Cu ultima bucățică de pâine, Tom King șterse farfuria de ultimul strop de sos îngroșat cu făină, apoi mestecă îmbucătura încet, pe gânduri. Când se ridică de la masă, îl apăsa senzația limpede că încă îi era foame. Și totuși numai el mâncase. Pe cei doi copii, aflați în cealaltă cameră, îi culcaseră devreme, ca să uite în somn că nu primiseră cină. Soția lui nu se atinsese de mâncare; șezuse tăcută, urmărindu-l cu ochi îngrijorați. Era o femeie slabă, istovită de muncă, deși pe chip i se mai deslușeau urmele frumuseții de odinioară. Făina pentru sos o împrumutase de la vecina de peste coridor. Ultimii doi bănuți se duseseră pe pâine.
Se așeză lângă fereastră pe un scaun șubred, care scârțâi sub greutatea lui, și, aproape fără să-și dea seama, își puse pipa în gură și duse mâna la buzunarul hainei. Lipsa tutunului îl făcu să-și observe gestul și, încruntat pe propria uitare, puse pipa deoparte. Se mișca încet, greoi aproape, de parcă povara mușchilor l-ar fi tras în jos. Avea un trup masiv și o înfățișare ursuză, lipsită de orice farmec. Hainele aspre îi erau vechi și lăbărțate. Partea de sus a pantofilor era prea șubredă ca să mai țină tălpile groase, puse și ele de mult. Cămașa de bumbac, o zdreanță ieftină de doi șilingi, avea gulerul destrămat și pete de vopsea care nu mai puteau fi scoase.
Dar fața lui Tom King spunea fără greș cine era. Era chipul unui boxer de profesie, al unui om care petrecuse ani lungi în ring și căruia acei ani îi scoseseră la iveală, îi întipăriseră toate semnele fiarei de luptă. Avea o înfățișare amenințătoare și, ca niciun amănunt să nu scape privirii, era ras proaspăt. Buzele fără formă alcătuiau o gură cumplit de aspră, ca o tăietură pe față. Maxilarul era ieșit în afară, brutal și greu. Ochii, cu privirea înceată și pleoapele grele, păreau aproape lipsiți de expresie sub sprâncenele stufoase, trase una spre alta. Din tot trupul acela de fiară, ochii semănau cel mai mult cu ai unui animal. Erau ochi somnoroși, de leu — ochii unei vietăți făcute să se bată. Fruntea îi fugea repede înapoi spre părul tuns scurt, care lăsa să se vadă toate umflăturile unui cap cu înfățișare de răufăcător. Nasul, rupt de două ori și modelat în fel și chip de nenumărate lovituri, și o ureche ca o conopidă, mereu umflată și schimonosită până la dublul mărimii ei, îi desăvârșeau podoaba. Barba, deși abia rasă, se ghicea sub piele și îi lăsa pe față o umbră negru-albăstruie.
Cu o asemenea față, era un om de care te-ai fi temut pe o uliță întunecată sau într-un loc pustiu. Și totuși Tom King nu era un nelegiuit și nu făcuse niciodată nimic nelegiuit. În afară de încăierările obișnuite în lumea lui, nu făcuse rău nimănui. Nici nu-l știa cineva să fi căutat vreodată ceartă. Era un profesionist: toată sălbăticia lui de luptător era păstrată pentru ring. În afara lui se mișca tihnit, era blând la fire și, pe când era tânăr și avea bani din belșug, fusese prea darnic pentru binele său. Nu ținea supărare nimănui și avea puțini dușmani. Pentru el, lupta era o meserie. În ring lovea ca să doară, lovea ca să schilodească, lovea ca să distrugă; dar fără pică. Era o afacere, pur și simplu. Spectatorii se strângeau și plăteau să vadă cum se doboară doi oameni cu pumnii. Învingătorul lua partea cea mare a banilor. Când, cu douăzeci de ani în urmă, Tom King îl înfruntase pe Ciopârțitorul din Woolloomoolloo, știa că maxilarul acestuia nu se vindecase decât de patru luni după ce-i fusese rupt într-un meci la Newcastle. Îl țintise tocmai acolo și i-l rupsese din nou în runda a noua, nu pentru că i-ar fi purtat pică, ci pentru că acela era drumul cel mai sigur spre a-l scoate din luptă și a lua partea cea mare a banilor. Nici Ciopârțitorul nu-i purtase pică. Așa era jocul; amândoi îi știau regulile și amândoi îl jucau.
Tom King nu fusese niciodată vorbăreț. Ședea lângă fereastră, tăcut și posomorât, privindu-și mâinile. Venele de pe dosul lor ieșeau mari și umflate, iar încheieturile degetelor, zdrobite, bătătorite și strâmbe, mărturiseau la ce fuseseră folosite. Nu auzise niciodată vorba că viața omului stă în arterele lui, dar înțelegea prea bine ce însemnau venele acelea ieșite în afară. Inima îi împinsese prin ele prea mult sânge, cu prea multă putere. Acum nu-și mai făceau treaba cum trebuie. Le sleise elasticitatea, iar odată cu umflarea lor se dusese și rezistența lui. Obosea lesne. Nu mai putea duce douăzeci de runde repezi, lovitură după lovitură, luptă, luptă, luptă, de la un gong la altul, cu un iureș peste alt iureș, împins în corzi și apoi împingându-și adversarul în corzi, ca în ultima rundă, a douăzecea, să se arunce mai năprasnic și mai iute ca oricând, în vreme ce sala se ridica în picioare și urla, iar el se repezea, lovea, se ferea, revărsa ploi de pumni și primea ploi de pumni în schimb; și tot timpul, inima pompa credincioasă sângele năvalnic prin venele încă în stare să-l poarte. Atunci venele se umflau, dar apoi se retrăgeau, deși de fiecare dată, la început fără să se poată vedea, nu se mai retrăgeau de tot: rămâneau puțin mai mari decât înainte. Le privi, împreună cu nodurile zdrobite ale degetelor, și pentru o clipă avu înaintea ochilor frumusețea tânără a acelor mâini, dinainte ca prima încheietură să se sfărâme de capul lui Benny Jones, zis Groaza Galeză.
