Ziua se ivise rece și cenușie, nespus de rece și cenușie, când omul părăsi drumul mare de pe Yukon și urcă malul înalt de pământ, unde o potecă abia deslușită, puțin umblată, o lua spre răsărit prin pădurea deasă de molizi. Malul era abrupt și, ajuns sus, se opri să-și tragă sufletul, îndreptățindu-și popasul printr-o privire la ceas. Era ora nouă. Nu se vedea soarele, nici urmă de soare, deși pe cer nu era niciun nor. Ziua era senină și totuși peste toate părea să apese un văl de nepipăit, o întunecime ușoară care făcea ziua posomorâtă și care venea din lipsa soarelui. Pe om lucrul acesta nu-l tulbura. Era obișnuit să nu vadă soarele. Trecuseră zile de când îl văzuse ultima oară și știa că aveau să mai treacă câteva până ce astrul acela binevoitor avea să se arate o clipă deasupra orizontului, drept spre miazăzi, și să dispară numaidecât.
Omul aruncă o privire înapoi, pe drumul pe care venise. Yukonul, lat de o milă, zăcea ascuns sub trei picioare de gheață. Deasupra gheții se așternuseră tot atâtea picioare de zăpadă. Totul era alb curat, cu unduiri line acolo unde îngrămădirile de sloiuri se prinseseră la îngheț. Spre miazănoapte și spre miazăzi, cât putea cuprinde cu ochii, albul era neîntrerupt, în afară de un fir întunecat care șerpuia pe lângă o insulă împădurită cu molizi, la sud, apoi se răsucea spre nord și dispărea în spatele altei insule, tot cu molizi. Firul acela întunecat era drumul, drumul mare care ducea spre sud cinci sute de mile, până la trecătoarea Chilcoot, la Dyea și la mare; iar spre nord, șaptezeci de mile până la Dawson, apoi încă o mie de mile până la Nulato și, în cele din urmă, încă o mie și cinci sute de mile până la St. Michael, pe Marea Bering.
Dar toate acestea — drumul acela subțire și tainic, întins peste depărtări, absența soarelui, frigul cumplit și ciudățenia, strania înfățișare a locurilor — nu-l impresionau deloc. Nu fiindcă s-ar fi deprins de mult cu ele. Era nou-venit în ținut, un *chechaquo*, și aceasta era prima lui iarnă. Necazul lui era că nu avea imaginație. Pricepea repede lucrurile practice ale vieții, dar numai lucrurile, nu și înțelesul lor. Cincizeci de grade sub zero însemnau peste optzeci de grade de ger. Își dădea seama că asta însemna frig și neplăcere, și atât. Nu-l făcea să se gândească la fragilitatea lui, ca făptură supusă temperaturii, nici la fragilitatea omului în general, care nu poate trăi decât între hotare strâmte de cald și de frig; cu atât mai puțin îl ducea spre presupuneri despre nemurire și locul omului în univers. Cincizeci de grade sub zero însemnau o mușcătură dureroasă a gerului, împotriva căreia trebuia să te aperi cu mănuși, clape peste urechi, mocasini călduroși și ciorapi groși. Pentru el, cincizeci de grade sub zero erau pur și simplu cincizeci de grade sub zero. Gândul că ar putea însemna ceva mai mult nu-i trecuse niciodată prin minte.
Când se întoarse să-și continue drumul, scuipă, ca și cum ar fi vrut să încerce ceva. Se auzi un pocnet ascuțit, care-l sperie. Scuipă din nou. Și iarăși scuipatul trosni în aer, înainte să atingă zăpada. Știa că la cincizeci de grade sub zero scuipatul trosnește pe zăpadă, dar acesta trosnise în aer. Fără îndoială, era mai frig de cincizeci de grade sub zero; cu cât mai frig, nu știa. Dar temperatura nu avea însemnătate. Se îndrepta spre vechea concesiune de pe brațul stâng al pârâului Henderson, unde băieții ajunseseră deja. Ei trecuseră cumpăna apelor dinspre ținutul pârâului Indian, pe când el făcuse un ocol ca să cerceteze dacă, la primăvară, puteau scoate bușteni de pe insulele Yukonului. Avea să ajungă în tabără pe la șase; după lăsarea întunericului, ce-i drept, dar băieții aveau să fie acolo, focul aprins și cina caldă. Cât despre prânz, își apăsă palma pe pachetul umflat de sub haină. Îl ținea și sub cămașă, învelit într-o batistă, lipit de pielea goală. Numai așa puteau fi feriți chiflele de îngheț. Zâmbi mulțumit la gândul lor: fiecare era despicat și îmbibat cu grăsime de slănină, cu câte o felie zdravănă de slănină prăjită la mijloc.
Intră printre molizii mari. Poteca era slab conturată. Căzuse un picior de zăpadă de când trecuse ultima sanie și se bucura că mergea ușor, fără sanie. De fapt, nu ducea cu el decât prânzul învelit în batistă. Îl surprindea totuși frigul. Chiar era frig, își spuse, frecându-și nasul amorțit și pomeții cu mâna înmănușată. Avea barba deasă, care ținea de cald, dar părul de pe față nu-i apăra pomeții ieșiți în afară și nasul îndrăzneț, împins parcă dinadins în aerul înghețat.
