> Din toate, aceasta va rămâne —
> Au trăit și-au aruncat zarurile;
> Jocul însuși le va fi câștig,
> Deși aurul zarurilor s-a pierdut.
Coborâră malul șchiopătând dureros și, la un moment dat, cel din față se împletici printre pietrele împrăștiate. Erau obosiți și slăbiți, iar pe fețe li se întipărise răbdarea încordată pe care o aduc greutățile îndurate vreme îndelungată. Purtau poveri grele, făcute din pături și prinse în curele peste umeri. Alte curele, trecute peste frunte, le ajutau să le sprijine. Fiecare avea o pușcă. Mergeau aplecați, cu umerii mult înainte, cu capul încă și mai înainte și cu ochii în pământ.
— De-am avea măcar două dintre cartușele pe care le-am lăsat în ascunzătoare, spuse cel din urmă.
Glasul îi era cu totul lipsit de expresie, stins și posomorât. Vorbea fără însuflețire, iar cel din față, intrând șchiopătând în apa lăptoasă care spumega peste pietre, nu-i răspunse.
Celălalt îl urmă de aproape. Nu-și scoaseră încălțămintea, deși apa era înghețată — atât de rece, încât îi dureau gleznele și li se amorțeau picioarele. Pe alocuri apa le izbea genunchii și amândoi se poticneau, căutându-și sprijinul.
Cel din urmă alunecă pe o piatră netedă și fu cât pe ce să cadă, dar se redresă cu un efort violent, scoțând totodată un strigăt scurt de durere. Părea slăbit și amețit; se clătină și întinse mâna liberă, ca și cum ar fi căutat un sprijin în aer. Își recăpătă echilibrul, făcu un pas, dar se împletici din nou și aproape căzu. Atunci rămase nemișcat și se uită la celălalt, care nu întorsese capul nicio clipă.
Stătu așa un minut întreg, de parcă s-ar fi sfătuit cu sine. Apoi strigă:
— Ascultă, Bill, mi-am scrântit glezna.
Bill își văzu de drum, poticnindu-se prin apa lăptoasă. Nu privi înapoi. Omul îl urmări cu ochii; chipul îi rămăsese lipsit de expresie, dar ochii erau ai unei căprioare rănite.
Bill urcă șchiopătând malul celălalt și merse drept înainte, fără să se uite înapoi. Omul rămas în apă îl privea. Buzele îi tremurară ușor, mișcând vizibil smocurile aspre de păr castaniu care le acopereau. Își scoase chiar și limba ca să și le umezească.
— Bill! strigă el.
Era strigătul rugător al unui om puternic ajuns la necaz, dar Bill nu întoarse capul. Omul îl privi îndepărtându-se, șchiopătând caraghios și clătinându-se înainte, cu pasul frânt, pe panta lină ce urca spre conturul domol al dealului scund. Îl urmări până când Bill trecu de creastă și dispăru. Apoi își întoarse privirea și cuprinse încet lumea care îi rămăsese, acum că Bill plecase.
Aproape de orizont, soarele mocnea slab, mai că ascuns de cețuri și aburi fără formă, care păreau grei și deși, deși nu aveau nici contur, nici trup. Sprijinindu-se pe un singur picior, omul își scoase ceasul. Era ora patru. Se apropia sfârșitul lui iulie ori începutul lui august — data exactă n-o mai știa, nici măcar cu o săptămână sau două aproximație — și înțelese că soarele arăta, pe cât se putea socoti, spre nord-vest. Privi spre sud. Știa că undeva, dincolo de dealurile acelea pustii, se afla Marele Lac al Urșilor; mai știa că tot într-acolo trecea Cercul Arctic, cu hotarul lui neprimitor, prin pustietățile Canadei. Apa în care stătea era un afluent al râului Coppermine, care curgea spre nord și se vărsa în golful Coronation, la Oceanul Arctic. Nu fusese niciodată acolo, dar văzuse o dată locurile pe o hartă a Companiei Golfului Hudson.
Își plimbă iar privirea în cerc, peste lumea din jur. Nu era o priveliște care să dea curaj. Peste tot, linia orizontului cobora domol. Dealurile erau toate joase. Nu se vedeau copaci, nici tufișuri, nici iarbă — nimic altceva decât o pustietate uriașă și cumplită, care făcu frica să-i răsară în ochi.
— Bill, șopti o dată, apoi încă o dată. Bill!
Se ghemui în apa lăptoasă, de parcă întinderea nemărginită l-ar fi împresurat cu o putere copleșitoare și l-ar fi strivit, nepăsătoare, în grozăvia ei. Începu să tremure ca în frigurile unei boli, până când pușca îi scăpă din mână și căzu în apă cu un plesnet. Asta îl trezi. Se luptă cu frica și se stăpâni; bâjbâi prin apă și își scoase arma. Își împinse povara mai mult pe umărul stâng, ca să ia o parte din greutate de pe glezna rănită. Apoi se îndreptă spre mal, încet și cu grijă, strâmbându-se de durere.
Nu se opri. Într-o deznădejde aproape nebunească, nepăsător la durere, urcă în grabă panta spre creasta pe unde dispăruse tovarășul său — cu mult mai caraghios și mai stângaci decât acesta. Dar sus nu văzu decât o vale puțin adâncă, pustie. Își înfruntă iar frica, o birui, își trase povara și mai mult pe umărul stâng și porni clătinându-se la vale.
Fundul văii era îmbibat cu apă, pe care mușchiul des o ținea, ca un burete, aproape de suprafață. La fiecare pas apa țâșnea de sub picioarele lui; când ridica un picior, mușchiul ud îi dădea drumul cu greu, cu un sunet de sorbire. Își croi drum dintr-un petic de mlaștină în altul, urmând urmele celuilalt peste și de-a lungul lespezilor de piatră, care ieșeau ca niște insulițe din marea de mușchi.
