Petrecerea Din Grădină

Și, până la urmă, vremea era minunată. Nici dacă ar fi comandat-o n-ar fi putut avea o zi mai potrivită pentru o petrecere în grădină. Nicio adiere, cald, cerul fără un nor. Numai albastrul era învăluit într-o pâclă de aur pal, cum se întâmplă uneori la începutul verii. Grădinarul se sculase din zori, tunsese peluzele și le măturase până când iarba și rozetele întunecate, lipite de pământ, rămase în locul bănuțeilor, păreau să strălucească. Cât despre trandafiri, nu puteai să nu simți că înțeleseseră: trandafirii sunt singurele flori care impresionează lumea la petrecerile din grădină, singurele flori pe care oricine e sigur că le cunoaște. Sute, da, sute în toată puterea cuvântului, se deschiseseră într-o singură noapte; tufele verzi se plecau de parcă le-ar fi cercetat arhanghelii.

Nici nu se terminase micul dejun când sosiră oamenii să ridice cortul.

— Unde vrei să punem cortul, mamă?

— Copila mea dragă, degeaba mă întrebi pe mine. Anul acesta sunt hotărâtă să las totul în grija voastră, a copiilor. Uitați că sunt mama voastră. Tratați-mă ca pe un oaspete de onoare.

Dar Meg nu putea cu niciun chip să se ducă să-i supravegheze pe oameni. Se spălase pe cap înainte de micul dejun și acum își bea cafeaua cu un turban verde, cu câte o buclă întunecată și udă lipită de fiecare obraz. Jose, fluturașul, cobora întotdeauna într-un jupon de mătase și o jachetă-chimono.

— Va trebui să te duci tu, Laura; tu ai fire de artistă.

Laura zbură, ținând încă în mână felia de pâine cu unt. Ce încântător e să ai un pretext să mănânci afară; și, pe deasupra, îi plăcea să i se dea de rânduit câte ceva: avea întotdeauna simțământul că se pricepe cu mult mai bine decât oricine.

Patru bărbați în cămașă stăteau strânși pe aleea grădinii. Duceau prăjini înfășurate în suluri de pânză și aveau în spinare genți mari cu unelte. Arătau impunător. Acum Laura ar fi vrut să nu fi avut pâinea cu unt, dar n-avea unde s-o pună și nici vorbă s-o poată arunca. Roși și, apropiindu-se de ei, încercă să pară severă și chiar puțin mioapă.

— Bună dimineața, spuse, imitând glasul mamei.

Dar suna atât de îngrozitor de afectat, încât se rușină și se bâlbâi ca o fetiță:

— O... ăă... ați venit... pentru cort?

— Întocmai, domnișoară, spuse cel mai înalt dintre oameni, un bărbat deșirat și pistruiat; își potrivi geanta cu unelte, își împinse pălăria de paie pe ceafă și-i zâmbi de sus. Cam pentru asta.

Zâmbetul lui era atât de firesc, atât de prietenos, încât Laura își veni în fire. Ce ochi frumoși avea, mici, dar de un albastru atât de închis! Acum îi privi și pe ceilalți; zâmbeau și ei. „Curaj, nu mușcăm”, părea să spună zâmbetul lor. Ce drăguți erau muncitorii! Și ce dimineață frumoasă! Nu trebuia să pomenească de dimineață; trebuia să vorbească la obiect. Cortul.

— Ei bine, ce-ați zice de peluza cu crini? Ar merge acolo?

Și arătă spre peluza cu crini cu mâna în care nu ținea pâinea cu unt. Ei se întoarseră, priviră țintă într-acolo. Un omuleț gras își scoase buza de jos, iar cel înalt se încruntă.

— Nu prea-mi place, spuse el. Nu se vede destul de bine. Știți, un lucru ca un cort trebuie pus undeva unde să te izbească drept în ochi, dacă mă-nțelegeți, adăugă, întorcându-se spre Laura cu aceeași ușurință în mișcări.