În urma lui tropăia un câine, un husky mare al locului, un adevărat câine-lup cu blana cenușie, care, nici la înfățișare, nici la fire, nu se deosebea vădit de fratele său sălbatic, lupul. Gerul cumplit apăsa asupra animalului. Știa că nu era vreme de umblat. Instinctul îi spunea un adevăr mai sigur decât îi spunea omului judecata lui. În realitate, temperatura nu coborâse doar sub cincizeci de grade; coborâse sub șaizeci, sub șaptezeci. Erau șaptezeci și cinci de grade sub zero. Cum apa îngheață la treizeci și două de grade peste zero, gerul era de o sută șapte grade sub punctul de îngheț. Câinele nu știa nimic despre termometre. Poate că în mintea lui nici nu exista o conștiință limpede a frigului cumplit, așa cum exista în mintea omului. Dar animalul avea instinct. Simțea o neliniște nedeslușită și amenințătoare, care-l făcea să se furișeze în urma omului și să urmărească nerăbdător fiecare mișcare neobișnuită a acestuia, așteptând parcă să se oprească, să caute un adăpost și să facă focul. Câinele cunoștea focul și voia foc; altfel, ar fi vrut să se îngroape în zăpadă și să-și păstreze căldura trupului ferită de aer.
Aburul înghețat al răsuflării i se așternuse pe blană ca o pulbere fină de chiciură; mai ales fălcile, botul și genele îi erau albite de răsuflarea cristalizată. La fel, barba și mustața roșcate ale omului erau brumate, dar mai temeinic: depunerea se prefăcea în gheață și creștea cu fiecare suflare caldă și umedă. Omul mai și mesteca tutun, iar botnița de gheață îi înțepenise buzele atât de tare, încât nu-și putea feri bărbia când scuipa zeama. Așa îi creștea pe bărbie o barbă de cristal, de culoarea și tăria chihlimbarului. Dacă ar fi căzut, s-ar fi spart, ca sticla, în cioburi sfărâmicioase. Dar podoaba aceasta nu-l supăra. Era prețul pe care-l plăteau toți cei care mestecau tutun în ținutul acela și mai prinsese până atunci două valuri de ger. Nu fuseseră atât de aspre ca acesta, o știa, dar termometrul cu alcool de la Sixty Mile arătase atunci cincizeci și cincizeci și cinci de grade sub zero.
Merse mai multe mile prin pădurea întinsă și netedă, traversă o câmpie cu smocuri de rogoz înghețat, apoi coborî un mal până în albia înghețată a unui pârâu. Acesta era pârâul Henderson și știa că se afla la zece mile de locul unde se despărțea în două brațe. Se uită la ceas. Era ora zece. Mergea cu patru mile pe oră și socoti că va ajunge la răscrucea apelor la douăsprezece și jumătate. Hotărî să sărbătorească sosirea acolo luându-și prânzul.
Câinele se așeză iar în urma lui, cu coada lăsată, descurajat, pe când omul pășea prin albia pârâului. Șanțul vechiului drum de sanie se vedea limpede, dar urmele ultimelor tălpi erau acoperite de un picior de zăpadă. De o lună, niciun om nu urcase și nu coborâse pe pârâul acela tăcut. Omul mergea neabătut. Nu avea obiceiul să cugete prea mult și, în clipa aceea, nu avea în minte decât prânzul de la răscruce și sosirea în tabăra băieților la ora șase. N-avea cu cine vorbi și, chiar dacă ar fi avut, botnița de gheață de pe gură l-ar fi împiedicat. Așa că mesteca mai departe tutun, prelungindu-și barba de chihlimbar.
Din când în când îi revenea gândul că era foarte frig și că nu cunoscuse niciodată un asemenea frig. În timp ce mergea, își freca pomeții și nasul cu dosul mâinii înmănușate. O făcea fără să se gândească, schimbând uneori mâna. Dar, oricât se freca, îndată ce se oprea, pomeții îi amorțeau, iar o clipă mai târziu îi amorțea și vârful nasului. Aveau să-i degere obrajii, de asta era sigur, și-i părea rău că nu-și făcuse o apărătoare pentru nas ca aceea purtată de Bud în zilele de ger. O astfel de curea trecea și peste obraji și-i ferea. La urma urmei, însă, nu era mare lucru. Ce însemnau niște obraji degerați? Dureau puțin, atâta tot; nu era niciodată ceva grav.
Deși nu-i treceau multe gânduri prin minte, omul era foarte atent la ce vedea. Observa schimbările albiei, coturile, îngrămădirile de trunchiuri și, mai ales, unde punea piciorul. Odată, pe când ocolea un cot, sări brusc în lături, ca un cal speriat, se feri de locul pe unde mergea și se întoarse câțiva pași pe urmele lui. Știa că pârâul era înghețat până la fund — niciun pârâu nu putea păstra apă în iarna aceea arctică —, dar știa și că izvoarele ieșeau din coastele dealurilor și curgeau sub zăpadă, pe deasupra gheții din albie. Știa că nici cele mai aspre geruri nu înghețau acele izvoare și le știa și primejdia. Erau capcane. Ascundeau sub zăpadă bălți de apă adânci de câțiva țoli sau de câteva picioare. Uneori le acoperea o pojghiță de gheață groasă de jumătate de țol, la rândul ei acoperită de zăpadă. Alteori erau straturi de apă și pojghițe de gheață, unele peste altele, astfel încât, dacă spărgeai unul, continuai să le spargi și pe celelalte și uneori te udai până la brâu.