Deși singur, nu era rătăcit. Știa că mai departe avea să ajungă la malul unui lac mic, străjuit de molizi și brazi morți, mărunți și piperniciți: *titchin-nichilie*, cum îi spuneau oamenii locului, „ținutul bețelor mici”. În lac se vărsa un pârâiaș cu apă limpede, nu lăptoasă. Pe malul lui creștea rogoz — își amintea bine —, dar nu și copaci. Avea să-l urmeze până la cumpăna apelor, unde izvora. Acolo urma să treacă pe lângă izvorul altui pârâu, ce curgea spre vest, și să meargă de-a lungul lui până când se vărsa în râul Dease. Acolo avea să găsească ascunzătoarea cu provizii, sub o canoe răsturnată și acoperită cu multe pietre. În ascunzătoare se găseau cartușe pentru pușca lui goală, cârlige și fire de pescuit, o plasă mică — tot ce trebuia ca să prindă și să omoare hrană. Mai erau acolo făină, nu multă, o bucată de slănină și niște fasole.
Bill avea să-l aștepte acolo. Împreună urmau să vâslească spre sud, pe Dease, până la Marele Lac al Urșilor. Apoi să traverseze lacul spre sud, mereu spre sud, până la Mackenzie. Și tot spre sud aveau să meargă, în vreme ce iarna alerga zadarnic după ei, iar gheața se prindea în coturile apelor și zilele se făceau reci și limpezi; spre sud, până la un post călduros al Companiei Golfului Hudson, unde copacii creșteau înalți și drepți și unde se găsea mâncare fără sfârșit.
Acestea îi treceau prin minte în timp ce înainta cu greu. Dar pe cât se lupta cu trupul, pe atât se lupta și cu mintea, încercând să creadă că Bill nu-l părăsise, că Bill avea negreșit să-l aștepte la ascunzătoare. Trebuia să creadă asta; altfel nu mai avea rost să se zbată și s-ar fi culcat acolo, ca să moară. În timp ce discul șters al soarelui cobora încet spre nord-vest, străbătu cu gândul, pas cu pas, de mai multe ori, drumul pe care el și Bill aveau să-l facă spre sud, fugind din calea iernii. Socoti iar și iar mâncarea din ascunzătoare și pe aceea de la postul Companiei Golfului Hudson. Nu mâncase de două zile, iar de mult mai mult timp nu mâncase niciodată pe săturate. Adesea se apleca după bobițele palide ale mlaștinii, le punea în gură, le mesteca și le înghițea. O asemenea bobiță e o sămânță învelită într-un strop de apă. În gură, apa dispare, iar sămânța se sfărâmă între dinți, ascuțită și amară. Știa că bobițele nu-l hrăneau, dar le mesteca răbdător, cu o speranță mai puternică decât știința și nesupusă experienței.
La ora nouă se lovi cu degetul de o muchie de piatră și, numai din pricina oboselii și a slăbiciunii, se clătină și căzu. Rămase o vreme culcat pe o parte, nemișcat. Apoi își scoase curelele poverii și se trase anevoie până ajunse să șadă. Nu se întunecase încă și, în amurgul care zăbovea, bâjbâi printre pietre după fâșii de mușchi uscat. Adună o grămadă, făcu un foc — un foc mocnit, cu mult fum — și puse la fiert o găleată de tablă cu apă.
Își desfăcu bagajul și numără întâi chibriturile. Erau șaizeci și șapte. Le numără de trei ori ca să fie sigur. Le împărți în mai multe pachete, învelindu-le în hârtie impermeabilă; un pachet îl puse în punga goală de tutun, altul în căptușeala pălăriei sale ponosite, iar pe al treilea sub cămașă, la piept. Isprăvind, îl cuprinse panica: le desfăcu pe toate și le numără iar. Tot șaizeci și șapte erau.
Își uscă încălțămintea udă lângă foc. Mocasinii ajunseseră niște zdrențe îmbibate cu apă. Ciorapii groși de stofă erau tociți și rupți pe alocuri, iar picioarele îi erau jupuite și sângerau. Glezna zvâcnea; o cercetă și văzu că se umflase cât genunchiul. Rupse o fâșie lungă dintr-una dintre cele două pături și își legă strâns glezna. Rupse și alte fâșii, pe care le înfășură pe picioare ca să țină loc și de mocasini, și de ciorapi. Apoi bău găleata de apă fierbinte, întoarse ceasul și se târî între pături.
Dormi ca un mort. Întunericul scurt din preajma miezului nopții veni și trecu. Soarele răsări spre nord-est — sau, cel puțin, într-acolo se lumină cerul, căci soarele era ascuns de nori cenușii.
La ora șase se trezi, întins liniștit pe spate. Privi drept în sus, spre cerul cenușiu, și își dădu seama că îi era foame. Când se întoarse pe un cot, un pufnet puternic îl sperie: un mascul de caribu îl privea cu o curiozitate vie. Animalul se afla la cel mult cincizeci de picioare, iar în mintea omului apăru numaidecât imaginea, cu tot cu gust și miros, a unei fripturi de caribu sfârâind deasupra focului. Fără să gândească, întinse mâna după pușca goală, o îndreptă și apăsă pe trăgaci. Masculul pufni și o rupse la fugă, cu copitele zăngănind pe lespezile de piatră.
Omul înjură și azvârli pușca fără cartușe. Gemând cu glas tare, se apucă să se ridice. Mișcarea era grea și înceată.
Încheieturile îi erau ca niște balamale ruginite; se mișcau aspru în lăcașurile lor, frecându-se, și pentru a le îndoi ori a le îndrepta trebuia să-și adune toată voința. Când izbuti în sfârșit să se ridice, îi mai trebui aproape un minut ca să-și îndrepte spatele și să stea drept, cum stă un om.
Se târî pe un dâmb mic și cercetă locurile. Nu se vedeau copaci, nici tufe: numai o mare cenușie de mușchi, cu câte o piatră cenușie, câte un lăculeț și câte un pârâiaș, toate cenușii. Cerul era cenușiu. Nu se vedea soarele, nici urmă de soare. Nu mai știa unde e nordul și uitase pe unde ajunsese acolo cu o seară înainte. Dar nu era rătăcit. O știa. Curând avea să ajungă în ținutul bețelor mici. Simțea că trebuie să fie undeva în stânga, nu departe — poate chiar dincolo de următorul deal scund.