Își simți din nou foamea.
— Fir-ar să fie, ce-aș mai mânca o bucată de friptură! mormăi, strângându-și pumnii uriași și înăbușind o înjurătură.
— Am încercat și la Burke, și la Sawley, spuse nevastă-sa, parcă cerându-și iertare.
— Și n-au vrut? întrebă el.
— Nici măcar de-un bănuț. Burke a zis… Se opri.
— Hai, spune! Ce-a zis?
— Că, după părerea lui, Sandel are să te bată diseară și că datoria noastră e și-așa destul de mare.
Tom King mormăi, dar nu răspunse. Se gândea la buldogul pe care-l ținuse în tinerețe și căruia îi dăduse fripturi fără număr. Pe atunci, Burke i-ar fi dat pe datorie o mie de fripturi. Dar vremurile se schimbaseră. Tom King îmbătrânea, iar bătrânii care boxau în cluburi de mâna a doua nu se puteau aștepta ca negustorii să le țină socoteli prea lungi.
Se trezise dimineața cu poftă de o bucată de friptură, iar pofta nu-l lăsase toată ziua. Nici nu se pregătise cum se cuvenea pentru meciul acela. Era un an de secetă în Australia, vremurile erau grele și cu anevoie găseai până și muncă de o zi. Nu avusese cu cine să facă antrenament, iar mâncarea nu fusese nici pe departe bună, nici întotdeauna îndeajuns. Când prinsese ceva, lucrase câteva zile ca salahor; diminețile alerga prin Domain ca să-și pună picioarele la punct. Dar era greu să te antrenezi fără partener și având de hrănit o nevastă și doi copii. Când fusese ales să boxeze cu Sandel, negustorii nu se înduraseră să-i mărească cine știe cât creditul. Secretarul clubului Gayety îi dăduse în avans trei lire — partea cuvenită învinsului — și mai mult refuzase. Din când în când izbutise să împrumute câțiva șilingi de la vechi prieteni, care i-ar fi dat mai mult dacă n-ar fi fost anul acela de secetă și dacă n-ar fi dus-o și ei greu. Nu: n-avea rost să ascundă adevărul; pregătirea lui lăsa de dorit. Ar fi trebuit să mănânce mai bine și să n-aibă griji. Pe deasupra, la patruzeci de ani intri în formă mai greu decât la douăzeci.
— Cât e ceasul, Lizzie? întrebă.
Nevastă-sa trecu dincolo de coridor să afle și se întoarse.
— Opt fără un sfert.
— Peste câteva minute începe primul meci, spuse el. Doar o probă. După aia, Wells, zis Negustorul, are patru runde cu Gridley, iar Starlight zece runde cu un marinar. Eu intru abia peste mai bine de-un ceas.
Mai trecură zece minute de tăcere, apoi se ridică.
— Adevărul e, Lizzie, că nu m-am antrenat cum trebuie.
Își luă pălăria și porni spre ușă. Nu se aplecă s-o sărute — nu făcea niciodată asta când pleca —, dar în seara aceea ea îndrăzni să-l sărute: îi aruncă brațele în jurul gâtului și-l trase în jos, spre fața ei. Părea tare mică lângă trupul lui masiv.
— Baftă, Tom, spuse ea. Trebuie să-l bați.
— Da, trebuie să-l bat, repetă el. N-am încotro. Trebuie să-l bat, atât.
Încercă să râdă voios, în timp ce ea se lipi și mai strâns de el. Peste umărul ei privi prin camera aproape goală. Era tot ce avea pe lume: camera, cu chiria rămasă în urmă, ea și copiii. Ieșea acum în noapte ca să aducă hrană pentru femela și puii lui — nu ca un muncitor modern, ducându-se să trudească la mașină, ci în chipul străvechi, primitiv, împărătesc al fiarei: luptând pentru ea.
— Trebuie să-l bat, repetă, iar de data asta în glas i se strecură deznădejdea. Dacă înving, iau treizeci de lire, plătesc toate datoriile și-mi mai rămâne un pumn de bani. Dacă pierd, nu iau nimic — nici măcar un bănuț de tramvai pentru drumul spre casă. Secretarul mi-a dat deja tot ce-i revine învinsului. Rămâi cu bine, nevastă. Dacă înving, vin drept acasă.
— Te aștept trează! strigă ea după el, pe coridor.
Până la Gayety erau două mile bune. În timp ce mergea, își aminti că în zilele lui de glorie — fusese cândva campionul la categoria grea al Noii Galii de Sud — lua o trăsură până la sală, iar vreun susținător cu bani îi plătea, mai mult ca sigur, drumul și mergea alături de el. Tommy Burns și cioroiul acela yankeu, Jack Johnson, mergeau cu automobilul. Iar el mergea pe jos! Și, cum știa oricine, două mile făcute pe jos în pas grăbit nu erau tocmai cea mai bună pregătire pentru un meci. Era un bătrân, iar lumea nu se purta bine cu bătrânii. Acum nu mai era bun decât de muncă de salahor, și chiar acolo nasul rupt și urechea umflată îl dezavantajau. Se pomeni dorindu-și să fi învățat o meserie. Pe termen lung i-ar fi fost mai bine. Dar nimeni nu-i spusese asta și, adânc în suflet, știa că, și dacă i-ar fi spus-o, n-ar fi ascultat. Pe atunci totul păruse atât de ușor: bani mulți, lupte scurte și strălucite, răgazuri de odihnă și trândăvie între ele, o ceată de lingușitori înflăcărați, bătăi pe umăr, strângeri de mână, domni gata să-i cumpere un pahar numai ca să poată sta cinci minute de vorbă cu el; și gloria — sălile urlând, sfârșiturile ca un vârtej, arbitrul strigând „King câștigă!”, iar a doua zi numele lui în paginile de sport.
