Bătrânul Koskoosh asculta lacom. Vederea îi slăbise demult, dar auzul îi rămăsese ascuțit și cel mai mic sunet pătrundea până la licărul de minte care mai trăia îndărătul frunții zbârcite, deși nu mai putea privi, prin ochi, lucrurile lumii. Aha! Sit-cum-to-ha îi ocăra cu glas strident pe câini, izbindu-i și îmbrâncindu-i în hamuri. Sit-cum-to-ha era fata fiicei lui, dar avea prea multă treabă ca să-și mai risipească un gând cu bunicul gârbovit, așezat singur în zăpadă, părăsit și neputincios. Tabăra trebuia strânsă. Drumul lung aștepta, iar ziua scurtă nu voia să zăbovească. Viața o chema pe fată, cu îndatoririle vieții, nu ale morții. Iar el era acum foarte aproape de moarte.
Gândul acesta îl înspăimântă o clipă pe bătrân. Întinse o mână tremurătoare, lovită de bătrânețe, și pipăi grămăjoara de lemne uscate de lângă el. Liniștit că era într-adevăr acolo, își vârî iar mâna sub blănurile lui roase și se apucă din nou să asculte. Pârâitul îndărătnic al pieilor pe jumătate înghețate îi spunea că adăpostul de piei de elan al căpeteniei fusese desfăcut și că acum era strâns și îndesat pentru drum. Căpetenia era fiul lui, voinic și puternic, mai mare peste oamenii tribului și vânător neîntrecut. În timp ce femeile trudeau la bagajele taberei, se ridică glasul lui, certându-le că se mișcau prea încet. Bătrânul Koskoosh își încordă auzul. Era ultima oară când avea să audă glasul acela. Uite, strângeau adăpostul lui Geehow! Și pe al lui Tusken! Șapte, opt, nouă; numai al șamanului mai putea sta în picioare. Iată! Acum lucrau și la acela. Îl auzea pe șaman mormăind în timp ce-l încărca pe sanie. Un copil scânci, iar o femeie îl alină cu sunete guturale, moi, ca un cântec. Micul Koo-tee, se gândi bătrânul: copil plângăcios și nu prea zdravăn. Poate că avea să moară curând; atunci vor dezgheța pământul cu focul ca să sape o groapă în tundra înghețată și vor așeza pietre deasupra, ca să țină glutonii departe. Ei, ce însemnătate avea? În cel mai bun caz câțiva ani, și tot atâtea zile cu pântecul gol câte cu el plin. Iar la capăt aștepta Moartea, veșnic flămândă, mai flămândă decât toți.
Ce se auzea? A, bărbații legau săniile și strângeau curelele. El asculta, el, care în curând n-avea să mai asculte nimic. Bicele șuierau și mușcau printre câini. Auzi cum scheunau! Cât urau munca și drumul! Porniseră! Sanie după sanie se depărta încet, frământând zăpada, și se pierdea în tăcere. Plecaseră. Ieșiseră din viața lui și el avea de înfruntat singur ultimul ceas amar. Nu. Zăpada scârțâi sub un mocasin; un bărbat se opri lângă el și o mână i se așeză blând pe cap. Fiul său făcea bine că venise. Își amintea de alți bătrâni ai căror fii nu mai rămăseseră după plecarea tribului. Al lui rămăsese. Gândul îi rătăci spre trecut, până când glasul tânărului îl aduse înapoi.
— Îți este bine? întrebă fiul.
— Îmi este bine, răspunse bătrânul.
— Ai lemne lângă tine, continuă cel tânăr, și focul arde cu putere. Dimineața e cenușie, iar gerul a slăbit. Are să ningă în curând. De fapt, ninge și acum.
— Da, ninge și acum.
— Oamenii se grăbesc. Au poveri grele și pântecele goale, fiindcă n-au avut ce mânca. Drumul e lung și merg repede. Eu plec acum. Îți este bine?
— Îmi este bine. Sunt ca frunza de anul trecut, care abia se mai ține de ramură. La prima suflare de vânt am să cad. Glasul mi s-a subțiat ca al unei bătrâne. Ochii nu-mi mai arată drumul pe care să calce picioarele, iar picioarele îmi sunt grele și sunt obosit. Îmi este bine.