Se întoarse să-și pregătească povara pentru drum. Verifică dacă avea cele trei pachete separate de chibrituri, deși de data asta nu le mai numără. Stărui însă îndelung, nehotărât, asupra unui săculeț scund din piele de elan. Nu era mare: îl putea acoperi cu amândouă palmele. Știa că avea cincisprezece livre — cât tot restul poverii — și asta îl neliniștea. În cele din urmă îl puse deoparte și începu să-și înfășoare lucrurile. Se opri și privi iar săculețul. Îl ridică în grabă și aruncă o privire sfidătoare în jur, de parcă pustietatea ar fi încercat să i-l fure. Când se ridică să pornească, împleticindu-se, prin ziua nouă, săculețul era în povara de pe spatele lui.
O luă spre stânga, oprindu-se din când în când ca să mănânce bobițe de mlaștină. Glezna i se înțepenise și șchiopăta mai rău, dar durerea ei nu era nimic pe lângă aceea din stomac. Foamea îl rodea fără milă. Îl rodea atât de tare, încât nu-și mai putea ține gândurile la drumul pe care trebuia să-l urmeze spre ținutul bețelor mici. Bobițele nu-i potoleau chinul; pe deasupra, acreala lor îi rănea limba și cerul gurii.
Ajunse într-o vale unde potârnichile albe se ridicau din mlaștini și de pe pietre cu un fâlfâit iute de aripi. „Câr-câr-câr”, strigau ele. Aruncă după ele cu pietre, dar nu nimeri niciuna. Își lăsă povara jos și începu să le pândească așa cum pândește pisica o vrabie. Pietrele ascuțite îi sfâșiară pantalonii la genunchi, iar genunchii lăsară dâre de sânge; dar durerea aceasta dispărea în durerea foamei. Se târî peste mușchiul ud, udându-și hainele până la piele și răcindu-și trupul, fără să-și dea seama, atât de puternică era febra hranei. Iar potârnichile se ridicau mereu înaintea lui, fâlfâind, până când strigătul lor „câr-câr-câr” i se păru o batjocură. Le înjură și strigă după ele, imitându-le glasul.
O dată se târî aproape de una care trebuie să fi dormit. N-o văzu până când țâșni din adăpostul ei de piatră, chiar sub ochii lui. Omul repezi mâna, la fel de speriat cum fusese pasărea, și rămase cu trei pene din coada ei între degete. O privi zburând și o urî, de parcă i-ar fi făcut un rău cumplit. Apoi se întoarse și își puse iar povara pe umeri.
Pe măsură ce ziua trecea, ajunse prin văi și adâncituri unde vânatul era mai mult. Pe lângă el trecu o turmă de vreo douăzeci de caribu, destul de aproape ca să-i poată împușca dacă ar fi avut cartușe. Simți o dorință nebună de a alerga după ei, convins că i-ar putea ajunge din urmă. O vulpe neagră veni spre el cu o potârniche în gură. Omul strigă. Era un strigăt înfricoșător, dar vulpea, sărind speriată într-o parte, nu scăpă potârnichea.
Spre sfârșitul după-amiezii urmă un pârâu cu apă lăptoasă de calcar, care curgea printre petice rare de rogoz. Smulse câteva fire ținându-le strâns de la rădăcină și scoase ceva asemănător cu un lăstar tânăr de ceapă, nu mai mare decât un cui de șindrilă. Era fraged și dinții îi intrară în el cu un trosnet care făgăduia hrană. Dar fibrele erau tari. Era făcut din fire ațoase, îmbibate cu apă ca bobițele și lipsite de orice putere hrănitoare. Își aruncă povara și intră în rogoz în patru labe, ronțăind și mestecând ca o vită.
Era istovit și adesea ar fi vrut să se odihnească — să se culce și să doarmă —, dar ceva îl împingea mereu mai departe: nu atât dorința de a ajunge în ținutul bețelor mici, cât foamea. Căută broaște prin băltoace și scormoni pământul cu unghiile după râme, deși știa bine că nici broaște, nici râme nu trăiau atât de departe spre nord.
Privi zadarnic în fiecare ochi de apă până când, la lăsarea amurgului prelung, zări într-unul un singur peștișor, nu mai mare decât un plevuș. Își vârî brațul până la umăr, dar peștișorul îi scăpă. Încercă să-l prindă cu amândouă mâinile și tulbură mâlul lăptos de pe fund. În înfierbântarea lui căzu în apă și se udă până la brâu. Apa se tulburase prea tare ca să mai poată vedea peștele; trebui să aștepte să se așeze mâlul.
Reîncepu vânătoarea, până când apa se tulbură din nou. Dar nu mai putea aștepta. Dezlegă găleata de tablă și începu să golească băltoaca. La început scoase apa cu mișcări nebunești, stropindu-se și aruncând-o atât de aproape încât curgea înapoi. Apoi lucră mai atent, silindu-se să-și păstreze calmul, deși inima îi bătea năvalnic și mâinile îi tremurau. După o jumătate de ceas, balta era aproape seacă. Nu mai rămăsese nici măcar o cană de apă. Dar peștele nu era acolo. Descoperi între pietre o crăpătură ascunsă, pe unde scăpase în băltoaca vecină, mai mare — atât de mare încât n-ar fi putut-o goli nici într-o zi și o noapte. Dacă ar fi știut de crăpătură, ar fi astupat-o de la început cu o piatră și peștele ar fi fost al lui.
Așa se gândi, apoi se prăbuși pe pământul ud. La început plânse încet, numai pentru sine; pe urmă plânse cu glas tare în fața pustietății fără milă care-l înconjura. Mult timp după aceea trupul îi mai fu zguduit de hohote uscate.
Făcu focul și se încălzi bând găleți de apă fierbinte. Își așeză tabăra pe o lespede de piatră, la fel ca în noaptea dinainte. Ultimul lucru pe care-l făcu fu să verifice dacă chibriturile erau uscate și să întoarcă ceasul. Păturile erau ude și reci. Glezna zvâcnea de durere. Dar el nu știa decât că îi era foame și, în somnul lui zbuciumat, visă ospețe, mese îmbelșugate și feluri de mâncare întinse înaintea lui în toate chipurile pe care și le putea închipui.