De aceea se ferise atât de speriat. Simțise cum cedează pământul sub tălpi și auzise pocnetul pojghiței ascunse de zăpadă. Să-ți uzi picioarele la o asemenea temperatură însemna necaz și primejdie. În cel mai bun caz însemna întârziere: trebuia să se oprească, să facă focul și, la adăpostul căldurii lui, să-și dezgolească picioarele până i se uscau ciorapii și mocasinii. Se opri să cerceteze albia și malurile și hotărî că apa venea din dreapta. Stătu o vreme pe gânduri, frecându-și nasul și obrajii, apoi ocoli prin stânga, pășind cu grijă și încercând terenul la fiecare pas. Scăpat de primejdie, își puse în gură o nouă porție de tutun și-și reluă mersul de patru mile pe oră.
În următoarele două ceasuri dădu peste mai multe capcane la fel. De obicei, zăpada de deasupra bălților ascunse era lăsată și avea o înfățișare ca de zahăr întărit, care trăda primejdia. Dar o dată fu cât pe ce să cadă în apă; iar altă dată, bănuind un loc primejdios, sili câinele să treacă înainte. Câinele nu voia. Se ținu în urmă până ce omul îl împinse, apoi porni repede peste întinderea albă, neatinsă. Dintr-odată se prăbuși prin gheață, se zbătu într-o parte și ajunse pe un loc mai tare. Își udase labele și picioarele din față, iar apa prinsă de ele se prefăcu aproape pe dată în gheață. Se grăbi să lingă gheața de pe picioare, apoi se lăsă în zăpadă și începu s-o roadă pe cea dintre degete. Făcea asta din instinct. Dacă ar fi lăsat gheața acolo, avea să-l doară labele. Nu știa lucrul acesta; asculta doar de un îndemn tainic, ivit din adâncurile ființei lui. Omul însă știa, fiindcă judecase cândva problema; își scoase mănușa de la mâna dreaptă și-l ajută să desprindă bucățile de gheață. Nu-și ținu degetele descoperite mai mult de un minut și rămase uimit cât de repede le cuprinse amorțeala. Chiar era frig. Își trase în grabă mănușa și-și izbi mâna cu putere de piept.
La amiază, lumina zilei era cât se poate de puternică. Totuși, soarele se afla prea departe spre sud în drumul său de iarnă ca să răzbată peste orizont. Rotunjimea pământului se ridica între el și pârâul Henderson, unde omul mergea la amiază sub cerul senin fără să arunce vreo umbră. La douăsprezece și jumătate, exact, ajunse la despărțirea brațelor pârâului. Era mulțumit de iuțeala cu care mersese. Dacă o ținea tot așa, avea să fie negreșit cu băieții la șase. Își descheie haina și cămașa și-și scoase prânzul. Mișcarea nu dură mai mult de un sfert de minut, dar în răstimpul acesta scurt amorțeala îi cuprinse degetele descoperite. Nu-și puse mănușa, ci-și izbi degetele de picior de vreo duzină de ori. Apoi se așeză pe un buștean acoperit cu zăpadă ca să mănânce. Înțepătura stârnită de loviturile date degetelor încetă atât de repede, încât se sperie; nici nu apucase să muște dintr-o chiflă. Își izbi iar degetele, le vârî în mănușă și-și dezgoli cealaltă mână ca să mănânce. Încercă să ia o îmbucătură, dar botnița de gheață îl împiedica. Uitase să facă focul ca s-o dezghețe. Râse înfundat de prostia lui și, râzând, simți cum amorțeala îi pătrunde în degetele descoperite. Mai observă că înțepăturile pe care le simțise în degetele de la picioare când se așezase începeau să dispară. Se întrebă dacă acestea se încălziseră sau amorțiseră. Le mișcă în mocasini și înțelese că amorțiseră.
Își trase repede mănușa și se ridică în picioare. Îl cuprinsese o ușoară spaimă. Bătu din picioare până când simți iar înțepăturile. Chiar era frig, își spuse. Omul acela de pe pârâul Sulphur avusese dreptate când îi povestise cât de cumplit se făcea uneori frig în ținut. Iar el râsese atunci de vorbele lui! Asta arăta că nu trebuie să fii prea sigur de nimic. Nu încăpea îndoială: era frig. Porni înainte și înapoi, bătând din picioare și vânturându-și brațele, până când întoarcerea căldurii îl liniști. Apoi scoase chibriturile și se apucă să facă focul. Din desișul unde apa mare din primăvara trecută lăsase o mulțime de crenguțe uscate își strânse vreascuri. Începu cu grijă, cu o flacără mică, și în scurt timp avu un foc puternic, la care își dezgheță gheața de pe față și la adăpostul căruia își mâncă chiflele. Pentru o clipă, păcălise frigul spațiului. Câinele se bucură de foc; se întinse destul de aproape ca să-i simtă căldura, dar destul de departe ca să nu-și pârlească blana.