Își plecă mulțumit capul și rămase așa până când se stinse și ultimul scârțâit al zăpezii călcate de fiul său. Știu atunci că băiatul se depărtase prea mult ca să-l mai poată chema. Mâna îi țâșni spre lemne. Numai ele stăteau între el și veșnicia care se căsca înaintea lui. În cele din urmă, măsura vieții lui ajunsese un pumn de vreascuri. Unul câte unul aveau să hrănească focul și, tot așa, pas cu pas, avea să se apropie moartea. Când ultimul lemn avea să-și dea toată căldura, gerul avea să prindă putere. Mai întâi aveau să cedeze picioarele, apoi mâinile; amorțeala avea să urce încet din mădulare spre mijlocul trupului. Capul avea să-i cadă pe genunchi și el avea să se odihnească. Era ușor. Toți oamenii trebuie să moară.
Nu se plângea. Așa era mersul vieții și era drept. Se născuse aproape de pământ, aproape de pământ trăise, iar legea lui nu-i era străină. Era legea tuturor făpturilor de carne. Natura nu era milostivă cu trupul. Nu-i păsa de lucrul acela anume numit individ. Pe ea o interesa specia, neamul. Aceasta era cea mai adâncă idee la care putea ajunge mintea barbară a bătrânului Koskoosh, dar o înțelegea pe deplin. O vedea arătată în toate cele vii: seva care urcă, verdele izbucnind din mugurul salciei, frunza galbenă care cade. În acestea se spunea toată povestea. Natura îi dădea însă individului o singură îndatorire. Dacă n-o împlinea, murea. Dacă o împlinea, tot murea. Naturii nu-i păsa; erau destui care o ascultau și numai ascultarea aceasta, nu cei ascultători, trăia mereu și mereu. Tribul lui Koskoosh era foarte vechi. Bătrânii pe care-i cunoscuse în copilărie cunoscuseră, la rândul lor, bătrâni dinaintea lor. Așadar tribul trăia, purtând ascultarea tuturor membrilor săi până adânc în trecutul uitat, unde nimeni nu le mai ținea minte nici locurile de odihnă. Ei nu contau; fuseseră doar întâmplări trecătoare. Trecuseră ca norii de pe un cer de vară. Și el era o astfel de întâmplare și avea să treacă. Naturii nu-i păsa. Vieții îi dăduse o îndatorire și o lege. Să se perpetueze era îndatorirea vieții; moartea îi era legea. O fată tânără era plăcută privirii, cu pieptul plin și trupul puternic, cu mers sprinten și ochii luminoși. Dar îndatorirea ei încă o aștepta. Lumina din ochi i se întețea, pasul i se iuțea; când era îndrăzneață cu tinerii, când sfioasă, le dăruia din neliniștea ei. Și se făcea tot mai frumoasă, până când un vânător, nemaiputându-se stăpâni, o ducea în adăpostul lui ca să gătească și să trudească pentru el și să-i fie mamă copiilor. Odată cu copiii, frumusețea o părăsea. Mădularele i se târau greu, ochii îi slăbeau și se tulburau, iar numai copiii mici mai găseau bucurie lipindu-se de obrazul zbârcit al bătrânei indience de lângă foc. Îndatorirea ei era împlinită. Nu trecea mult și, la prima strâmtorare a foametei sau la primul drum lung, era lăsată și ea în zăpadă, cum fusese lăsat el, cu o grămăjoară de lemne. Așa era legea.
Puse cu grijă un lemn pe foc și își reluă gândurile. Pretutindeni era la fel, cu toate făpturile. Țânțarii piereau la primul îngheț. Veverița cea mică se târa undeva ca să moară. Când iepurele îmbătrânea, se făcea lent și greoi și nu mai putea fugi de dușmani. Până și marele urs grizzly cu botul alb ajungea neîndemânatic, orb și arțăgos, pentru ca, la urmă, câțiva câini husky, scheunând, să-l doboare. Își aminti cum își lăsase propriul tată pe cursul de sus al Klondikeului, într-o iarnă, cea dinaintea venirii misionarului cu cărțile lui pline de vorbe și cu cutia de leacuri. De multe ori Koskoosh își umezise buzele la amintirea acelei cutii, deși acum gura nu mai voia să-i dea niciun strop de salivă. Mai ales „leacul de durere” fusese bun. Dar misionarul le făcuse până la urmă destule necazuri: nu aducea carne în tabără, mânca din plin, iar vânătorii cârteau. Apoi își răcise plămânii pe cumpăna apelor, lângă Mayo, iar câinii dăduseră mai târziu pietrele la o parte și se luptaseră pe oasele lui.