Ce vremuri fuseseră! Dar acum înțelese, încet, în felul lui de a întoarce lucrurile pe toate fețele, că pe bătrâni îi scosese atunci din joc. El era Tinerețea, care urca; ei erau Bătrânețea, care cobora. Nu era de mirare că-i fusese ușor: venele lor umflate, încheieturile zdrobite, oasele istovite de luptele lungi pe care le duseseră până atunci. Își aminti cum îl făcuse knock-out pe bătrânul Stowsher Bill, la Rush-Cutters Bay, în runda a optsprezecea, și cum Bill plânsese apoi în vestiar ca un copil. Poate că și Bill avea chiria restantă. Poate că acasă îl așteptau nevasta și doi copii. Și poate că în ziua meciului i se făcuse și lui poftă de o bucată de friptură. Bill luptase cu îndârjire și îndurase o bătaie de necrezut. Acum, după ce trecuse și el prin moara aceea, Tom putea vedea că, în noaptea de acum douăzeci de ani, Stowsher Bill luptase pentru o miză mai mare decât tânărul Tom King, care boxase pentru glorie și bani câștigați ușor. Nu era de mirare că Stowsher Bill plânsese apoi în vestiar.
La urma urmei, fiecare om avea în el doar un anumit număr de lupte. Asta era legea de fier a boxului. Unul putea duce o sută de meciuri grele, altul doar douăzeci; după cum îi era alcătuirea și tăria fibrei, fiecare avea un număr hotărât și, odată ce-l împlinea, era sfârșit. Da, el avusese în el mai multe lupte decât cei mai mulți și dusese mai mult decât partea lui de bătălii grele, istovitoare — dintre cele care pun inima și plămânii pe punctul de a plesni, care răpesc elasticitatea arterelor și prefac mlădierea netedă a Tinereții în noduri tari de mușchi, care uzează nervii și puterea de a răbda și obosesc creierul și oasele cu prea mult efort, prea multă îndurare. Da, se ținuse mai bine decât toți ceilalți. Niciunul dintre vechii lui tovarăși de ring nu mai rămăsese. El era ultimul din vechea gardă. Îi văzuse pe toți sfârșind și la sfârșitul unora pusese și el umărul.
Îl puseseră la încercare cu bătrânii și, unul după altul, îi scosese din joc, râzând când plângeau în vestiar, ca Stowsher Bill. Acum era și el un bătrân și îi puneau pe cei tineri la încercare cu el. Uite-l pe Sandel. Venise din Noua Zeelandă cu un palmares în spate, dar în Australia nu-l cunoștea nimeni, așa că-l puseseră în fața bătrânului Tom King. Dacă Sandel se descurca bine, urma să primească adversari mai buni și premii mai mari; era sigur, așadar, că avea să lupte cu înverșunare. Avea totul de câștigat — bani, glorie, carieră —, iar Tom King era butucul bătrân și cărunt pus în mijlocul drumului spre faimă și avere. Lui nu-i rămâneau de câștigat decât treizeci de lire, pe care să le dea proprietarului și negustorilor. Și, în timp ce cugeta astfel, ochilor lui înceți li se arătă parcă Tinerețea întrupată: Tinerețea strălucitoare, ridicându-se triumfătoare și de neînvins, cu mușchi elastici și piele de mătase, cu inimă și plămâni niciodată obosiți, niciodată sfâșiați, care râdeau de orice hotar pus efortului. Da, Tinerețea era pedeapsa. Îi nimicea pe bătrâni fără să țină seama că, nimicindu-i, se nimicea pe sine. Își umfla arterele și-și zdrobea încheieturile degetelor, pentru ca, la rândul ei, să fie nimicită de Tinerețe. Fiindcă Tinerețea rămânea mereu tânără. Numai Bătrânețea îmbătrânea.
La strada Castlereagh o luă la stânga și, după trei cvartale, ajunse la Gayety. O ceată de tineri derbedei care pierdeau vremea la ușă îi făcu loc cu respect; îl auzi pe unul spunându-i altuia:
— El e! Tom King!
Înăuntru, în drum spre vestiar, dădu peste secretarul clubului, un tânăr cu ochi pătrunzători și față șireată, care-i strânse mâna.
— Cum te simți, Tom? îl întrebă.
— În formă grozavă, răspunse King, deși știa că minte și că, dacă ar fi avut o liră, ar fi dat-o pe loc pentru o bucată bună de friptură.
Când ieși din vestiar, urmat de secunzii săi, și străbătu culoarul până la ringul pătrat din mijlocul sălii, mulțimea care aștepta izbucni în urale și aplauze. Răspunse salutărilor din stânga și din dreapta, deși recunoștea puține fețe. Cei mai mulți spectatori erau tineri care nici nu se născuseră când câștigase el primele lauri în ring. Sări ușor pe platforma înălțată și se strecură printre corzi în colțul lui, unde se așeză pe un scăunel pliant. Jack Ball, arbitrul, veni să-i strângă mâna. Ball fusese și el boxer, dar se prăbușise și nu mai urcase în ring ca luptător de peste zece ani. King se bucura că tocmai el arbitra. Amândoi erau bătrâni. Dacă avea să-l trateze pe Sandel ceva mai aspru decât îngăduiau regulile, știa că Ball avea să se facă a nu vedea.
Tineri boxeri de categorie grea, dornici să se afirme, urcau pe rând în ring, iar arbitrul îi prezenta publicului. Tot el le făcea cunoscute provocările.
— Tânărul Pronto, din nordul Sydneyului, îl provoacă pe învingător; pune la bătaie cincizeci de lire din partea sa! anunță arbitrul.