După ce termină de mâncat, omul își umplu pipa și fumă în tihnă. Apoi își trase mănușile, își potrivi bine clapele căciulii peste urechi și porni pe drumul din albie, în sus, pe brațul stâng. Câinele era dezamăgit și tânjea după focul lăsat în urmă. Omul acesta nu cunoștea frigul. Poate că niciuna dintre generațiile strămoșilor lui nu cunoscuse frigul, frigul adevărat, frigul de o sută șapte grade sub punctul de îngheț. Dar câinele îl cunoștea; toți strămoșii lui îl cunoscuseră, iar el moștenise știința lor. Știa că nu era bine să umbli pe afară într-un ger atât de groaznic. Era vremea să stai cuibărit într-o gaură din zăpadă și să aștepți să se tragă o perdea de nori peste fața spațiului de unde venea frigul acela. Între om și câine exista totuși o legătură strânsă. Unul era robul celuilalt, iar singurele mângâieri pe care le primise vreodată fuseseră loviturile biciului și sunetele aspre, amenințătoare, scoase din gât, care vesteau biciul. Așa că animalul nu încercă să-i arate omului neliniștea lui. Nu-i păsa de soarta acestuia; de dragul său tânjea după foc. Dar omul fluieră și-i vorbi cu asprimea unui bici, iar câinele se așeză din nou în urma lui și-l urmă.
Omul își mai puse tutun în gură și începu să-și crească o nouă barbă de chihlimbar. Răsuflarea umedă îi pudră repede cu alb mustața, sprâncenele și genele. Pe brațul stâng al pârâului Henderson nu păreau să fie atât de multe izvoare și vreme de o jumătate de ceas omul nu văzu niciun semn. Apoi se întâmplă. Într-un loc unde nimic nu dădea de bănuit, unde zăpada moale și neatinsă părea să vestească pământ tare dedesubt, omul sparse pojghița și căzu în apă. Nu era adânc. Se udă până la jumătatea gambelor înainte să se zbată și să iasă pe crusta trainică.
Se înfurie și-și blestemă soarta cu voce tare. Sperase să ajungă în tabăra băieților la șase, iar asta avea să-l întârzie un ceas, căci trebuia să facă focul și să-și usuce încălțămintea. La temperatura aceea era neapărat nevoie, atât știa; se îndreptă spre mal și-l urcă. Sus, încurcate în tufișurile din jurul câtorva molizi tineri, se aflau lemne uscate aduse de apa mare: mai ales bețe și crenguțe, dar și bucăți mai groase de ramuri uscate, precum și iarbă fină, uscată de anul trecut. Aruncă pe zăpadă câteva bucăți mai mari. Urmau să țină loc de temelie și să nu lase flacăra abia aprinsă să se înece în zăpada pe care ar fi topit-o. Aprinse un petic subțire de coajă de mesteacăn, scos din buzunar, atingându-l cu un chibrit. Ardea chiar mai lesne decât hârtia. Îl așeză pe temelie și hrăni flacăra tânără cu fire de iarbă uscată și cu cele mai subțiri vreascuri.
Lucra încet și cu grijă, deplin conștient de primejdie. Pe măsură ce flacăra se întărea, punea peste ea crenguțe tot mai groase. Stătea ghemuit în zăpadă, smulgea vreascurile prinse în tufiș și le punea de-a dreptul pe foc. Știa că nu-și putea îngădui să greșească. La șaptezeci și cinci de grade sub zero, un om cu picioarele ude trebuie să izbutească să facă focul din prima încercare. Dacă are picioarele uscate și nu izbutește, poate alerga o jumătate de milă pe drum ca să-și pună sângele în mișcare. Dar la șaptezeci și cinci de grade sub zero, picioarele ude, care încep să înghețe, nu mai pot fi încălzite prin alergare. Oricât de repede ar fugi, vor îngheța și mai tare.
Omul știa toate acestea. Bătrânul de pe pârâul Sulphur i le spusese în toamna trecută, iar acum începea să-i prețuiască sfatul. Își pierduse deja cu totul simțirea în picioare. Ca să facă focul fusese nevoit să-și scoată mănușile, iar degetele îi amorțiseră repede. Pasul lui de patru mile pe oră făcuse inima să pompeze sângele până la suprafața trupului și până în toate mădularele. Dar cum se opri, pompa slăbi. Frigul spațiului lovea vârful neocrotit al planetei, iar el, aflându-se pe acel vârf, primea lovitura în plin. Sângele din trupul lui se retrăgea din fața frigului. Sângele era viu, asemenea câinelui, și, asemenea câinelui, voia să se ascundă, să se ferească de gerul cumplit. Cât timp mersese cu patru mile pe oră, îl pompase, de voie, de nevoie, până la piele; acum sângele se retrăgea, cufundându-se în adâncul trupului. Extremitățile simțiră cele dintâi lipsa lui. Picioarele ude îi înghețau tot mai repede și la fel îi amorțeau degetele descoperite, deși acestea încă nu începuseră să degere. Nasul și obrajii îi degerau deja, iar pielea întregului trup se răcea pe măsură ce o părăsea sângele.