Koskoosh mai puse un lemn pe foc și coborî cu gândul și mai adânc în trecut. Fusese vremea Marii Foamete. Bătrânii stăteau ghemuiți lângă foc cu burțile goale și lăsau să le cadă de pe buze povești abia deslușite dintr-o vreme străveche, când Yukonul cursese dezghețat vreme de trei ierni și apoi înghețase pentru trei veri. În foametea aceea își pierduse mama. Vara nu urcase somonul pe râu, iar tribul așteptase iarna și venirea turmelor de caribu. Iarna venise, dar caribu nu. Nimeni nu mai pomenise așa ceva, nici măcar cei mai bătrâni. Turmele nu veniseră, era al șaptelea an, iepurii încă nu se înmulțiseră la loc, iar câinii ajunseseră numai piele și os. În întunericul lung, copiii plângeau și mureau, apoi femeile și bătrânii; nici unul din zece oameni ai tribului nu mai trăia când soarele se întoarse, primăvara. Aceea *fusese* foamete!
Dar cunoscuse și vremuri de belșug, când carnea li se strica în mâini, iar câinii erau grași și leneși de atâta mâncare; vremuri când lăsau vânatul să plece nevătămat, femeile nășteau mulți copii, iar adăposturile erau pline de băieți și fete care se lungeau peste tot. Atunci bărbații deveneau trufași, dezgropau vechi certuri și treceau cumpenele apelor spre sud, ca să-i ucidă pe cei de pe Pelly, ori spre vest, ca să șadă lângă vetrele stinse ale celor de pe Tanana. Își amintea cum, într-o astfel de vreme de belșug, văzuse în copilărie un elan doborât de lupi. Zing-ha stătuse alături de el în zăpadă și privise — Zing-ha, care avea să devină cel mai viclean dintre vânători și care, la sfârșit, căzuse într-o copcă de pe Yukon. Îl găsiseră o lună mai târziu, cu trupul ieșit numai pe jumătate din gaură și înghețat în gheață.
Dar elanul. În ziua aceea, el și Zing-ha plecaseră să se joace de-a vânătoarea, cum îi văzuseră pe tații lor făcând. În albia pârâului găsiseră urmele proaspete ale unui elan și, printre ele, urmele multor lupi. „Unul bătrân”, spusese Zing-ha, care știa să citească urmele mai iute. „Unul bătrân, care nu mai poate ține pasul cu turma. Lupii l-au despărțit de ceilalți și nu-l vor mai lăsa.” Și așa era. Așa vânau lupii. Ziua și noaptea, fără odihnă, mârâindu-i la călcâie, repezindu-se spre botul lui, aveau să se țină după el până la capăt. Cum li se aprinsese băieților setea de sânge! Sfârșitul avea să fie o priveliște nemaipomenită.
Porniră nerăbdători pe urme. Până și el, Koskoosh, care vedea mai slab și nu se pricepea încă să urmărească vânatul, ar fi putut merge după ele cu ochii închiși, atât erau de late. Mergeau aproape în urma celor vânați și la fiecare pas citeau tragedia crudă, abia scrisă în zăpadă. Ajunseră la un loc unde elanul se oprise să se apere. Pe o întindere de trei ori cât lungimea unui bărbat, în toate părțile, zăpada fusese călcată și aruncată în sus. În mijloc se adânceau urmele copitelor late și despicate ale elanului, iar de jur împrejur, pretutindeni, se vedeau urmele mai ușoare ale lupilor. Unii, cât timp frații lor hărțuiau prada, se culcaseră într-o parte să se odihnească. Întipăriturile trupurilor lor întinse în zăpadă erau atât de limpezi, de parcă le-ar fi lăsat cu o clipă înainte. Un lup fusese prins într-o zvâcnire sălbatică a animalului înnebunit și călcat până la moarte. Câteva oase roase până la curat o dovedeau.
Se opriră din nou, fără să mai ridice rachetele de zăpadă, la locul unei a doua împotriviri. Aici animalul cel mare luptase cu disperare. De două ori îl trântiseră la pământ, după cum arăta zăpada, și de două ori își scuturase dușmanii și se ridicase iar. Își împlinise demult rostul pe lume și totuși viața îi era dragă. Zing-ha spuse că era lucru ciudat ca un elan, odată doborât, să scape; acesta însă scăpase. Șamanul avea să vadă în întâmplarea asta semne și minuni, când aveau să-i povestească.