Publicul aplaudă, apoi aplaudă din nou când Sandel însuși sări printre corzi și se așeză în colțul lui. Tom King îl privi curios peste ring, căci peste câteva minute aveau să se încleșteze într-o luptă fără milă, fiecare încercând să-l lase pe celălalt fără cunoștință. Nu putea însă vedea mare lucru: ca și el, Sandel avea pantaloni lungi și pulover peste echipamentul de box. Chipul îi era frumos și bărbătesc, încununat de o claie de păr galben și cârlionțat, iar gâtul gros, musculos, dădea de bănuit puterea trupului de dedesubt.
Tânărul Pronto trecu prin amândouă colțurile, le strânse mâna celor doi luptători și coborî din ring. Provocările continuară. Mereu urca printre corzi Tinerețea — necunoscută, dar nesățioasă —, vestind lumii că are forța și priceperea de a se măsura cu învingătorul. Cu câțiva ani în urmă, la apogeul puterilor lui de neînvins, Tom King ar fi privit toate acestea cu o plictiseală amuzată. Acum ședea fascinat și nu-și putea alunga din ochi vedenia Tinereții. Tinerii aceștia răsăreau mereu în lumea boxului, săreau printre corzi și-și strigau provocările; iar bătrânii cădeau mereu în fața lor. Urcau spre izbândă peste trupurile bătrânilor. Și veneau întruna, tot mai mulți — Tinerețea de nestins, de neoprit — și-i scoteau din joc pe cei vechi, pentru ca ei înșiși să îmbătrânească și să coboare pe același drum, în vreme ce în urma lor se înghesuia mereu Tinerețea fără sfârșit: pruncii noi, crescuți puternici, trăgându-și bătrânii în jos, cu alți prunci în urmă, până la capătul vremurilor. Tinerețea, care trebuia să-și facă voia și care nu avea să moară niciodată.
King privi spre locul rezervat presei și le făcu semn din cap lui Morgan, de la *Sportsman*, și lui Corbett, de la *Referee*. Apoi întinse mâinile, iar Sid Sullivan și Charley Bates, secunzii lui, îi puseră mănușile și le strânseră șireturile. Unul dintre secunzii lui Sandel urmări cu atenție operația, după ce cercetase mai întâi feșele înfășurate pe încheieturile lui King. Un secund al lui King făcea același lucru lângă Sandel. Lui Sandel i se scoaseră pantalonii lungi, iar când se ridică îi traseră puloverul peste cap. Și Tom King văzu în fața lui Tinerețea întrupată: piept adânc, mădulare puternice, mușchi care lunecau și se mișcau ca niște vietăți sub pielea albă, lucioasă ca satinul. Tot trupul fremăta de viață, iar Tom King știa că era o viață care încă nu-și pierduse prospețimea prin porii dureroși, în luptele lungi în care Tinerețea își plătea birul și ieșea puțin mai puțin tânără decât intrase.
Cei doi bărbați înaintară unul spre altul și, când sună gongul, iar secunzii ieșiră din ring cu scăunelele pliabile zdrăngănind, își strânseră mâinile și luară pe dată poziția de luptă. Tot pe dată, ca un mecanism de oțel și arcuri gata să sară la cea mai mică atingere, Sandel se repezi înainte, se retrase și reveni: o stângă în ochi, o dreaptă în coaste, o ferire de contraatac, un dans ușor înapoi și iar unul amenințător înainte. Era iute și priceput. Priveliștea te orbea. Sala îi strigă aprobarea. Dar King nu se lăsă orbit. Purtase prea multe lupte, înfruntase prea mulți tineri. Știa ce erau loviturile acelea: prea repezi și prea dibace ca să fie primejdioase. Se vedea că Sandel voia să forțeze lupta încă de la început. Așa era de așteptat. Era felul Tinereții: își risipea strălucirea și puterea în răbufniri nestăpânite, în atacuri furioase, copleșindu-și adversarul cu belșugul nesfârșit de forță și dorință.
Sandel intra și ieșea, era aici, acolo, pretutindeni, cu picior ușor și inimă avântată, minune vie de carne albă și mușchi care înțepau ca acele. Din mișcările lui se țesea o pânză amețitoare de atacuri: luneca și sărea, ca suveica zburătoare, de la o acțiune la alta, printr-o mie de mișcări îndreptate toate spre nimicirea lui Tom King, care stătea între el și izbândă. Iar Tom King îndura cu răbdare. Își cunoștea meseria și cunoștea Tinerețea acum, când nu mai era a lui. N-avea de făcut nimic până când celălalt nu-și mai pierdea din avânt; zâmbi în sinea lui și își plecă anume capul ca să primească o lovitură puternică drept în creștet. Era un gest hain, dar pe deplin îngăduit de regulile boxului. Un boxer trebuia să aibă grijă singur de încheieturile degetelor; dacă ținea să-și lovească adversarul în creștet, o făcea pe riscul lui. King ar fi putut să se aplece mai jos și să lase pumnul să treacă fără urmări, dar își amintea primele lui meciuri și cum își sfărâmase prima încheietură de capul Groazei Galeze. Nu făcea decât să joace după reguli. Aplecarea aceea îl costase pe Sandel o încheietură. Deocamdată lui Sandel nu-i păsa. Avea să continue, nepăsător și strălucitor, lovind la fel de tare până la sfârșitul meciului. Dar mai târziu, când luptele lungi din ring aveau să-și ceară plata, avea să regrete încheietura aceea și să-și amintească ziua când și-o sfărâmase de capul lui Tom King.
Prima rundă fu numai a lui Sandel; cu atacurile lui repezi ca vârtejul ridică sala în picioare. Îl năpădi pe King cu avalanșe de pumni, iar King nu făcu nimic. Nu lovi nici măcar o dată. Se mulțumi să-și acopere fața, să blocheze, să se ferească și să se agațe de adversar ca să scape de lovituri. Din când în când mima un atac, clătina din cap când un pumn își atingea ținta și se mișca greoi prin ring, fără să sară, fără să se avânte, fără să irosească nici măcar un strop de putere. Sandel trebuia să-și dea afară spuma Tinereții înainte ca Bătrânețea chibzuită să îndrăznească să răspundă. Toate mișcările lui King erau lente și metodice, iar ochii cu pleoape grele și privire înceată îi dădeau aerul unui om pe jumătate adormit ori năucit. Dar erau ochi care vedeau totul, deprinși să vadă totul în cei peste douăzeci de ani petrecuți în ring. Ochi care nu clipeau și nu se fereau dinaintea pumnului ce venea, ci îi măsurau cu sânge rece distanța.
