billy Fish și doi dintre oamenii lui cu puști cu fitil îl apucă pe Dan de umeri și-l trag între cei din Bashkai, în timp ce preoții urlă în limba lor: „Nici Zeu, nici Diavol, ci un om!” Eram luat cu totul pe nepregătite, fiindcă un preot a izbit spre mine din față și Armata din spate a început să tragă în oamenii din Bashkai.

— „Dumnezeule Atotputernic!”, spune Dan, „ce înseamnă asta?”

— „Înapoi! Veniți încoace!”, spune Billy Fish. „Prăpăd și Răzvrătire, asta e. O s-o rupem spre Bashkai, dacă putem.”

— Am încercat să le dau un fel de ordine oamenilor mei, oamenilor Armatei regulate, dar n-a folosit la nimic, așa că am tras în grămada lor cu o Martini englezească și-am găurit trei ticăloși înșirați unul după altul. Valea era plină de făpturi care strigau și urlau, și fiecare suflet țipa: „Nu-i Zeu, nici Diavol, ci numai un om!” Trupele din Bashkai se țineau de Billy Fish cât puteau, dar puștile lor cu fitil nu erau nici pe jumătate atât de bune ca puștile din Kabul care se încărcau pe la culată, și patru dintre ei au căzut. Dan mugea ca un taur, fiindcă era foc de mânios, și Billy Fish abia îl putea împiedica să se repeadă în mulțime.

— „Nu putem ține piept”, spune Billy Fish. „Luați-o la fugă în josul văii! Tot locul e împotriva noastră.” Oamenii cu puști cu fitil au fugit, și noi am coborât valea în ciuda lui Dravot. Înjura îngrozitor și striga că era Rege. Preoții prăvăleau peste noi pietroaie și Armata regulată trăgea de zor, și n-au ajuns vii în fundul văii mai mult de șase oameni, fără să ne numărăm pe Dan, Billy Fish și Mine.

— Pe urmă s-au oprit din tras și cornurile din templu au sunat iar. „Veniți încoace, pentru Dumnezeu, veniți încoace!”, spune Billy Fish. „Or să trimită alergători prin toate satele înainte să ajungem noi la Bashkai. Acolo vă pot apăra, dar acum nu pot face nimic.”

— Părerea mea e că Dan a început să înnebunească de la ceasul acela. Se uita în sus și-n jos ca un porc înjunghiat. Pe urmă voia cu orice preț să se întoarcă singur și să-i omoare pe preoți cu mâinile goale, ceea ce-ar fi putut să facă. „Eu sunt Împărat”, spune Daniel, „și la anul voi fi Cavaler al Reginei.”

— „Bine, Dan”, spun eu, „dar vino acum, cât mai e timp.”

— „E vina ta”, spune el, „că nu ți-ai îngrijit Armata mai bine. Era răzvrătire în mijlocul ei și tu nu știai, javră blestemată de mecanic de locomotive, de montator de șine, de vânător de permise de misionar!” S-a așezat pe-o stâncă și m-a făcut în toate felurile murdare care i-au venit pe limbă. Aveam inima prea grea să-mi mai pese, deși toată prostia lui adusese prăbușirea.

— „Îmi pare rău, Dan”, spun eu, „dar cu băștinașii nu se știe niciodată. Treaba asta e Cincizeci și șapte al nostru. Poate tot o să scoatem ceva din ea când ajungem la Bashkai.”

— „Atunci hai să ajungem la Bashkai”, spune Dan, „și, pe Dumnezeu, când mă întorc aici o să mătur valea, de n-o să mai rămână nici măcar o ploșniță într-o pătură!”

— Am mers toată ziua aceea, și toată noaptea Dan a tropăit în sus și-n jos pe zăpadă, mestecându-și barba și mormăind pentru sine.

— „Nu-i nicio nădejde să scăpăm”, a spus Billy Fish. „Preoții vor fi trimis alergători prin sate să spună că sunteți numai oameni. De ce n-ați rămas Zei până când lucrurile erau mai așezate? Sunt un om mort”, spune Billy Fish, și se aruncă pe zăpadă și începe să se roage Zeilor lui.

— A doua zi dimineață eram într-un ținut cumplit de rău, numai urcușuri și coborâșuri, fără pic de pământ drept și nici mâncare. Cei șase oameni din Bashkai se uitau la Billy Fish cu foame, de parcă voiau să întrebe ceva, dar n-au spus niciun cuvânt. La amiază am ajuns în vârful plat al unui munte, tot acoperit de zăpadă, și, când ne-am cățărat pe el, iată o Armată așezată în poziție, așteptând în mijloc!