Dar era în siguranță. Degetele de la picioare, nasul și obrajii aveau să fie doar atinse de ger, fiindcă focul începuse să ardă vârtos. Îl hrănea cu crenguțe groase cât un deget. Peste un minut putea pune ramuri groase cât încheietura mâinii, apoi își putea scoate încălțămintea udă; în timp ce se usca, avea să-și țină picioarele goale lângă foc, frecându-le mai întâi cu zăpadă, firește. Reușise să facă focul. Era în siguranță. Își aminti sfatul bătrânului de pe pârâul Sulphur și zâmbi. Bătrânul vorbise foarte serios când spusese că nimeni nu trebuie să umble singur prin Klondike dacă temperatura scade sub cincizeci de grade sub zero. Ei bine, uite-l aici: pățise accidentul, era singur și se salvase. Unii dintre bătrânii aceia se purtau ca niște muieri, își spuse. Nu trebuia decât să-ți păstrezi cumpătul și scăpai cu bine. Orice bărbat în toată firea putea călători singur. Totuși, era uimitor cât de repede îi degerau obrajii și nasul. Nu-și închipuise nici că degetele i se vor stinge atât de curând. Se stinseseră: abia le mai putea apropia ca să apuce o crenguță și păreau desprinse de trupul lui, străine de el. Când atingea un vreasc, trebuia să se uite ca să afle dacă îl ținea ori nu. Legătura dintre el și vârfurile degetelor era aproape ruptă.
Dar toate acestea contau prea puțin. Avea focul, care pocnea și trosnea, făgăduind viață cu fiecare limbă de flacără. Începu să-și desfacă mocasinii. Erau acoperiți cu gheață; ciorapii groși de lână nemțească îi înveleau gambele până aproape de genunchi ca niște teci de fier, iar șireturile mocasinilor erau ca niște sârme de oțel, răsucite și înnodate parcă de o văpaie. Trase o vreme de ele cu degetele amorțite, apoi, pricepând că era zadarnic, scoase cuțitul din teacă.
Dar înainte să apuce să taie șireturile, se întâmplă nenorocirea. Era vina lui sau, mai degrabă, greșeala lui. Nu trebuia să fi făcut focul sub molid. Trebuia să-l facă în loc deschis. Numai că-i fusese mai ușor să scoată vreascurile din tufiș și să le arunce direct pe foc. Copacul sub care stătea purta însă pe ramuri o povară de zăpadă. De săptămâni întregi nu bătuse vântul și fiecare creangă era încărcată până la refuz. De câte ori trăsese de un vreasc, omul făcuse copacul să tresară ușor — o mișcare pe care el nici n-o putea băga de seamă, dar destulă ca să aducă dezastrul. Sus, în copac, o creangă își răsturnă încărcătura de zăpadă. Aceasta căzu pe crengile de dedesubt și le răsturnă la rândul ei încărcătura. Prăbușirea se întinse din creangă în creangă, cuprinse tot copacul, crescu ca o avalanșă și căzu fără veste peste om și peste foc. Focul fu stins dintr-odată! În locul unde arsese nu mai era decât o pătură de zăpadă proaspătă, răvășită.
Omul rămase încremenit. Parcă tocmai își auzise osânda la moarte. O clipă șezu și privi locul unde fusese focul. Apoi se liniști foarte tare. Poate că bătrânul de pe pârâul Sulphur avusese dreptate. Dacă ar fi avut cu el un tovarăș de drum, acum n-ar fi fost în primejdie. Tovarășul ar fi putut face focul. Ei bine, trebuia să-l facă din nou, iar de data asta nu avea voie să dea greș. Chiar dacă izbutea, avea să-și piardă, cel mai probabil, câteva degete de la picioare. Picioarele trebuiau să-i fie deja rău înghețate, iar până se aprindea al doilea foc avea să mai treacă timp.
Acestea îi erau gândurile, dar nu stătea nemișcat ca să cugete. În tot timpul cât îi treceau prin minte, lucra. Făcu o nouă temelie pentru foc, de data asta în loc deschis, unde niciun copac trădător nu-l putea stinge. Apoi strânse iarbă uscată și vreascuri mărunte dintre resturile aduse de apa mare. Nu-și putea apropia degetele ca să le apuce unul câte unul, dar le putea strânge cu pumnii. Astfel adună și multe crenguțe putrede, și bucăți de mușchi verde, care n-aveau ce căuta acolo, dar mai bine nu putea. Lucra metodic, strângând chiar și un braț de crengi mai groase, pe care avea să le pună mai târziu, când focul se întărea. În tot acest timp, câinele stătea și-l privea, cu o așteptare tristă în ochi: pentru el, omul era cel care aducea focul, iar focul întârzia să vină.