În minutul de odihnă de la sfârșitul rundei, șezând în colț, se lăsă pe spate, cu picioarele întinse și brațele sprijinite de unghiul făcut de corzi. Pieptul și pântecele i se umflau adânc, fără să ascundă cât de greu respira, în timp ce înghițea aerul împins spre el de prosoapele agitate de secunzi. Cu ochii închiși, asculta vocile din sală:
— De ce nu te bați, Tom? strigau mulți. Nu cumva ți-e frică de el?
— S-a înțepenit de mușchi, auzi spunând un bărbat din primul rând. Nu poate să se miște mai repede. Dau doi la unu pe Sandel, în lire.
Sună gongul și cei doi ieșiră din colțurile lor. Sandel străbătu aproape trei sferturi din ring, nerăbdător să reînceapă; King se mulțumi cu drumul mai scurt. Era potrivit cu regula lui de a nu risipi nimic. Nu se antrenase bine, nu mâncase destul și fiecare pas conta. Pe deasupra, făcuse deja două mile pe jos până la ring. Runda a doua semănă cu prima: Sandel ataca în vârtej, iar spectatorii întrebau indignați de ce King nu se bate. Dincolo de câteva prefăcătorii și câțiva pumni înceți, fără efect, nu făcu decât să blocheze, să tragă de timp și să se agațe. Sandel voia un ritm iute, dar King, înțelept, nu-i făcea pe plac. Zâmbea cu un fel de tristețe pe chipul zdrobit de ring și continua să-și păzească puterile cu zgârcenia de care numai Bătrânețea este în stare. Sandel era Tinerețea și își risipea puterea cu dărnicia fără socoteală a Tinereții. King avea în schimb arta de a conduce lupta, înțelepciunea născută din meciurile lungi și dureroase. Privea cu ochi limpezi și cap limpede, se mișca încet și aștepta ca avântul lui Sandel să se domolească. Celor mai mulți spectatori li se părea că King era cu desăvârșire depășit; își arătau părerea oferind pariuri de trei la unu pe Sandel. Dar erau și câțiva cunoscători, care-l știau pe King de pe vremuri și primeau pariurile, socotind că banii le vor veni lesne.
A treia rundă începu ca de obicei, într-o singură direcție: Sandel pornea toate atacurile și împărțea toate loviturile. Trecuse o jumătate de minut când, prea sigur de sine, lăsă o deschidere. Ochii lui King și brațul drept țâșniră în aceeași clipă. Fu primul lui pumn adevărat: un croșeu cu brațul arcuit și încordat ca să fie tare, sprijinit pe toată greutatea trupului răsucit pe jumătate. Părea un leu adormit care scoate dintr-odată laba, iute ca fulgerul. Lovit într-o parte a maxilarului, Sandel căzu ca un bou. Publicul își ținu răsuflarea, apoi murmură aplauze pline de uimire. Așadar omul nu era înțepenit de mușchi; putea lovi ca un baros mecanic.
Sandel era zguduit. Se rostogoli și încercă să se ridice, dar strigătele ascuțite ale secunzilor săi îl îndemnară să folosească numărătoarea. Rămase într-un genunchi, gata să se ridice, și așteptă în timp ce arbitrul, aplecat deasupra lui, îi striga secundele la ureche. La nouă se ridică în gardă, iar Tom King, privindu-l în față, regretă că pumnul nu-l prinsese cu un țol mai aproape de vârful bărbiei. L-ar fi făcut knock-out și ar fi dus acasă cele treizeci de lire, la nevastă și copii.
Runda continuă până la capătul celor trei minute. Sandel îl privea pentru prima oară cu respect pe adversar, iar King se mișca tot încet, cu aceiași ochi somnoroși. Spre sfârșit, văzându-i pe secunzi ghemuiți afară, gata să sară printre corzi, King manevră lupta până lângă colțul său. Când sună gongul, se așeză numaidecât pe scăunelul care-l aștepta, în vreme ce Sandel trebui să străbată ringul pe diagonală până la colțul lui. Era un lucru mărunt, dar suma lucrurilor mărunte hotăra lupta. Sandel trebuia să mai facă acei pași, să cheltuiască acea fărâmă de energie și să piardă o parte din prețiosul minut de odihnă. La începutul fiecărei runde, King ieșea fără grabă din colț, silindu-și adversarul să străbată drumul mai lung; la sfârșitul fiecăreia îndrepta lupta înapoi spre colțul său, ca să se poată așeza imediat.
Mai trecură două runde: King își cruța fiecare efort, Sandel își risipea forțele. Încercarea tânărului de a impune un ritm iute nu-i făcea bine lui King, căci o bună parte din mulțimea pumnilor ce se revărsau asupra lui își atingeau ținta. Totuși, stărui în mersul lui îndărătnic și lent, oricât strigau tinerii înfierbântați să intre în luptă cu adevărat. În runda a șasea Sandel se arătă iar neatent; iar dreapta înfricoșătoare a lui Tom King țâșni spre maxilar; iar Sandel așteptă până la nouă sub numărătoarea arbitrului.