Se trezi înghețat și bolnav. Soarele nu se vedea. Cenușiul pământului și al cerului devenise mai adânc. Bătea un vânt aspru, iar primii fulgi albeau crestele dealurilor. Aerul din jur se îngroșă și se făcu alb în timp ce el aprindea focul și fierbea iar apă. Era o zăpadă udă, aproape ploaie, cu fulgi mari și grei. La început se topeau de îndată ce atingeau pământul, dar cădeau tot mai mulți. Acoperiră totul, îi stinseră focul și îi stricară rezerva de mușchi uscat.
Înțelese că trebuia să-și prindă povara pe umeri și să plece iar, poticnindu-se, fără să știe încotro. Nu-l mai interesa ținutul bețelor mici, nici Bill, nici ascunzătoarea de sub canoea răsturnată, de lângă râul Dease. Îl stăpânea un singur cuvânt: *să mănânce*. Foamea îl înnebunise. Nu-i păsa ce drum urma, numai să treacă prin adânciturile mlăștinoase. Căută pe pipăite bobițele apoase de mlaștină sub zăpada udă și smulse tot pe pipăite rogozul cu rădăcini cu tot. Dar nu avea gust și nu-l sătura. Găsi o buruiană acră și mâncă atâta cât putu găsi; era puțină, fiindcă se târa pe pământ și se ascundea lesne sub câțiva țoli de zăpadă.
În noaptea aceea n-avu foc, nici apă caldă. Se târî sub pătură și adormi în somnul frânt al foamei. Zăpada se prefăcu într-o ploaie rece. Se trezi de multe ori simțind-o căzându-i pe fața întoarsă spre cer. Veni ziua, cenușie și fără soare. Ploaia se oprise. Durerea ascuțită a foamei dispăruse. Simțirea care-i trezea pofta de mâncare era epuizată. În stomac îi rămăsese o durere surdă și grea, dar nu-l supăra prea mult. Judeca mai limpede; gândurile îi erau din nou îndreptate mai ales spre ținutul bețelor mici și spre ascunzătoarea de lângă Dease.
Rupse restul uneia dintre pături în fâșii și își legă cu ele picioarele sângerânde. Își strânse iar bandajul de pe glezna rănită și se pregăti de drum. Când ajunse la povară, zăbovi mult deasupra săculețului scund din piele de elan; în cele din urmă îl luă cu el.
Ploaia topise zăpada; doar crestele dealurilor mai erau albe. Ieși soarele și omul izbuti să afle iar punctele cardinale, deși acum știa că era rătăcit. Poate că în zilele din urmă, cât umblase fără rost, se abătuse prea mult spre stânga. O luă la dreapta ca să îndrepte posibila abatere de la drumul adevărat.
Deși chinurile foamei nu mai erau atât de ascuțite, înțelegea cât de slab ajunsese. Trebuia să se oprească des ca să se odihnească; atunci se arunca asupra bobițelor de mlaștină și a peticelor de rogoz. Limba îi părea uscată și umflată, ca acoperită de un puf fin, și îi lăsa în gură un gust amar. Inima îi dădea mult de furcă. După numai câteva minute de mers începea să bată fără milă, bum, bum, bum, apoi să sară într-o zvâcnire dureroasă și neregulată, care-l sufoca și îl făcea să leșine de slăbiciune și amețeală.
La amiază găsi doi peștișori într-o baltă mare. Nu putea goli balta, dar acum era mai liniștit și izbuti să-i prindă cu găleata de tablă. Nu erau mai lungi decât degetul lui mic, dar nici nu-i era cine știe ce foame. Durerea surdă din stomac se stinsese tot mai mult; părea aproape că stomacul adormise. Mâncă peștii cruzi, mestecându-i cu o grijă migăloasă, căci mânca numai fiindcă îi spunea mintea s-o facă. Nu avea poftă, dar știa că trebuie să mănânce ca să trăiască.
Seara mai prinse trei peștișori: pe doi îi mâncă, pe al treilea îl păstră pentru dimineață. Soarele uscă câteva fire rătăcite de mușchi și putu să se încălzească bând apă fierbinte. În ziua aceea nu străbătuse mai mult de zece mile; în următoarea, mergând numai când îl lăsa inima, nu făcu nici cinci. Dar stomacul nu-i mai dădea nicio bătaie de cap: adormise. Era într-un ținut necunoscut. Renii caribu se înmulțeau, la fel și lupii. Adesea le auzea urletele venind peste pustietate, iar o dată văzu trei lupi furișându-se din calea lui.
Mai trecu o noapte. Dimineața, cu mintea mai limpede, dezlegă șiretul de piele care închidea săculețul scund din piele de elan. Din gura lui se revărsă un șuvoi galben de pulbere grosieră de aur și pepite. Împărți aurul, fără multă grijă, în două jumătăți; înveli una într-o bucată de pătură și o ascunse lângă o lespede ieșită în evidență, iar pe cealaltă o puse înapoi în săculeț. Începu să folosească fâșii și din ultima pătură pentru a-și lega picioarele. Se ținea încă de pușcă, fiindcă în ascunzătoarea de lângă Dease îl așteptau cartușele.
Ziua aceea fu cețoasă și foamea se trezi din nou în el. Era foarte slab și uneori amețeala îl orbea. Se poticnea și cădea des; într-una dintre căderi nimeri drept într-un cuib de potârnichi albe. Înăuntru erau patru pui abia ieșiți din ou, de o zi — mici fărâme de viață care zvâcnea, nici cât o îmbucătură. Îi mâncă lacom, vârându-i vii în gură și sfărâmându-i între dinți ca pe cojile de ou. Mama potârniche bătu din aripi în jurul lui, strigând tare. Încercă s-o doboare folosind pușca drept bâtă, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre și, din întâmplare, îi rupse o aripă. Potârnichea fugi, săltând din aripi și târând aripa ruptă, iar el porni după ea.