— „Alergătorii au fost foarte iuți”, spune Billy Fish cu un râs mic. „Ne așteaptă.”

— Trei ori patru oameni din partea dușmanului au început să tragă, și un glonț la întâmplare l-a prins pe Daniel în pulpa piciorului. Asta l-a adus în fire. Privește Armata peste zăpadă și vede puștile pe care le aduseserăm noi în țară.

— „S-a zis cu noi”, spune el. „Sunt englezi oamenii ăștia, și prostia mea blestemată v-a adus în halul ăsta. Întoarce-te, Billy Fish, și ia-ți oamenii de-aici; ai făcut ce-ai putut și acum fugi. Carnehan”, spune el, „dă mâna cu mine și du-te cu Billy. Poate n-or să te omoare. O să mă duc singur să-i întâmpin. Eu am făcut-o! Eu, Regele!”

— „Să mă duc?”, spun eu. „Du-te tu în Iad, Dan! Eu sunt aici cu tine. Billy Fish, tu șterge-o, și noi doi o să-i întâmpinăm pe oamenii ăia.”

— „Sunt Șef”, spune Billy Fish foarte liniștit. „Rămân cu voi. Oamenii mei pot pleca.”

— Cei din Bashkai n-au așteptat să li se spună de două ori, ci au fugit, și Dan și Eu și Billy Fish ne-am dus până unde tobele băteau și cornurile sunau. Era frig, îngrozitor de frig. Frigul ăla îl am acum în ceafă. E un bulgăre din el acolo.

Muncitorii care trăgeau de punkah adormiseră. Două lămpi cu petrol ardeau viu în redacție, iar sudoarea îmi curgea pe față și stropea sugativa când mă aplecam înainte. Carnehan tremura și mă temeam că ar putea să-și piardă mințile. Mi-am șters fața, am strâns din nou mâinile sfâșiate de-ți era milă de ele și-am spus:

— Ce s-a întâmplat după aceea?

Abaterea de o clipă a privirii mele rupsese curgerea limpede a povestirii.

— Ce-ați binevoit să spuneți? s-a tânguit Carnehan. I-au luat fără niciun sunet. Nicio șoaptă cât ținea zăpada, nici când Regele l-a doborât pe primul om care-a pus mâna pe el, nici când bătrânul Peachey și-a tras ultimul cartuș în grămada lor. Niciun singur sunet n-au scos porcii ăia. Doar s-au strâns roată, și-ți spun că blănurile lor puțeau. Era un om pe care-l chema Billy Fish, un prieten bun al nostru, al tuturor, și i-au tăiat gâtul, Domnule, chiar acolo, pe loc, ca unui porc; și Regele dă cu piciorul în zăpada însângerată și spune: „Am avut o aventură strașnică pentru banii noștri. Ce vine acum?” Dar Peachey, Peachey Taliaferro, îți spun, Domnule, în taină ca între doi prieteni, și-a pierdut capul, Domnule. Ba nu, nici el nu și l-a pierdut. Regele și-a pierdut capul, da, numai din pricina unuia din podurile alea iscusit meșterite din frânghii. Binevoiți să-mi dați cuțitul de hârtie, Domnule. S-a înclinat așa. L-au dus o milă prin zăpada aceea la un pod de frânghii peste-o râpă cu un râu în fund. Poate ai văzut de-astea. Îl îmboldeau din spate ca pe-un bou. „Fir-ar ochii voștri să fie!”, spune Regele. „Credeți că nu pot să mor ca un gentleman?” Se întoarce spre Peachey, Peachey care plângea ca un copil. „Eu te-am adus aici, Peachey”, spune el. „Te-am scos din viața ta fericită ca să fii omorât în Kafiristan, unde ai fost până mai ieri Comandantul Suprem al forțelor Împăratului. Spune că mă ierți, Peachey.” „Te iert”, spune Peachey. „Pe deplin și de bunăvoie te iert, Dan.” „Dă mâna, Peachey”, spune el. „Mă duc acum.” Pornește fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga și, când era tocmai în mijlocul frânghiilor amețitoare care dansau, „Tăiați, ticăloșilor!”, strigă; și ei taie, și bătrânul Dan a căzut, învârtindu-se și învârtindu-se și învârtindu-se, douăzeci de mii de mile, fiindcă i-a luat o jumătate de oră să cadă până a izbit apa, și i-am putut vedea trupul prins de-o stâncă, cu coroana de aur chiar alături.