Felul în care fusese crescută o făcu pe Laura să se întrebe o clipă dacă era tocmai respectuos din partea unui muncitor să-i vorbească despre izbituri drept în ochi. Dar îl înțelegea foarte bine.

— Într-un colț al terenului de tenis, propuse ea. Numai că într-un colț va sta fanfara.

— Hm, o să aveți și fanfară, ziceți? întrebă un alt muncitor.

Era palid. Avea o înfățișare istovită, iar ochii lui întunecați cercetau terenul de tenis. La ce se gândea?

— Doar o fanfară foarte mică, spuse Laura cu blândețe.

Poate că nu l-ar mai fi supărat atât de mult dacă fanfara era foarte mică. Dar bărbatul cel înalt o întrerupse:

— Uitați, domnișoară, acolo-i locul. În fața copacilor ălora. Acolo. O să fie foarte bine.

În fața arborilor de karaka.[1] Atunci arborii de karaka aveau să fie ascunși. Și erau atât de frumoși, cu frunzele lor late, lucioase, și cu ciorchinii de fructe galbene. Erau ca arborii pe care ți-i închipuiai crescând pe o insulă pustie, semeți, singuratici, înălțându-și frunzele și fructele spre soare într-un soi de splendoare tăcută. Trebuia oare să-i ascundă un cort?

Trebuia. Oamenii își și puseseră prăjinile pe umăr și porneau într-acolo. Numai cel înalt rămăsese. Se aplecă, ciupi o crenguță de levănțică, își duse degetul mare și arătătorul la nas și-i sorbi mirosul. Când văzu gestul, Laura uită cu totul de arborii de karaka, uluită că lui îi păsa de asemenea lucruri, că-i păsa de mirosul levănțicii. Câți dintre bărbații pe care-i cunoștea ar fi făcut una ca asta? O, ce nemaipomenit de drăguți erau muncitorii, își spuse. De ce n-ar fi putut avea drept prieteni muncitori, în locul băieților prostuți cu care dansa și care veneau duminica seara la cină? S-ar fi înțeles mult mai bine cu oameni ca aceștia.

De vină sunt numai deosebirile astea absurde dintre clase, hotărî ea, în timp ce bărbatul cel înalt desena ceva pe dosul unui plic, ceva ce trebuia prins în sus ori lăsat să atârne. Ei bine, în ce-o privea, ea nu le simțea. Deloc, nici cât un fir de praf... Și acum se auzi toc-tocul ciocanelor de lemn. Cineva fluiera, cineva striga: „Ești gata acolo, amice?” „Amice!” Câtă prietenie, câtă... câtă... Numai ca să arate cât era de fericită, numai ca să-i arate bărbatului înalt cât se simțea în largul ei și cât disprețuia convențiile prostești, Laura mușcă zdravăn din pâinea cu unt, privind micul desen. Se simțea întocmai ca o muncitoare.

— Laura, Laura, unde ești? La telefon, Laura! strigă un glas din casă.

— Vin!

O luă în zbor peste peluză, pe alee, în sus pe trepte, peste verandă și în pridvor. În hol, tatăl ei și Laurie își periau pălăriile, gata să plece la birou.

— Ascultă, Laura, spuse Laurie foarte repede, poate arunci o privire la haina mea până după-amiază. Vezi dacă trebuie călcată.

— Mă uit, spuse ea.

Deodată nu se mai putu stăpâni. Se repezi la Laurie și-l strânse scurt, repede, în brațe.

— O, ce-mi plac petrecerile! Ție nu? zise Laura cu răsuflarea tăiată.

— Și-ncă cum! răspunse glasul cald, băiețesc, al lui Laurie; își îmbrățișă și el sora și o împinse ușurel. Fuguța la telefon, draga mea.

Telefonul.

— Da, da, o, da. Kitty? Bună dimineața, dragă. Să vii la prânz? Vino, dragă. Sigur că ne bucurăm. O să fie o masă cam încropită, doar coji de sandvișuri, bezele sparte și ce-o mai rămâne. Da, nu-i minunată dimineața? Cea albă? O, eu așa aș face, fără îndoială. O clipă, rămâi la telefon. Mă strigă mama.