Puii nu făcuseră decât să-i ațâțe foamea. Țopăia și se clătina stângaci pe glezna rănită, arunca pietre și din când în când urla răgușit; alteori țopăia și se clătina în tăcere, ridicându-se cu îndârjire și răbdare când cădea ori frecându-și ochii când amețeala era gata să-l doboare.
Goana îl duse peste un loc mlăștinos din fundul văii, unde zări urme de pași în mușchiul îmbibat cu apă. Nu erau ale lui, își dădea seama. Trebuie să fi fost ale lui Bill. Dar nu se putea opri: potârnichea fugea. Avea s-o prindă întâi, apoi se întorcea să cerceteze.
O istovi pe potârniche, dar se istovi și pe sine. Pasărea zăcea gâfâind pe o parte; omul zăcea tot pe o parte, la vreo doisprezece picioare de ea, gâfâind și neputând să se târască mai aproape. Până când își veni el în fire, își veni și ea și se smulse mai departe chiar când mâna lui flămândă se întindea spre ea. Reîncepu goana. Se lăsă noaptea, iar potârnichea scăpă. Slăbiciunea îl făcu să se împiedice și căzu cu fața înainte, tăindu-și obrazul, cu povara în spate. Rămase multă vreme nemișcat; apoi se răsuci pe o parte, întoarse ceasul și zăcu acolo până dimineață.
Încă o zi de ceață. Jumătate din ultima pătură se prefăcuse în legături pentru picioare. Nu reuși să găsească iar urmele lui Bill. Nu mai conta. Foamea îl împingea înainte prea puternic; numai că se întreba dacă nu cumva și Bill se rătăcise. Până la amiază, povara deveni de nesuportat. Împărți din nou aurul, de astă dată vărsând pur și simplu jumătate pe pământ. După-amiază aruncă și restul. Nu-i mai rămăseseră decât jumătatea de pătură, găleata de tablă și pușca.
Începu să-l urmărească o halucinație. Era sigur că-i mai rămăsese un cartuș, uitat în camera puștii. În același timp știa prea bine că arma era goală. Dar gândul nu-l lăsa. Se luptă cu el ceasuri întregi, apoi deschise pușca și văzu că era, într-adevăr, goală. Dezamăgirea îl răni ca și cum s-ar fi așteptat cu adevărat să găsească acolo cartușul.
Merse cu greu încă o jumătate de ceas, iar gândul i se întoarse. Se luptă iar cu el, dar nu-l putu alunga și, numai ca să se liniștească, deschise din nou pușca să se convingă că nu era nimic înăuntru. Uneori mintea îi rătăcea mai departe și el mergea înainte ca o mașină, în timp ce închipuiri ciudate îi rodeau creierul ca niște viermi. Dar abaterile acestea de la realitate nu durau mult: mușcătura foamei îl chema mereu înapoi. O dată îl smulse brusc dintr-o astfel de rătăcire o priveliște care fu cât pe ce să-l facă să leșine. Se clătină ca un om beat, încercând să nu cadă. În fața lui stătea un cal. Un cal! Nu-și putea crede ochilor. Avea vederea învăluită într-o ceață străbătută de puncte scânteietoare. Se frecă la ochi cu furie și văzu că nu era cal, ci un urs brun uriaș. Animalul îl cerceta cu o curiozitate războinică.
Omul ridicase deja pe jumătate pușca spre umăr, înainte să-și dea seama ce făcea. O coborî și scoase cuțitul de vânătoare din teaca împodobită cu mărgele, prinsă la șold. În fața lui se afla carne, se afla viață. Trecu degetul mare peste tăiș: era ascuțit. Și vârful era ascuțit. Avea să se arunce asupra ursului și să-l omoare. Dar inima începu să-i bată a avertisment: bum, bum, bum. Apoi veni saltul acela sălbatic și bătaia ei pripită; fruntea îi fu strânsă parcă într-un cerc de fier, iar amețeala începu să-i urce în creier.
Un val uriaș de spaimă îi alungă curajul disperat. Dacă fiara îl ataca, slab cum era? Se îndreptă cât putu, ca să pară mai impunător, strângând cuțitul în mână și țintuind ursul cu privirea. Ursul făcu greoi câțiva pași, se ridică pe labele dinapoi și scoase un mârâit de încercare. Dacă omul ar fi fugit, s-ar fi luat după el; dar omul nu fugi. Îl însuflețea acum curajul fricii. Mârâi și el, sălbatic, cumplit, dând glas spaimei care ține de viață însăși și stă încolăcită la rădăcinile ei cele mai adânci.
Ursul se trase într-o parte, mârâind amenințător, el însuși înspăimântat de făptura aceea misterioasă care stătea dreaptă și părea fără frică. Omul însă nu se mișcă. Rămase ca o statuie până când primejdia trecu; abia atunci începu să tremure și se prăbuși în mușchiul ud.
Se adună și porni mai departe, stăpânit acum de altă teamă. Nu se mai temea că va muri încet de foame, ci că va fi ucis cu sila înainte ca înfometarea să-i fi stins și ultima fărâmă din pornirea de a supraviețui. Erau lupii. Urletele lor pluteau încoace și încolo peste pustietate și țeseau din aer o amenințare atât de vie, încât se pomeni ridicând brațele ca s-o împingă de lângă el, de parcă ar fi fost pereții unui cort bătut de vânt.
Din când în când îi tăiau calea lupi, câte doi sau trei. Dar se fereau de el. Nu erau destui; în plus, vânau renii caribu, care nu se apărau, pe când făptura aceea ciudată, care umbla în două picioare, putea să zgârie și să muște.
Spre seară dădu peste oase risipite, acolo unde lupii își sfâșiaseră prada. Cu un ceas înainte, rămășițele fuseseră un pui de caribu care behăia și alerga, plin de viață. Privi oasele roase până la curat, lustruite, încă rozalii de viața celulelor care nu se stinsese în ele. Era oare cu putință ca până la sfârșitul zilei să ajungă și el așa? Asta era viața, nu? Un lucru zadarnic și trecător. Numai viața durea. Moartea nu mai rănea. Să mori însemna să dormi. Însemna să se sfârșească totul, să te odihnești. Atunci de ce nu se împăca și el cu moartea?