Ajunseră iar la un loc unde elanul încercase să urce malul și să intre în pădure. Dar dușmanii îl atacaseră din spate până când se ridicase pe picioarele dinapoi și căzuse peste ei, strivind doi adânc în zăpadă. Era limpede că sfârșitul se apropia, fiindcă ceilalți lupi îi lăsaseră neatinși. Trecură în grabă de încă două locuri unde elanul se împotrivise, scurt, la mică depărtare unul de altul. Urmele erau acum roșii, iar pasul mare și drept al animalului se scurtase și devenise nesigur. Apoi auziră primele sunete ale luptei: nu urletul puternic al haitei în goană, ci lătratul scurt și ascuțit care vestea încleștarea trupurilor și dinții în carne. Zing-ha înaintă pe burtă prin zăpadă, împotriva vântului; alături de el se târî și Koskoosh, cel care avea să ajungă într-o zi căpetenia oamenilor tribului. Împinseră la o parte crengile de jos ale unui molid tânăr și priviră. Văzură sfârșitul.
Priveliștea îi rămăsese vie, cum rămân toate întipăririle tinereții. Ochii lui slăbiți vedeau acum sfârșitul tot atât de limpede ca în vremea aceea îndepărtată. Koskoosh se mira de asta. Mai târziu, când condusese oameni și fusese în fruntea sfatului bătrânilor, făptuise lucruri mari și își făcuse numele blestemat în gurile celor de pe Pelly, ca să nu mai vorbim despre străinul alb pe care-l ucisese cu cuțitul, într-o luptă dreaptă, față în față.
Rămase multă vreme cu gândul la zilele tinereții, până când focul se micșoră și gerul mușcă mai adânc. De data aceasta puse pe el două lemne și măsură după cele rămase cât mai putea ține viața lui. Dacă Sit-cum-to-ha și-ar fi amintit de bunic și i-ar fi strâns un braț mai mare de vreascuri, ar fi avut mai multe ceasuri. Ar fi fost ușor. Dar fata fusese mereu nepăsătoare și nu-și mai cinstea strămoșii de când Castorul, fiul fiului lui Zing-ha, o privise pentru prima oară. Ei, ce însemnătate avea? Nu făcuse și el la fel în tinerețea lui înflăcărată? Ascultă o vreme tăcerea. Poate că fiului avea să i se înmoaie inima și se va întoarce cu câinii să-și ia tatăl bătrân înapoi, alături de trib, acolo unde turmele de caribu alergau dese și pline de grăsime.
Își încordă auzul, iar mintea-i neliniștită amuți pentru o clipă. Nicio mișcare, nimic. Numai el mai răsufla în mijlocul tăcerii celei mari. Era tare singur. Ascultă! Ce fusese asta? Un fior rece îi trecu prin trup. Din golul din jur răsună urletul lung, atât de cunoscut, și era aproape. Apoi, pe întunericul ochilor săi se ivi vedenia elanului — bătrânul elan, cu șoldurile sfâșiate și laturile pline de sânge, cu coama ciuruită și coarnele mari, ramificate, coborâte, zvâcnind până la urmă. Văzu trupurile cenușii țâșnind, ochii scânteietori, limbile atârnând, colții plini de bale. Și văzu cercul neînduplecat strângându-se până când se făcu un punct întunecat în mijlocul zăpezii bătătorite.
Un bot rece îi atinse obrazul. La atingerea lui, sufletul bătrânului sări înapoi în clipa de față. Mâna îi țâșni în foc și scoase un tăciune aprins. Biruit pentru o clipă de frica de om moștenită din neam în neam, lupul se trase înapoi și îi chemă pe ceilalți printr-un urlet lung. Aceștia îi răspunseră cu lăcomie și curând în jurul focului se întinse un cerc de trupuri cenușii, ghemuite, cu balele curgându-le din fălci. Bătrânul ascultă cum se strânge cercul. Flutură nebunește tăciunele; adulmecările se prefăcură în mârâituri, dar fiarele gâfâitoare nu se împrăștiară. Una înaintă târându-și pieptul și trăgându-și apoi șoldurile după el; apoi a doua, apoi a treia. Niciuna nu dădu înapoi. De ce s-ar mai agăța de viață? se întrebă și lăsă lemnul aprins să cadă în zăpadă. Sfârâi și se stinse. Cercul mormăi neliniștit, dar rămase pe loc. Încă o dată văzu ultima împotrivire a elanului bătrân. Koskoosh își lăsă ostenit capul pe genunchi. La urma urmei, ce însemnătate avea? Nu era aceasta legea vieții?