Și Laura se lăsă pe spate.

— Ce e, mamă? Nu aud.

Glasul doamnei Sheridan pluti în jos pe scară:

— Spune-i să-și pună pălăria aceea încântătoare pe care-o purta duminica trecută.

— Mama spune să-ți pui pălăria aceea încântătoare pe care-o purtai duminica trecută. Bine. La unu. Pa-pa.

Laura puse receptorul la loc, își aruncă brațele deasupra capului, trase adânc aer în piept, se întinse și le lăsă să cadă.

— Ah! suspină ea și, îndată după suspin, se îndreptă brusc. Rămase nemișcată, ascultând.

Toate ușile casei păreau deschise. Casa fremăta de pași ușori și iuți și de glasuri care alergau. Ușa îmbrăcată în postav verde, care ducea spre ținuturile bucătăriei, se deschidea și se închidea cu o bufnitură înfundată. Acum se auzi un sunet prelung, absurd, ca un chicotit. Era pianul cel greu, împins pe rotilele lui înțepenite. Dar aerul! Dacă te opreai să iei seama, oare așa era aerul întotdeauna? Adieri ușoare se jucau de-a prinselea, intrând pe susul ferestrelor și ieșind pe uși. Și două pete mici de soare, una pe călimară, cealaltă pe o ramă de fotografie din argint, se jucau și ele. Drăgălașele pete mici. Mai ales cea de pe capacul călimării. Era chiar caldă. O steluță caldă de argint. Ar fi sărutat-o.

Clopoțelul de la intrare răsună și se auzi pe scară foșnetul fustei de stambă a lui Sadie. Un glas bărbătesc murmură ceva; Sadie răspunse nepăsătoare:

— Zău că nu știu. Așteptați. O întreb pe doamna Sheridan.

— Ce e, Sadie? Laura ieși în hol.

— De la florărie, domnișoară Laura.

Într-adevăr. Chiar dincolo de prag se afla o tavă largă, puțin adâncă, plină cu ghivece de crini roz. Niciun alt fel de floare. Numai crini — crini canna,[2] flori mari și roz, larg deschise, strălucitoare, aproape înspăimântător de vii pe tulpinile lor de un roșu-aprins.

— O-o, Sadie! spuse Laura, și sunetul semăna cu un mic geamăt.

Se lăsă pe vine, de parcă ar fi vrut să se încălzească la văpaia aceea de crini; îi simțea în degete, pe buze, crescându-i în piept.

— E o greșeală, spuse stins. Nimeni n-a comandat atât de mulți. Sadie, du-te s-o cauți pe mama.

Dar chiar atunci doamna Sheridan veni lângă ele.

— Nu-i nicio greșeală, spuse liniștită. Da, eu i-am comandat. Nu sunt frumoși?

O strânse pe Laura de braț.

— Treceam ieri pe lângă florărie și i-am văzut în vitrină. Și deodată mi-am spus: măcar o dată în viață o să am crini canna pe săturate. Petrecerea din grădină va fi un pretext bun.

— Dar parcă spuneai că n-ai de gând să te amesteci, zise Laura.

Sadie plecase. Omul de la florărie era încă afară, lângă furgonetă. Laura își trecu brațul pe după gâtul mamei și, ușor, foarte ușor, o mușcă de ureche.

— Copila mea scumpă, doar n-ai vrea o mamă logică, nu-i așa? Nu mai face asta. Vine omul.

El aducea și mai mulți crini, încă o tavă întreagă.

— Așezați-i în grămezi, chiar la intrare, de-o parte și de alta a pridvorului, vă rog, spuse doamna Sheridan. Nu ești de acord, Laura?

— Ba da, mamă.

În salon, Meg, Jose și bunul de Hans izbutiseră în sfârșit să mute pianul.

— Acum, dacă punem canapeaua asta Chesterfield lângă perete și scoatem tot din cameră, în afară de scaune, nu crezi?

— Întocmai.

— Hans, du măsuțele astea în fumoar și adu o perie mecanică să scoți urmele astea din covor și... o clipă, Hans...