Nu zăbovi mult cu astfel de gânduri. Stătea ghemuit în mușchi, cu un os în gură, sugând firișoarele de viață care îi mai dădeau o slabă nuanță roz. Gustul dulceag de carne, atât de firav și de greu de prins, aproape ca o amintire, îl înnebunea. Strânse osul între fălci și îl ronțăi. Uneori se rupea osul, alteori îi cedau dinții. Atunci zdrobi oasele între pietre, le pisă până le făcu pastă și le înghiți. În graba lui își izbi și degetele, dar găsi totuși răgaz să se mire că nu-l dureau prea tare când piatra cădea peste ele.
Veniră zile cumplite de ninsoare și ploaie. Nu mai știa când se oprea să-și facă tabăra și când pornea iar la drum. Mergea noaptea la fel de mult ca ziua. Se odihnea oriunde cădea și se târa mai departe când viața pe sfârșite mai pâlpâia în el ceva mai tare. El, omul, nu se mai străduia. Viața din el, care nu voia să moară, îl împingea înainte. Nu suferea. Nervii i se tociseră, amorțiseră, iar mintea îi era plină de vedenii stranii și de vise încântătoare.
Dar continua să sugă și să mestece oasele zdrobite ale puiului de caribu, ale căror ultime rămășițe le adunase și le luase cu el. Nu mai trecea peste dealuri ori cumpene de ape; urma, fără să gândească, un râu mare care curgea printr-o vale largă și puțin adâncă. Nu vedea nici râul, nici valea. Nu vedea decât vedenii. Sufletul și trupul înaintau sau se târau alături, dar despărțite, atât de subțire era firul care le mai lega.
Se trezi cu mintea limpede, întins pe spate pe o prispă de stâncă. Soarele strălucea puternic și încălzea. De departe auzi behăitul puilor de caribu. Își amintea tulbure de ploaie, vânt și zăpadă, dar nu știa dacă furtuna îl bătuse două zile sau două săptămâni.
Rămase multă vreme nemișcat, lăsând soarele blând să se reverse peste el și să-i pătrundă cu căldură trupul prăpădit. O zi frumoasă, își spuse. Poate că avea să-și dea seama unde se afla. Cu un efort dureros se întoarse pe o parte. Dedesubt curgea un râu lat și molcom. Nu-l cunoștea, iar asta îl nedumeri. Îi urmări încet cu privirea coturile largi dintre dealurile golașe și mohorâte, mai joase și mai pustii decât oricare altele pe care le întâlnise până atunci. Fără grabă, fără tresărire, abia dacă îl interesa, urmări râul necunoscut până la orizont și îl văzu vărsându-se într-o mare luminoasă, strălucitoare. Tot nu se tulbură. Ciudat, își spuse: o vedenie sau un miraj — mai curând o vedenie, o născocire a minții lui rătăcite. Se convinse de asta când zări o corabie ancorată în mijlocul mării scânteietoare. Închise ochii o vreme, apoi îi deschise. Ciudat cum stăruia vedenia! Dar nici asta nu era ciudat. Știa că în inima ținuturilor pustii nu erau mări și corăbii, așa cum știuse că nu era niciun cartuș în pușca goală.
Auzi în spatele lui un pufăit — un gâfâit înăbușit sau o tuse. Foarte încet, atât era de slab și de înțepenit, se întoarse pe cealaltă parte. Nu văzu nimic prin apropiere, dar așteptă răbdător. Pufăitul și tusea se auziră iar. Între două stânci colțuroase, la mai puțin de douăzeci de picioare, desluși capul cenușiu al unui lup. Urechile ascuțite nu-i mai stăteau drepte ca la alți lupi pe care îi văzuse; ochii îi erau tulburi și injectați, iar capul îi atârna moale și jalnic. Animalul clipea întruna în bătaia soarelui. Părea bolnav. Cât îl privea, pufăi și tuși din nou.
Măcar asta era adevărat, își spuse și se întoarse din nou spre cealaltă parte, ca să privească lumea reală, ascunsă până atunci de vedenie. Dar marea continua să strălucească în depărtare, iar corabia se vedea limpede. Să fi fost, până la urmă, adevărată? Închise ochii multă vreme și se gândi; apoi înțelese. Mersese spre nord-est, îndepărtându-se de cumpăna apelor de la Dease și intrând în valea râului Coppermine. Râul acela lat și molcom era Coppermine. Marea strălucitoare era Oceanul Arctic. Corabia era o balenieră rătăcită mult, mult spre răsărit de gura fluviului Mackenzie și ancorată în Golful Coronation. Își aminti harta Companiei Golfului Hudson pe care o văzuse cu mult timp în urmă și totul deveni limpede și firesc.
Se ridică în capul oaselor și se ocupă de lucrurile care nu mai puteau aștepta. Fâșiile de pătură cu care își învelise picioarele se roseseră de tot; picioarele îi erau două bucăți informe de carne vie. Ultima pătură dispăruse. Nu mai avea nici pușca, nici cuțitul. Își pierduse undeva pălăria, cu mănunchiul de chibrituri din panglică, dar cele ținute la piept erau încă la adăpost și uscate, în săculețul de tutun învelit în hârtie cerată. Se uită la ceas. Arăta ora unsprezece și încă mergea. Pesemne că nu uitase să-l întoarcă.
Era liniștit și stăpân pe sine. Deși slăbit peste măsură, nu simțea nicio durere. Nu-i era foame. Nici măcar gândul la mâncare nu-i făcea plăcere, iar tot ce făcea era numai la îndemnul minții. Își rupse pantalonii până la genunchi și legă bucățile în jurul picioarelor. Reușise cumva să păstreze găleata de tablă. Avea să bea puțină apă fierbinte înainte de a porni spre corabie, într-un drum care, știa el, avea să fie cumplit.