Până în runda a șaptea, forma desăvârșită a lui Sandel începuse să se ducă și își dădu seama că intrase în cel mai greu meci din viața lui. Tom King era bătrân, dar un bătrân mai bun decât oricare dintre cei înfruntați până atunci: un om care nu-și pierdea niciodată capul, se apăra uimitor de bine, lovea ca o măciucă noduroasă și putea face knock-out cu oricare dintre pumni. Totuși, Tom King nu îndrăznea să lovească des. Nu-și uita încheieturile sfărâmate și știa că fiecare pumn trebuia să conteze, dacă voia să-i țină mâinile până la sfârșit. Stând în colț și privindu-și adversarul, se gândi că, dacă experiența lui s-ar fi unit cu tinerețea lui Sandel, din ele ar fi ieșit un campion mondial la categoria grea. Dar tocmai asta era nenorocirea. Sandel nu avea să ajungă niciodată campion mondial. Îi lipsea înțelepciunea, iar singurul fel de a o dobândi era s-o cumpere cu Tinerețea; când ar fi avut-o, Tinerețea s-ar fi dus pe prețul ei.
King folosea orice avantaj știa. Nu pierdea nicio ocazie să se agațe de adversar și, când se arunca spre el, de cele mai multe ori îi înfigea umărul drept în coaste. După filosofia ringului, un umăr putea face tot atâta rău cât un pumn, dar costa mult mai puțină putere. În îmbrățișările acelea apăsa și cu toată greutatea trupului pe Sandel, fără grabă să-i dea drumul. Arbitrul trebuia să intervină și să-i despartă, ajutat mereu de Sandel, care încă nu învățase să se odihnească. Tânărul nu se putea abține să-și folosească brațele acelea zburătoare și mușchii care se răsuceau. Când King se repezea la el, cu umărul în coaste și capul adăpostit sub brațul lui stâng, Sandel își ducea aproape negreșit dreapta pe după propriul spate ca să-l lovească în fața ieșită în afară. Era o lovitură isteață, pe placul publicului, dar nu era primejdioasă; așadar, atâta putere pierdută. Sandel însă părea neobosit și nu-și cunoștea limitele, iar King zâmbea și răbda cu încăpățânare.
Sandel își făcu o armă dintr-o dreaptă puternică în trup, astfel încât părea că King încasează o bătaie cumplită. Numai vechii oameni ai ringului observau atingerea iscusită cu care mănușa stângă a lui King prindea bicepsul celuilalt chiar înainte de lovitură. Era adevărat, pumnul ajungea de fiecare dată la țintă, dar atingerea aceea îi fura puterea. În runda a noua, de trei ori într-un singur minut, dreapta lui King se arcui într-un croșeu spre maxilar și de trei ori trupul greu al lui Sandel se prăbuși pe saltea. De fiecare dată, își luă cele nouă secunde îngăduite și se ridică, zdruncinat și amețit, dar încă puternic. Își pierduse mult din iuțeală și își irosea mai puțin puterea. Lupta cu îndârjire, dar se sprijinea în continuare pe cea mai mare avuție a sa: Tinerețea. Avuția lui King era experiența. Pe măsură ce viața din el pălise și vigoarea îi slăbise, le înlocuise cu șiretenia, cu înțelepciunea dobândită în meciurile lungi și cu o pază atentă a puterilor. Învățase nu numai să nu facă nicio mișcare de prisos, ci și să-și ispitească adversarul să-și risipească puterea. Iar și iar îl făcea pe Sandel, cu mișcări prefăcute din picior, din braț sau din trup, să sară înapoi, să se plece ori să contraatace. King se odihnea, dar nu-l lăsa pe Sandel să se odihnească. Aceasta era strategia Bătrâneții.
La începutul rundei a zecea, King se apucă să oprească atacurile celuilalt cu lovituri de stânga, drepte în față. Sandel, ajuns prevăzător, îl momi să lovească, apoi se feri pe sub stângă și îi aruncă un croșeu de dreapta spre tâmplă. Lovea prea sus ca să-i facă un rău hotărâtor, dar prima dată când pumnul îl atinse, King simți vechea și cunoscuta coborâre a vălului negru al leșinului peste minte. Pentru o clipă sau, mai bine zis, pentru cea mai mică parte a unei clipe, el încetă să mai fie. Într-un moment își văzu adversarul plecându-se și ieșind din câmpul privirii, pe fundalul fețelor albe care urmăreau lupta; în momentul următor îl văzu iar, cu fețele în spatele lui. Era ca și cum ar fi dormit puțin și abia ar fi deschis ochii, dar răstimpul în care-și pierduse cunoștința fusese atât de scurt, încât n-avusese timp să cadă. Publicul îl văzu clătinându-se, cu genunchii moi, apoi îndreptându-se și trăgându-și bărbia mai adânc sub umărul stâng.
Sandel repetă lovitura de câteva ori, ținându-l pe King pe jumătate năucit, până când acesta găsi apărarea potrivită, care era și un contraatac. Se prefăcu că lovește cu stânga, făcu o jumătate de pas înapoi și, în același timp, ridică un upercut cu toată puterea dreptei. Îl potrivi atât de bine, încât îl izbi pe Sandel drept în față, tocmai când acesta se pleca; Sandel se înălță de la pământ, se răsuci pe spate și căzu pe saltea, pe cap și pe umeri. King reuși de două ori lovitura, apoi se dezlănțui și îl împinse cu pumnii spre corzi. Nu-i dădu lui Sandel vreme să se odihnească ori să se așeze bine pe picioare: îl izbi pumn după pumn, până când sala se ridică în picioare și aerul se umplu de un vuiet neîntrerupt de aplauze. Dar Sandel avea o putere și o rezistență uluitoare și continuă să stea în picioare. Knock-outul părea sigur; un căpitan de poliție, îngrozit de bătaia pe care o îndura tânărul, se ridică de lângă ring ca să oprească meciul. Sună însă gongul de sfârșit de rundă, iar Sandel se clătină până în colț, strigându-i căpitanului că nu pățise nimic și era în putere. Ca dovadă, făcu două salturi pe spate, iar căpitanul se lăsă înduplecat.