Lui Jose îi plăcea să dea porunci servitorilor, iar lor le plăcea s-o asculte. Îi făcea întotdeauna să simtă că iau parte la o piesă de teatru.

— Spune-le mamei și domnișoarei Laura să vină aici numaidecât.

— Prea bine, domnișoară Jose.

Se întoarse spre Meg.

— Vreau să aud cum sună pianul, în caz că mi se cere să cânt după-amiază. Să încercăm „Viața-i amară”.

Pom! Ta-ta-ta, ti-ta! Pianul izbucni atât de pătimaș, încât chipul lui Jose se schimbă. Își împreună mâinile. Le privi îndurerată și enigmatică pe mama ei și pe Laura, care tocmai intrau.

„Viața-i ama-ară,
O lacrimă — un suspin.
Iubirea se schi-imbă,
Viața-i ama-ară,
O lacrimă — un suspin.
Iubirea se schi-imbă,
Și-apoi... Rămas-bun!”

Dar la cuvintele „Rămas-bun”, deși pianul suna mai deznădăjduit ca oricând, pe fața ei înflori un zâmbet strălucitor, îngrozitor de lipsit de simțire.

— Nu am o voce bună azi, mămico? întrebă ea radiind.

„Viața-i ama-ară,
Speranța vine să moară.
Un vis — o trezi-ire.”

Dar acum Sadie le întrerupse.

— Ce e, Sadie?

— Vă rog, doamnă, bucătăreasa întreabă dacă aveți stegulețele pentru sandvișuri.

— Stegulețele pentru sandvișuri, Sadie? repetă doamna Sheridan visătoare.

Și copiii își dădură seama după fața ei că nu le avea.

— Ia să vedem.

Apoi îi spuse lui Sadie cu hotărâre:

— Spune-i bucătăresei că i le trimit în zece minute.

Sadie plecă.

— Acum, Laura, spuse mama ei repede, vino cu mine în fumoar. Am denumirile undeva, pe dosul unui plic. Va trebui să mi le scrii tu. Meg, du-te sus chiar acum și dă-ți jos cârpa aceea udă de pe cap. Jose, fugi și termină de îmbrăcat în clipa asta. Mă auziți, copii, ori trebuie să-i spun tatălui vostru când se întoarce diseară? Și... și, Jose, dacă tot intri în bucătărie, îmblânzește-o puțin pe bucătăreasă, vrei? Mă îngrozește în dimineața asta.

Plicul fu găsit în cele din urmă în spatele pendulei din sufragerie, deși doamna Sheridan nu-și putea închipui cum ajunsese acolo.

— Unul dintre voi, copiii, trebuie să mi-l fi șterpelit din poșetă, fiindcă îmi amintesc foarte limpede... cremă de brânză și cremă de lămâie. Ai scris?

— Da.

— Ou și... Doamna Sheridan depărtă plicul de ochi. Parcă scrie șoareci. N-are cum să fie șoareci, nu?

— Măsline, draga mea, spuse Laura, privind peste umărul ei.

— Da, desigur, măsline. Ce combinație îngrozitoare, numai când o auzi. Ou și măsline.

Isprăviră în sfârșit, iar Laura duse stegulețele în bucătărie. O găsi acolo pe Jose, care o îmbuna pe bucătăreasă; aceasta nu părea câtuși de puțin înspăimântătoare.

— N-am mai văzut sandvișuri atât de minunate, răsuna glasul extaziat al lui Jose. Câte feluri ai spus că sunt? Cincisprezece?

— Cincisprezece, domnișoară Jose.

— Ei bine, te felicit.

Bucătăreasa adună cojile de pâine cu lama cuțitului lung de sandvișuri și zâmbi cu gura până la urechi.

— A venit de la Godber, anunță Sadie, ieșind din cămară.

Îl văzuse pe om trecând prin dreptul ferestrei.

Asta însemna că sosiseră gogoșelele cu frișcă. Cei de la Godber erau vestiți pentru gogoșelele lor cu frișcă. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să le facă în casă.