Se mișca încet. Tremura ca un om lovit de paralizie. Când încercă să adune mușchi uscat, descoperi că nu se putea ridica în picioare. Încercă de mai multe ori, apoi se mulțumi să umble de-a bușilea. O dată se târî pe lângă lupul bolnav. Animalul se trase cu greu din calea lui, lingându-și botul cu o limbă care abia mai avea putere să se răsucească. Omul băgă de seamă că limba nu avea roșul sănătos obișnuit. Era gălbuie-brună și părea acoperită cu un strat aspru de mucozitate pe jumătate uscată.
După ce bău aproape un litru de apă fierbinte, omul izbuti să stea în picioare și chiar să umble, atât cât se poate spune că umblă un muribund. La fiecare minut, cam așa, trebuia să se oprească. Pașii lui erau slabi și nesiguri, ca ai lupului care venea pe urmele sale; când întunericul înghiți în noaptea aceea marea strălucitoare, știa că nu se apropiase de ea cu mai mult de patru mile.
Toată noaptea auzi tusea lupului bolnav și, din când în când, behăitul puilor de caribu. Viața era pretutindeni în jurul lui, dar era o viață viguroasă, sănătoasă, și știa că lupul bolnav se ținea pe urmele omului bolnav în nădejdea că omul avea să moară primul. Dimineața, când deschise ochii, îl găsi privindu-l cu o foame plină de așteptare. Stătea ghemuit, cu coada între picioare, ca un câine prăpădit și amărât. Tremura în vântul rece al dimineții și își dezveli colții fără vlagă când omul îi vorbi cu o voce care abia izbuti să fie mai mult decât o șoaptă răgușită.
Soarele răsări strălucitor, iar omul înaintă toată dimineața poticnindu-se și căzând, spre corabia de pe marea scânteietoare. Vremea era desăvârșită. Venise scurta vară târzie a acelor latitudini înalte. Poate avea să țină o săptămână. Poate dispărea a doua zi sau în ziua următoare.
După-amiază, omul dădu peste niște urme. Erau ale altui om, unul care nu umbla, ci se târa în patru labe. Se gândi că putea fi Bill, dar o făcu fără interes, cu mintea amorțită. Nu mai era curios. De fapt, nu mai avea nici simțiri, nici emoții. Nu mai putea simți durerea. Stomacul și nervii adormiseră. Și totuși viața din el îl împingea înainte. Era nespus de obosit, dar viața se încăpățâna să nu moară. Fiindcă nu voia să moară, omul încă mânca bobițe de mlaștină și peștișori, încă bea apă fierbinte și încă veghea cu băgare de seamă asupra lupului bolnav.
Urmă dâra lăsată de omul care se târâse și ajunse curând la capătul ei: câteva oase curățate de curând, în locul unde mușchiul ud era plin de urmele labelor de lup. Văzu un săculeț scund din piele de elan, perechea celui pe care îl avusese el, sfâșiat de colți ascuțiți. Îl ridică, deși degetele-i slăbite abia îi puteau ține greutatea. Bill îl dusese până la capăt. Ha! Ha! Acum putea să râdă de Bill. El avea să supraviețuiască și să ducă aurul la corabia de pe marea scânteietoare. Râsul îi ieși răgușit și înfiorător, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav i se alătură cu un urlet jalnic. Omul se opri deodată. Cum putea să râdă de Bill, dacă acela era Bill, dacă oasele acelea, albe cu o urmă de roz și curățate de tot, erau ale lui Bill?
Întoarse spatele. Bine, Bill îl părăsise; dar el n-avea să-i ia aurul și nici să sugă oasele lui Bill. Bill ar fi făcut-o, dacă ar fi fost lucrurile pe dos, se gândi omul, clătinându-se mai departe.
Ajunse la o băltoacă. Aplecându-se să caute peștișori, își smulse capul înapoi de parcă l-ar fi înțepat ceva. Își zărise chipul oglindit în apă. Era atât de îngrozitor, încât simțirea i se trezi cât să-l cuprindă groaza. În baltă erau trei peștișori, dar era prea mare ca s-o golească; după câteva încercări zadarnice de a-i prinde cu găleata de tablă, se lăsă păgubaș. Se temea că, atât de slăbit cum era, putea să cadă în apă și să se înece. Tot de aceea nu îndrăzni să coboare râul călare pe vreunul dintre trunchiurile aduse de apă, care zăceau de-a lungul limbilor de nisip.
În ziua aceea micșoră cu trei mile depărtarea până la corabie; în următoarea, cu două — căci acum se târa la fel cum se târâse Bill. La sfârșitul celei de-a cincea zile, corabia era încă la șapte mile, iar el nu mai putea străbate nici măcar o milă pe zi. Vara târzie continua să țină și el se târa mai departe, leșinând iar și iar; lupul bolnav tușea și hârâia mereu în urma lui. Genunchii îi ajunseseră carne vie, ca picioarele. Își rupse cămașa de pe trup ca să și-i învelească, dar lăsa în urmă o dâră roșie pe mușchi și pe pietre. O dată, privind înapoi, văzu lupul lingând cu lăcomie dâra de sânge și își dădu seama limpede cum putea sfârși — dacă nu... dacă nu izbutea să pună mâna pe lup. Atunci începu una dintre cele mai crunte tragedii ale vieții: un om bolnav care se târa, un lup bolnav care șchiopăta, două făpturi care-și târau trupurile muribunde prin pustietate, vânându-și una alteia viața.
Dacă ar fi fost un lup sănătos, omului nu i-ar fi păsat atât; dar gândul că avea să hrănească măruntaiele acelei vietăți scârboase, aproape moarte, îl umplea de dezgust. Era mofturos. Mintea începuse din nou să-i rătăcească, chinuindu-se printre halucinații, iar clipele de limpezime erau tot mai rare și mai scurte.
O dată se trezi din leșin la un hârâit chiar lângă ureche. Lupul sări șchiopătând înapoi, se împiedică și căzu, doborât de slăbiciune. Era caraghios, dar omul nu se amuză. Nici măcar nu se sperie. Trecuse dincolo de frică. Însă atunci avea mintea limpede și rămase culcat, gândindu-se. Corabia nu era la mai mult de patru mile. O vedea destul de deslușit când își freca ochii ca să alunge pâcla, ba putea vedea și pânza albă a unei bărci mici tăind apa mării scânteietoare. Dar nu avea cum să se târască patru mile. Știa asta și primi gândul cu deplină liniște. Știa că nu putea străbate nici măcar o jumătate de milă. Și totuși voia să trăiască. Era nedrept să moară după tot ce îndurase. Soarta îi cerea prea mult. Chiar murind, refuza să moară. Poate că era curată nebunie, dar în ghearele Morții o sfida și nu voia să moară.