Când totul fu gata, omul căută în buzunar o a doua bucată de coajă de mesteacăn. Știa că e acolo și, deși degetele nu i-o mai simțeau, îi auzea foșnetul uscat în timp ce bâjbâia după ea. Oricât se strădui, nu izbuti s-o apuce. Și în tot acest timp știa că, în fiecare clipă, picioarele îi îngheață tot mai tare. Gândul era gata să-l împingă spre panică, dar se luptă cu el și-și păstră calmul. Își trase mănușile cu dinții, își vântură brațele înainte și înapoi și-și izbi mâinile cu toată puterea de coaste. Făcu asta șezând, apoi se ridică și continuă; câinele rămase tot timpul în zăpadă, cu coada stufoasă de lup încolăcită peste labele din față ca să le țină de cald, cu urechile ascuțite ridicate, privind omul cu luare-aminte. Iar omul, vânturându-și și izbindu-și brațele, simți un val de invidie față de făptura aceea care stătea la căldură și la adăpost în învelișul ei firesc.
După o vreme simți în degetele lovite cele dintâi semne, îndepărtate, ale întoarcerii simțirii. Furnicăturile slabe se întețiră, până deveniră o durere înțepătoare, chinuitoare, pe care omul o primi cu bucurie. Își scoase mănușa dreaptă și trase afară coaja de mesteacăn. Degetele descoperite începură îndată să amorțească iar. Apoi scoase mănunchiul de chibrituri cu sulf. Dar gerul cumplit alungase deja viața din degetele lui. Când încercă să despartă un chibrit de celelalte, întregul mănunchi îi căzu în zăpadă. Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Degetele moarte nu puteau nici simți, nici apuca. Se sili să fie foarte atent. Își scoase din minte picioarele, nasul și obrajii care-i înghețau și-și adună toate gândurile asupra chibriturilor. Privea, folosindu-și ochii în locul pipăitului, iar când își văzu degetele de o parte și de alta a mănunchiului, încercă să le strângă — adică voi să le strângă, fiindcă legătura se rupsese și degetele nu-l ascultară. Își trase mănușa pe mâna dreaptă și o izbi cu furie de genunchi. Apoi, cu amândouă mâinile înmănușate, luă din zăpadă mănunchiul de chibrituri, laolaltă cu multă zăpadă, și-l puse în poală. Dar nici așa nu ajunsese mai departe.
După ce se chinui o vreme, izbuti să prindă mănunchiul între podurile palmelor acoperite de mănuși. Așa îl duse la gură. Gheața trosni și se sparse când, cu un efort puternic, deschise gura. Își trase falca de jos înăuntru, își răsfrânse buza de sus și răzui mănunchiul cu dinții de sus ca să desprindă un chibrit. Reuși să scoată unul și-l lăsă să cadă în poală. Nu era mai câștigat: nu-l putea ridica. Atunci găsi o cale. Îl apucă între dinți și îl frecă de picior. Îl frecă de douăzeci de ori până când izbuti să-l aprindă. Ținându-l în dinți, apropie flacăra de coaja de mesteacăn. Dar fumul sulfului aprins îi intră în nări și în plămâni, făcându-l să tușească în spasme. Chibritul căzu în zăpadă și se stinse.
Bătrânul de pe pârâul Sulphur avusese dreptate, își spuse în clipa deznădejdii pe care încă reușea s-o stăpânească: sub cincizeci de grade, un om trebuie să meargă cu un tovarăș. Își lovi mâinile, dar nu izbuti să trezească nicio simțire în ele. Deodată le dezgoli pe amândouă, smulgându-și mănușile cu dinții. Prinse mănunchiul întreg între podurile palmelor. Mușchii brațelor nu-i înghețaseră și putu astfel să apese chibriturile cu putere între palme. Apoi frecă mănunchiul de picior. Izbucni în flăcări: șaptezeci de chibrituri cu sulf, toate deodată! Nu bătea vântul care să le stingă. Își ținu capul într-o parte, ferindu-se de fumul înecăcios, și apropie chibriturile aprinse de coaja de mesteacăn. Ținându-le așa, își simți deodată mâna. Carnea îi ardea. Îi simțea mirosul. Simțea arsura adânc, sub piele. Simțirea se prefăcu în durere, tot mai ascuțită. Și totuși răbdă, ținând stângaci flacăra la coaja care nu se aprindea lesne, pentru că mâinile lui arzânde îi stăteau în cale și sorbeau cea mai mare parte a flăcării.
În cele din urmă, când nu mai putu îndura, își smuci mâinile una de alta. Chibriturile aprinse căzură sfârâind în zăpadă, dar coaja de mesteacăn luase foc. Începu să pună peste ea iarbă uscată și cele mai subțiri vreascuri. Nu putea alege cu grijă, fiindcă trebuia să ridice totul între podurile palmelor. De vreascuri se agățau bucățele de lemn putred și mușchi verde, pe care le desprindea cu dinții cât putea de bine. Îngrijea flacăra cu grijă, dar cu mișcări stângace. Însemna viață și nu trebuia să piară. Cum sângele se retrăsese de la suprafața trupului, începu să tremure, iar mâinile îi deveniră și mai neîndemânatice. O bucată mare de mușchi verde căzu drept peste focul mic. Încercă s-o dea la o parte cu degetele, dar trupul care-i tremura îl făcu să împingă prea adânc și risipi miezul focului: iarba și vreascurile aprinse se despărțiră și se împrăștiară. Încercă să le adune la loc, dar, oricât se încordă, tremurul îl stăpâni și crenguțele rămaseră risipite fără scăpare. Din fiecare ieși câte un fuior de fum, apoi se stinse. Cel care aducea focul dăduse greș. Privind împrejur cu ochi nepăsători, omul zări câinele dincolo de rămășițele focului. Ședea în zăpadă și se mișca neliniștit, ridicând puțin când o labă din față, când pe cealaltă și mutându-și greutatea de pe una pe alta, cu o nerăbdare plină de dorință.