— Adu-le înăuntru și pune-le pe masă, fată, porunci bucătăreasa.

Sadie le aduse și se întoarse la ușă. Firește, Laura și Jose erau mult prea mari ca să le mai pese cu adevărat de asemenea lucruri. Totuși, nu se puteau împiedica să recunoască amândouă că gogoșelele arătau foarte îmbietor. Foarte. Bucătăreasa începu să le așeze, scuturând zahărul pudră de prisos.

— Nu te duc cu gândul la toate petrecerile de altădată? spuse Laura.

— Cred că da, spuse practica Jose, căreia nu-i plăcea niciodată să se întoarcă în trecut. Trebuie să recunosc că par minunat de ușoare, ca niște fulgi.

— Luați câte una, dragele mele, spuse bucătăreasa cu glasul ei tihnit. Mămica n-o să afle.

O, cu neputință. Auzi, gogoșele cu frișcă atât de curând după micul dejun. Numai gândul te înfiora. Totuși, două minute mai târziu, Jose și Laura își lingeau degetele cu acea privire absorbită, întoarsă spre sine, pe care numai frișca ți-o poate da.

— Hai în grădină, pe ușa din dos, propuse Laura. Vreau să văd cât au mai înaintat oamenii cu cortul. Sunt atât de cumsecade!

Dar ușa din dos era astupată de bucătăreasă, Sadie, omul de la Godber și Hans.

Se întâmplase ceva.

— Cot-cot-cot, cotcodăcea bucătăreasa ca o găină agitată.

Sadie își ținea palma lipită de obraz, ca și cum ar fi durut-o o măsea. Hans se strâmba de efortul de a înțelege. Numai omul de la Godber părea să se simtă bine; el avea de povestit.

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

— A fost un accident îngrozitor, spuse bucătăreasa. A murit un om.

— A murit un om! Unde? Cum? Când?

Dar omul de la Godber n-avea de gând să lase pe altcineva să-i ia vorba din gură.

— Știți căsuțele de mai la vale, domnișoară?

Dacă le știa? Firește că le știa.

— Ei, stă acolo un tânăr, Scott îl cheamă, căruțaș. Azi-dimineață, la colțul străzii Hawke, i s-a speriat calul de un tractor cu aburi, iar el a fost azvârlit din căruță și a căzut în ceafă. Mort.

— Mort!

Laura se uită țintă la omul de la Godber.

— Când l-au ridicat, era mort, spuse omul de la Godber, savurând vorbele. Îl duceau acasă tocmai când urcam eu încoace.

Și-i spuse bucătăresei:

— A lăsat o nevastă și cinci copilași.

— Jose, vino aici.

Laura o apucă pe sora ei de mânecă și o trase prin bucătărie, dincolo de ușa îmbrăcată în postav verde. Acolo se opri și se rezemă de ea.

— Jose! spuse ea îngrozită. Cum o să oprim totul?

— Să oprim totul, Laura! exclamă Jose uluită. Ce vrei să spui?

— Să oprim petrecerea din grădină, bineînțeles.

De ce se prefăcea Jose că nu înțelege?

Dar Jose era și mai uimită.

— Să oprim petrecerea din grădină? Draga mea Laura, nu fi atât de absurdă. Firește că nu putem face una ca asta. Nimeni nu se așteaptă la așa ceva din partea noastră. Nu mai exagera.

— Dar nu se poate să dăm o petrecere în grădină când a murit un om chiar lângă poarta noastră.