Închise ochii și se strânse în sine cu o grijă nemărginită. Se sili să nu se lase înghițit de moleșeala sufocantă care urca în el ca o maree prin toate adâncurile ființei sale. Moleșeala aceea ucigătoare semăna într-adevăr cu o mare: se ridica mereu și îi îneca încetul cu încetul conștiința. Uneori era aproape cu totul scufundat și înota prin uitare cu brațe șovăielnice; alteori, printr-o ciudată alchimie a sufletului, găsea o nouă fărâmă de voință și înota iar, mai puternic.
Rămase nemișcat pe spate și auzi răsuflarea șuierătoare a lupului bolnav apropiindu-se încet, tot mai aproape. Se apropie printr-o nesfârșire de timp, iar omul nu se mișcă. Ajunse lângă urechea lui. Limba uscată și aspră îi zgârie obrazul ca șmirghelul. Mâinile îi țâșniră înainte — sau cel puțin așa voise el să facă. Degetele i se încovoiară ca niște gheare, dar prinseră numai aerul. Pentru iuțeală și siguranță îți trebuie putere, iar omul nu o mai avea.
Răbdarea lupului era înspăimântătoare. A omului, la fel. O jumătate de zi zăcu nemișcat, luptând cu leșinul și așteptând făptura care urma să-l mănânce și pe care voia s-o mănânce el. Uneori marea moleșelii se ridica peste el și visa vise lungi; dar în tot acest timp, treaz sau adormit, aștepta răsuflarea șuierătoare și mângâierea aspră a limbii.
Nu auzi răsuflarea; dintr-un vis se întoarse încet la simțirea limbii care îi lingea mâna. Așteptă. Colții apăsară ușor, apoi tot mai tare: lupul își punea la lucru ultima putere ca să-și înfigă dinții în hrana pe care o așteptase atât. Dar și omul așteptase îndelung, iar mâna lui sfâșiată se încleștă pe falca lupului. Încet, în vreme ce lupul se zbătea fără putere și mâna îl strângea la fel de neputincioasă, se târî spre el și cealaltă mână, până când îl apucă. Cinci minute mai târziu, omul își lăsase toată greutatea trupului peste lup. Mâinile nu aveau destulă putere ca să-l sugrume, dar obrazul omului era lipit de gâtul lupului, iar gura îi era plină de păr. După o jumătate de ceas, simți în gât un firicel cald. Nu era plăcut. Era ca și cum i s-ar fi turnat plumb topit în stomac și numai voința lui îl silea să-l înghită. Mai târziu, omul se rostogoli pe spate și adormi.
* * * * *
Pe baleniera *Bedford* se aflau câțiva membri ai unei expediții științifice. De pe punte observară pe țărm un lucru ciudat. Se mișca pe plajă înspre apă. Nu-l puteau numi, așa că, oameni de știință fiind, se urcară în barca de vânătoare a balenelor legată de corabie și coborâră la mal să vadă despre ce era vorba. Văzură ceva viu, dar căruia cu greu i-ai fi putut spune om. Era orb, fără cunoștință. Se zvârcolea pe pământ ca un vierme monstruos. Cele mai multe sforțări erau zadarnice, dar stăruia: se răsucea, se zbătea și înainta, poate, douăzeci de picioare într-un ceas.
* * * * *
Trei săptămâni mai târziu, omul zăcea într-o cușetă de pe baleniera *Bedford* și, cu lacrimile curgându-i pe obrajii supți, povesti cine era și prin ce trecuse. Vorbi și despre mama lui, în cuvinte fără șir, despre însorita Californie de Sud și despre o casă în mijlocul livezilor de portocali și al florilor.
Nu trecu mult și ajunse să stea la masă alături de oamenii de știință și de ofițerii corăbiei. Se desfăta privind atâta mâncare și urmărea neliniștit fiecare îmbucătură care dispărea în gurile celorlalți. Cu fiecare îmbucătură pierdută, în ochi i se citea o adâncă părere de rău. Era cu mintea întreagă, dar la masă îi ura pe acei oameni. Îl urmărea teama că mâncarea se va sfârși. Întreba bucătarul, musul și căpitanul despre proviziile de la bord. Îl linișteau de nenumărate ori, dar el nu-i putea crede și se furișa să cerceteze magazia, ca să vadă cu ochii lui.
Se observă că omul se îngrășa. Pe zi ce trecea era mai rotofei. Oamenii de știință clătinau din cap și făceau tot felul de presupuneri. Îi mărgineau porțiile la masă, dar mijlocul îi creștea mereu, iar cămașa i se umfla peste măsură.
Marinarii rânjeau. Ei știau de ce. Când oamenii de știință puseră pe cineva să-l urmărească, aflară și ei. Îl văzură cum, după micul dejun, se târa spre prova și se apropia de câte un marinar cu palma întinsă, ca un cerșetor. Marinarul rânjea și îi dădea o bucată de pesmet marinăresc. Omul o înșfăca lacom, o privea cum își privește un zgârcit aurul și o îndesa sub cămașă, la piept. La fel primea și darurile celorlalți marinari, care rânjeau cu toții.
Oamenii de știință avură destulă delicatețe să-l lase în pace. Dar, pe ascuns, îi cercetară cușeta. Era căptușită cu pesmeți marinărești; salteaua era îndesată cu pesmeți; în fiecare ungher și în fiecare crăpătură se găseau pesmeți. Și totuși omul era cu mintea întreagă. Își lua măsuri de prevedere pentru o altă foamete cu putință — atâta tot. Oamenii de știință spuneau că avea să-i treacă; și îi trecu, înainte ca ancora lui *Bedford* să zdrăngăne coborând în Golful San Francisco.