Tom King, lăsat pe spate în colț și trăgând greu aer în piept, fu dezamăgit. Dacă meciul s-ar fi oprit, arbitrul ar fi fost silit să-l declare învingător, iar banii ar fi fost ai lui. Spre deosebire de Sandel, nu lupta pentru glorie sau carieră, ci pentru treizeci de lire. Acum Sandel avea să-și recapete puterile în minutul de odihnă.
*Tinerețea își cere dreptul* — vorbele acestea îi fulgerară lui King prin minte și-și aminti când le auzise prima dată, în seara în care-l scosese din luptă pe Stowsher Bill. Le spusese domnul care-i cumpărase un pahar după meci și-l bătuse pe umăr. *Tinerețea își cere dreptul!* Domnul avusese dreptate. În noaptea aceea, cu mult timp în urmă, el fusese Tinerețea. Acum Tinerețea ședea în colțul din față. Iar el se lupta de o jumătate de oră și era un bătrân. Dacă ar fi luptat ca Sandel, n-ar fi ținut nici cincisprezece minute. Numai că el nu se înviora în pauze. Arterele acelea ieșite în afară și inima atât de greu încercată nu-l mai lăsau să adune putere între runde. Și nici la începutul meciului nu avusese destulă. Picioarele îi erau grele și începuseră să i se cârcească. N-ar fi trebuit să facă pe jos cele două mile până la sală. Și mai era friptura pe care și-o dorise încă de dimineață. În el se ridică o ură mare și cumplită împotriva măcelarilor care nu vruseseră să-i dea pe datorie. Greu e pentru un bătrân să intre în ring fără să fi mâncat destul. Iar o bucată de friptură era un lucru atât de mic, de câțiva bănuți cel mult — și totuși pentru el însemna treizeci de lire.
La gongul care deschise runda a unsprezecea, Sandel se repezi înainte, arătând o prospețime pe care de fapt nu o mai avea. King recunoscu prefăcătoria: un truc vechi de când boxul. Se agăță de el ca să se apere; apoi se desprinse și îl lăsă pe Sandel să se pregătească. Tocmai asta voia. Mima o lovitură cu stânga, îl făcu pe Sandel să se plece și să arunce croșeul ascendent; apoi făcu jumătatea de pas înapoi și îi ridică un upercut plin în față, prăbușindu-l pe saltea. De atunci nu-l mai lăsă să se odihnească. Primea și el lovituri, dar dădea cu mult mai multe; îl izbea pe Sandel spre corzi, îi arunca în trup croșee și lovituri de toate felurile, se smulgea din strânsoarea lui ori îl lovea când acesta încerca să se agațe. Iar ori de câte ori Sandel era pe punctul de a cădea, îl prindea cu o mână și cu cealaltă îl izbea pe dată înapoi în corzi, unde nu se putea prăbuși.
Sala înnebunise acum și era sala lui. Aproape toate glasurile strigau:
— Hai, Tom! Pune mâna pe el! Pune mâna pe el! Îl ai, Tom! Îl ai!
Urma un sfârșit ca un vârtej, iar pentru așa ceva plătiseră oamenii de lângă ring.
Și Tom King, care vreme de o jumătate de oră își cruțase puterile, le cheltuia acum fără măsură într-un singur efort mare, singurul de care se știa în stare. Aceasta era unica lui șansă: acum ori niciodată. Puterile îi scădeau repede; spera ca, înainte de a i se scurge cu totul, să-și doboare adversarul pentru întreaga numărătoare. Continua să lovească și să împingă, cântărind cu sânge rece greutatea fiecărui pumn și răul făcut, și înțelese cât de greu era să-l scoți pe Sandel din luptă. Tăria și rezistența lui erau nemaipomenite; erau tăria și rezistența neatinse ale Tinereții. Sandel avea, fără îndoială, viitor. Avea în el ceea ce-i trebuia. Numai dintr-o fibră atât de trainică se făceau boxerii care ajungeau departe.
Sandel se clătina și se poticnea, dar picioarele lui Tom King se strângeau de cârcei, iar încheieturile degetelor începeau să-l lase. Totuși se sili să dea loviturile acelea cumplite, fiecare aducând chin în mâinile lui zdrobite. Deși acum nu mai încasa aproape nimic, slăbea la fel de repede ca celălalt. Pumnii îi ajungeau la țintă, dar nu mai aveau greutatea de la început; fiecare îi cerea un efort crâncen de voință. Picioarele îi erau de plumb și le târa vădit după el. Cei care țineau cu Sandel, încurajați de semnul acesta, începură să-l îmbărbăteze pe omul lor.
King își adună puterile pentru o izbucnire. Dădu două lovituri una după alta: o stângă puțin prea sus pentru plexul solar și un croșeu de dreapta în maxilar. Nu erau pumni grei, dar Sandel era atât de slăbit și amețit, încât căzu și rămase întins, tremurând. Arbitrul stătea deasupra lui și-i striga la ureche secundele hotărâtoare. Dacă nu se ridica înainte să audă „zece”, pierdea. Sala stătea în picioare, tăcută. King se odihnea pe picioarele care-i tremurau. Îl cuprinsese o amețeală de moarte; marea de chipuri din fața lui se lăsa și se legăna, iar numărătoarea arbitrului îi ajungea la urechi ca de departe. Totuși, socotea lupta câștigată. Era cu neputință ca un om atât de bătut să se mai ridice.
Numai Tinerețea se putea ridica. Și Sandel se ridică. La patru se întoarse cu fața în jos și bâjbâi după corzi. La șapte se trase până într-un genunchi și rămase acolo, cu capul bălăngănindu-i-se amețit pe umeri. Când arbitrul strigă „Nouă!”, Sandel se ridică în poziția cuvenită pentru a trage de timp: brațul stâng îi acoperea fața, dreptul îi ocrotea pântecele. Cu locurile cele mai primejduite astfel păzite, se clătină înainte, spre King, sperând să se agațe de el și să mai câștige timp.