Priveliștea câinelui îi aduse omului în minte o idee nebunească. Își aminti povestea unui om prins de viscol, care omorâse un bou, se vârâse în leșul lui și astfel se salvase. Avea să omoare câinele și să-și îngroape mâinile în trupul lui cald până când amorțeala avea să treacă. Atunci putea face alt foc. Îl strigă pe câine, dar în glas îi răsună o notă ciudată de teamă, care sperie animalul: nu-l mai auzise niciodată vorbind astfel. Ceva nu era în regulă, iar firea lui bănuitoare adulmecă primejdia. Nu știa ce primejdie, dar undeva, cumva, în mintea lui se ivi teama de om. Își lipi urechile de cap când îi auzi glasul și începu să se miște mai agitat, ridicând și schimbând labele din față tot mai des, dar nu se apropie. Omul se lăsă în patru labe și porni târâș spre el. Poziția aceea neobișnuită îi trezi din nou bănuiala, iar animalul se feri cu pași mărunți, într-o parte.
Omul se așeză o clipă în zăpadă și se strădui să se liniștească. Apoi își trase mănușile cu dinții și se ridică în picioare. Mai întâi privi în jos, ca să se asigure că stătea cu adevărat în picioare, fiindcă lipsa simțirii din tălpi îl desprinsese parcă de pământ. Faptul că stătea drept începu să risipească bănuiala câinelui; și când îi vorbi poruncitor, cu pocnet de bici în glas, câinele îi dădu ascultarea obișnuită și veni spre el. Când ajunse destul de aproape, omul își pierdu stăpânirea. Întinse fulgerător brațele spre câine și se miră cu adevărat când descoperi că mâinile nu puteau apuca: degetele nu se îndoiau și nu simțeau nimic. Uitase pentru o clipă că înghețaseră și că înghețau tot mai tare. Totul se petrecu repede și, înainte ca animalul să se poată feri, îl cuprinse cu brațele. Se așeză în zăpadă și îl ținu așa, în timp ce câinele mârâia, scheuna și se zbătea.
Dar mai mult nu putea face: să stea acolo și să țină câinele strâns în brațe. Își dădu seama că nu-l putea omorî. N-avea cum. Cu mâinile acelea neputincioase nu putea nici să scoată cuțitul din teacă, nici să-l țină, nici să sugrume animalul. Îi dădu drumul. Câinele țâșni de lângă el, cu coada între picioare, mârâind încă. Se opri la vreo patruzeci de picioare depărtare și-l cercetă nedumerit, cu urechile ascuțite ridicate înainte. Omul privi în jos ca să-și găsească mâinile și le văzu atârnând la capetele brațelor. I se păru ciudat să trebuiască să se uite ca să afle unde îi sunt mâinile. Începu să-și vânture brațele înainte și înapoi, izbindu-și mâinile înmănușate de coaste. Făcu asta cu înverșunare vreme de cinci minute, iar inima îi pompă destul sânge spre piele ca să nu mai tremure. Dar simțirea nu i se întoarse în mâini. Avea impresia că-i atârnă ca niște greutăți de brațe, însă când încercă să-și dea seama de unde venea impresia, nu putu s-o găsească.
Îl cuprinse o teamă de moarte, surdă și apăsătoare. Teama se ascuți repede, când înțelese că nu mai era vorba doar să-i înghețe degetele de la mâini și de la picioare ori să-și piardă mâinile și tălpile: acum era vorba de viață și de moarte, iar șansele erau împotriva lui. Intră în panică, se întoarse și o luă la fugă în susul albiei, pe poteca veche și abia zărită. Câinele se așeză în urma lui și ținu pasul. Omul alerga orbește, fără țintă, cu o spaimă cum nu mai cunoscuse în viața lui. Încetul cu încetul, în timp ce își croia anevoie drum prin zăpadă, începu să vadă iar lucrurile din jur: malurile pârâului, vechile îngrămădiri de trunchiuri, plopii fără frunze și cerul. Alergarea îi făcea bine. Nu mai tremura. Poate că, dacă alerga mai departe, i se dezghețau picioarele; oricum, dacă alerga destul, ajungea în tabără, la băieți. Avea să piardă, fără îndoială, câteva degete de la mâini și de la picioare, poate și o parte a feței; dar băieții aveau să-l îngrijească și să-i salveze restul trupului când ajungea la ei. În același timp, un alt gând îi spunea că nu va ajunge niciodată în tabără, la băieți; că era prea departe, că gerul îi luase-o prea mult înainte și că în curând avea să fie înțepenit și mort. Împingea gândul acesta într-un colț al minții și nu voia să-l cerceteze. Uneori gândul răzbătea în față și cerea să fie ascultat, dar omul îl alunga și se silea să se gândească la altceva.