— Dar știi ce i-au făcut lui Peachey între doi pini? L-au răstignit, Domnule, cum o s-o arate mâna lui Peachey. Au folosit țăruși de lemn pentru mâinile și picioarele lui, și el n-a murit. Atârna acolo și urla, și l-au dat jos a doua zi și-au spus că era un miracol că nu era mort. L-au dat jos, bietul bătrân Peachey, care nu le făcuse niciun rău, care nu le făcuse niciun…

Se legăna încoace și-ncolo și plângea amar, ștergându-și ochii cu dosul mâinilor pline de cicatrice și gemând ca un copil vreo zece minute.

— Au fost destul de cruzi să-l hrănească bine în templu, fiindcă spuneau că era mai Zeu decât bătrânul Daniel, care era om. Pe urmă l-au scos pe zăpadă și i-au spus să se ducă acasă, și Peachey a venit acasă în cam un an, cerșind de-a lungul drumurilor, cu totul în siguranță; fiindcă Daniel Dravot mergea înainte și spunea: „Hai, Peachey. E un lucru mare ce facem.” Munții dansau noaptea și munții încercau să cadă pe capul lui Peachey, dar Dan ridica mâna, și Peachey venea îndoit de mijloc. N-a dat niciodată drumul mâinii lui Dan și n-a dat niciodată drumul capului lui Dan. I l-au dat în dar în templu, ca să-i amintească să nu se mai întoarcă; și, deși coroana era aur curat și Peachey murea de foame, niciodată n-ar fi vândut-o Peachey. L-ai cunoscut pe Dravot, Domnule! L-ai cunoscut pe Preavenerabilul Frate Dravot! Uită-te acum la el!

A scotocit în grămada de zdrențe din jurul mijlocului încovoiat; a scos un sac negru din păr de cal, brodat cu fir de argint; și a scuturat din el pe masa mea capul uscat și zbârcit al lui Daniel Dravot! Soarele dimineții, care de mult făcea să pălească lumina lămpilor, a căzut pe barba roșie și pe ochii orbi, adânciți în orbite; a căzut și pe un cerc greu de aur încrustat cu turcoaze neșlefuite, pe care Carnehan l-a pus cu duioșie pe tâmplele zdrobite.

— Privește acum, a spus Carnehan, Împăratul în straiele pe care le purta în viață, Regele Kafiristanului cu coroana pe cap. Bietul bătrân Daniel, care-a fost cândva monarh!

M-am înfiorat, fiindcă, în ciuda atâtor desfigurări, recunoșteam capul omului de la nodul de cale ferată Marwar. Carnehan s-a ridicat să plece. Am încercat să-l opresc. Nu era în stare să umble pe-afară.

— Lasă-mă să iau whiskyul cu mine și dă-mi puțini bani, a gâfâit el. Am fost cândva Rege. O să mă duc la comisarul adjunct și-o să-i cer să stau în azilul săracilor până-mi capăt sănătatea. Nu, mulțumesc, nu pot aștepta să-mi aduci o trăsură. Am treburi personale urgente, în sud, la Marwar.

A ieșit din redacție târșâindu-și picioarele și a plecat spre casa comisarului adjunct. În ziua aceea, la amiază, am avut prilejul să cobor pe Mall, unde căldura te orbea, și-am văzut un om strâmb târându-se prin praful alb de la marginea drumului, cu pălăria în mână, cântând cu glas tremurat și jalnic, în felul cântăreților de stradă de Acasă. Nu se vedea suflet de om și casele erau prea departe ca să-l poată auzi cineva. Și cânta pe nas, întorcând capul din dreapta în stânga:

*Fiul Omului pleacă la război,*

*cunună de-aur să câștige;*

*stindardul însângerat în zări Îi flutură —*

*Cine-L urmează-n șir?*

N-am mai așteptat să aud, ci l-am pus pe bietul nenorocit în trăsura mea și l-am dus la cel mai apropiat misionar, ca să fie trimis apoi la ospiciu. A repetat imnul de două ori cât a fost cu mine, pe mine nerecunoscându-mă câtuși de puțin, și l-am lăsat cântându-i-l misionarului.

Două zile mai târziu l-am întrebat pe directorul ospiciului ce mai făcea.

— A fost internat cu insolație. A murit ieri dis-de-dimineață, a spus directorul. E adevărat că a stat o jumătate de oră cu capul descoperit în soare, la amiază?

— Da, am spus eu. Dar știți cumva dacă avea ceva asupra lui, din întâmplare, când a murit?

— Din câte știu eu, nu, a spus directorul.

Și aici s-au oprit lucrurile.