King sări asupra lui în clipa în care se ridică, dar cele două lovituri trimise fură înăbușite de brațele ridicate. O clipă mai târziu Sandel se agăță de el și-l ținu cu disperare, în timp ce arbitrul se străduia să-i despartă. King îl ajută să se desprindă. Știa cât de repede își revine Tinerețea și știa că Sandel era al lui dacă-i putea opri revenirea. Un singur pumn zdravăn ar fi fost de ajuns. Sandel era al lui, fără îndoială. Îl biruise prin tactică, prin luptă și la puncte. Sandel ieși împleticindu-se din strânsoare, în echilibru pe firul subțire dintre înfrângere și supraviețuire. Un pumn bun l-ar fi răsturnat, l-ar fi doborât și scos din luptă. Atunci, într-o izbucnire de amărăciune, Tom King își aminti de bucata de friptură și-și dori s-o fi avut în trup, în spatele pumnului pe care trebuia să-l dea. Își încordă toată voința pentru lovitură, dar ea nu fu nici destul de grea, nici destul de iute. Sandel se legănă, dar nu căzu; se împletici înapoi până la corzi și se ținu de ele. King se clătină după el și, cu o durere parcă de sfârșit, îi dădu încă un pumn. Dar trupul îl părăsise. Nu-i mai rămăsese decât mintea de luptător, și aceea întunecată de istovire. Pumnul îndreptat spre maxilar nu ajunse mai sus de umăr. Voise să lovească mai sus, dar mușchii obosiți nu-l ascultaseră. La izbitura propriului pumn, Tom King se clătină înapoi și fu cât pe ce să cadă. Încercă încă o dată. De astă dată rată cu totul și, sleit de puteri, se prăbuși peste Sandel și se agăță de el ca să nu cadă pe podea.
King nu încercă să se desprindă. Își dăduse ultima lovitură. Era sfârșit. Iar Tinerețea își primise dreptul. Chiar și în strânsoarea lor simțea cum Sandel se întărește. Când arbitrul îi despărți, văzu sub ochii lui cum Tinerețea își recapătă puterile. Sandel se întărea de la o clipă la alta. Pumnii lui, slabi și fără folos la început, deveneau tari și preciși. Ochii împăienjeniți ai lui Tom King văzură mănușa venind spre maxilar și el voi să-și ridice brațul ca s-o oprească. Văzu primejdia, voi să facă mișcarea, dar brațul era prea greu. Părea încărcat cu o sută de livre de plumb. Nu se ridica, iar el se străduia să-l ridice cu sufletul. Atunci pumnul înmănușat îl izbi din plin. Simți o pocnitură ascuțită, asemenea unei scântei electrice, și în aceeași clipă îl învălui vălul negru.
Când deschise iar ochii, se afla în colțul lui și auzea urletele mulțimii ca vuietul mării la țărmul Bondi. Cineva îi ținea un burete ud la ceafă, iar Sid Sullivan îi sufla un praf de apă rece peste față și peste piept. Mănușile îi fuseseră deja scoase. Sandel, aplecat asupra lui, îi strângea mâna. King nu-i purta pică omului care-l scosese din luptă și-i răspunse cu atâta putere, încât încheieturile zdrobite ale degetelor protestară. Apoi Sandel păși în mijlocul ringului, iar publicul își potoli larma ca să-l audă primind provocarea tânărului Pronto și ridicând pariul pus de fiecare parte la o sută de lire. King privea fără să-i pese, în timp ce secunzii îi ștergeau apa care curgea pe el, îi uscau fața și-l pregăteau să iasă din ring. Îi era foame. Nu era foamea obișnuită, care te roade, ci o slăbiciune mare, un gol zvâcnind în capul pieptului și răspândindu-se în tot trupul. Își aminti clipa în care Sandel se legăna, aproape să cadă, ținut în echilibru pe firul subțire al înfrângerii. Ah, bucata aceea de friptură ar fi hotărât totul! Numai ea îi lipsise pentru pumnul decisiv; de aceea pierduse. Totul din pricina unei bucăți de friptură.
Oamenii din colț îl țineau pe jumătate ridicat, ajutându-l să treacă printre corzi. Se smulse din mâinile lor, se strecură singur afară din ring și coborî greoi pe podea, urmându-i pe culoarul central aglomerat, pe unde ei îi făceau loc. Când ieși din vestiar spre stradă, un tânăr îl opri la intrarea în sală.
— De ce nu te-ai dus peste el să-l termini, când îl aveai în mână? întrebă tânărul.
— Du-te dracului! spuse Tom King și coborî treptele spre trotuar.
Ușile cârciumii din colț se deschideau larg; văzu luminile și chelnerițele zâmbitoare, auzi glasurile care vorbeau despre meci și clinchetul îmbelșugat al banilor pe tejghea. Cineva îl strigă să bea un pahar. Șovăi o clipă, vădit, apoi refuză și își urmă drumul.
N-avea niciun ban în buzunar, iar cele două mile până acasă i se păreau foarte lungi. Îmbătrânea, asta era sigur. Pe când traversa Domain, se așeză brusc pe o bancă, fără vlagă la gândul că nevastă-sa stătea trează și-l aștepta să afle cum se sfârșise lupta. Asta era mai greu decât orice knock-out; aproape că nu se putea închipui stând în fața ei.
Se simțea slab și îl durea tot trupul. Durerea din încheieturile zdrobite îi spunea că, și dacă găsea de lucru la săpături, avea să treacă o săptămână până să poată ține în mână coada unui târnăcop ori a unei lopeți. Golul zvâcnind în capul pieptului îi făcea greață. Nenorocirea lui îl copleși și ochii i se umeziră, lucru neobișnuit pentru el. Își acoperi fața cu mâinile și, în timp ce plângea, își aminti de Stowsher Bill și de felul în care-l tratase în noaptea aceea îndepărtată. Sărmanul bătrân Stowsher Bill! Acum înțelegea de ce plânsese Bill în vestiar.