I se părea ciudat că putea alerga cu niște picioare atât de înghețate, încât nu le simțea când loveau pământul și-i purtau greutatea. Avea impresia că lunecă pe deasupra zăpezii, fără nicio legătură cu pământul. Văzuse cândva, undeva, un Mercur înaripat și se întrebă dacă Mercur se simțea la fel când zbura aproape de pământ.
Planul de a alerga până la tabără avea un cusur: puterile nu-l țineau. Se împiedică de câteva ori și, în cele din urmă, se clătină, se prăbuși și căzu. Încercă să se ridice, dar nu putu. Trebuia să stea jos și să se odihnească, hotărî, iar după aceea să meargă numai la pas și să nu se mai oprească. Stând așezat și trăgându-și sufletul, observă că se simțea destul de cald și de bine. Nu mai tremura și parcă o căldură blândă îi cuprinsese pieptul și mijlocul trupului. Totuși, când își atinse nasul și obrajii, nu simți nimic. Alergarea nu avea să le dezghețe. Nici mâinile și picioarele nu i le-ar fi dezghețat. Atunci se gândi că părțile înghețate ale trupului trebuie să se întindă. Încercă să-și alunge gândul, să-l uite, să se gândească la altceva. Știa ce panică îi stârnea și se temea de ea. Dar gândul stărui până când își văzu în minte întregul trup înghețat. Era prea mult și o luă din nou la fugă, nebunește, pe potecă. O dată încetini, încercând să meargă, dar gândul că înghețul se întindea îl făcu să alerge iar.
În tot acest timp, câinele alergă în urma lui. Când omul căzu a doua oară, își încolăci coada peste labele din față și se așeză înaintea lui, privindu-l curios, atent, ca și cum ar fi așteptat ceva. Căldura și siguranța animalului îl umplură de furie; îl înjură până când câinele își lipi urechile de cap, ca să-l îmbuneze. De data aceasta omul începu să tremure mai repede. Pierdea lupta cu gerul. Frigul îi pătrundea în trup din toate părțile. Gândul îl împinse să se ridice, dar nu alergă mai mult de o sută de picioare când se împletici și căzu cu fața înainte. Aceasta fu ultima lui izbucnire de panică. După ce-și recăpătă suflul și stăpânirea de sine, se gândi că trebuie să întâmpine moartea cu demnitate. Numai că nu-și spuse asta în asemenea cuvinte. Lui i se părea că se făcuse de râs, alergând încoace și încolo ca o găină cu capul tăiat — aceasta fu asemănarea care-i veni în minte. Tot avea să înghețe; măcar s-o facă omenește. Odată cu această liniște nouă veni și începutul somnolenței. Ar fi bine, își spuse, să adoarmă și să nu se mai trezească. Era ca și cum ar fi luat un anestezic. Să îngheți nu era atât de rău pe cât spuneau oamenii. Erau destule feluri mai cumplite de a muri.
Își închipui cum băieții aveau să-i găsească trupul a doua zi. Deodată se pomeni alături de ei, venind pe potecă să se caute pe sine. Și tot alături de ei, coti pe după un dâmb și se găsi întins în zăpadă. Nu mai era în trupul său; chiar atunci se afla în afara lui, stătea lângă băieți și se privea zăcând în zăpadă. Chiar era frig, își spuse. Când se întorcea în State, avea să le povestească oamenilor de acasă ce înseamnă frigul adevărat. De aici îi alunecă gândul spre o vedenie cu bătrânul de pe pârâul Sulphur. Îl vedea limpede, stând la cald și în tihnă, fumând din pipă.
— Ai avut dreptate, bătrâne. Ai avut dreptate, bolborosi omul către bătrânul de pe pârâul Sulphur.
Apoi se cufundă în ceea ce i se păru cel mai odihnitor și mai plăcut somn pe care-l cunoscuse vreodată. Câinele ședea în fața lui și aștepta. Ziua scurtă se sfârșea într-un amurg lung și domol. Nimic nu arăta că omul avea să facă focul; de altfel, câinele nu văzuse niciodată un om stând așa în zăpadă fără să facă foc. Pe măsură ce se lăsa întunericul, dorința de foc îl stăpâni tot mai tare. Se ridică și-și schimbă greutatea de pe o labă din față pe alta, scheună încet, apoi își lipi urechile de cap, așteptând să fie certat. Dar omul tăcea. Mai târziu, câinele scheună tare. Și mai târziu se furișă aproape de om și simți mirosul morții. Blana i se zbârli și se trase înapoi. Mai zăbovi puțin, urlând sub stelele care tresăreau, jucau și străluceau puternic pe cerul rece. Apoi se întoarse și porni în trap pe potecă, spre tabăra pe care o știa, acolo unde erau ceilalți oameni care-i dădeau hrană și foc.