Asta chiar era o exagerare, fiindcă acele căsuțe se aflau pe o ulicioară a lor, tocmai la poalele coastei abrupte care urca spre casă. Între ele și coastă trecea un drum larg. Ce-i drept, erau mult prea aproape. Nu se putea închipui ceva care să urâțească mai rău priveliștea și n-aveau niciun drept să se afle în acea parte a orașului. Erau niște locuințe mici și amărâte, vopsite în cafeniu ciocolatiu. În peticele de grădină nu erau decât cotoare de varză, găini bolnave și cutii de conserve de roșii. Până și fumul care le ieșea din coșuri era sărăcăcios. Zdrențe și fâșii de fum, atât de deosebite de marile panașe argintii care se desfășurau din coșurile familiei Sheridan. Pe ulicioară locuiau spălătorese, coșari, un cârpaci și un om care avea fațada casei înțesată de colivii minuscule. Copiii mișunau. Când erau mici, copiilor Sheridan li se interzisese să calce pe acolo, din pricina vorbelor scârboase și a bolilor pe care le-ar fi putut lua. Dar de când crescuseră, Laura și Laurie mai treceau uneori pe acolo în hoinărelile lor. Era dezgustător și sordid. Ieșeau înfiorați. Totuși, trebuia să mergi peste tot; trebuia să vezi totul. Așa că treceau.

— Și gândește-te numai cum o să i se pară bietei femei să audă fanfara, spuse Laura.

— O, Laura!

Jose începea să se supere de-a binelea.

— Dacă ai de gând să oprești o fanfară de fiecare dată când pățește cineva un accident, o să ai o viață tare istovitoare. Îmi pare rău tot atât cât îți pare și ție. Îi compătimesc la fel de mult.

Privirea i se înăspri. Se uită la sora ei întocmai ca pe vremea când erau mici și se certau.

— N-o să învii un muncitor beat cu sentimentalismele tale, spuse ea încet.

— Beat! Cine a spus că era beat?

Laura se întoarse furioasă spre Jose. Spuse, așa cum obișnuiau să spună în asemenea împrejurări:

— Mă duc chiar acum să-i spun mamei.

— Du-te, draga mea, gânguri Jose.

— Mamă, pot să intru la tine?

Laura răsuci clanța mare de sticlă.

— Firește, copilă. Dar ce s-a întâmplat? De ce ești așa de îmbujorată?

Și doamna Sheridan se întoarse de la măsuța de toaletă. Își încerca o pălărie nouă.

— Mamă, a murit un om într-un accident, începu Laura.

— Nu în grădină? o întrerupse mama ei.

— Nu, nu!

— Vai, ce m-ai speriat!

Doamna Sheridan suspină ușurată, își scoase pălăria cea mare și și-o așeză pe genunchi.

— Dar ascultă, mamă, spuse Laura.

Cu răsuflarea tăiată, aproape înecându-se, povesti cumplita întâmplare.

— Firește că nu mai putem da petrecerea, nu-i așa? stărui ea rugător. Fanfara și toată lumea care vine. Ne-ar auzi, mamă; sunt aproape vecini cu noi!

Spre uimirea Laurei, mama ei se purtă întocmai ca Jose; era și mai greu de îndurat, fiindcă părea amuzată. Refuza s-o ia pe Laura în serios.

— Dar, draga mea copilă, judecă și tu. Am aflat cu totul din întâmplare. Dacă ar fi murit cineva acolo de moarte bună — și nu pot să înțeleg cum de mai trăiesc în cotloanele acelea strâmte —, tot am fi dat petrecerea, nu-i așa?

La asta Laura trebui să răspundă „da”, dar simțea că nu era deloc drept. Se așeză pe canapeaua mamei și începu să ciupească volanul pernei.

— Mamă, nu dăm dovadă de o îngrozitoare lipsă de inimă? întrebă ea.

— Scumpa mea!

Doamna Sheridan se ridică și veni la ea cu pălăria în mână. Înainte ca Laura s-o poată opri, i-o și pusese pe cap.

— Copila mea! spuse mama ei. Pălăria e a ta. E făcută pentru tine. E mult prea tinerească pentru mine. Nu te-am văzut niciodată atât de frumoasă. Uită-te la tine!

Și-i ținu în față oglinda de mână.

— Dar, mamă, începu Laura din nou.

Nu se putea uita la ea însăși; întoarse capul.

De data asta, doamna Sheridan își pierdu răbdarea, întocmai ca Jose.

— Ești cât se poate de absurdă, Laura, spuse ea rece. Oamenii aceștia nu se așteaptă să facem sacrificii pentru ei. Și nu dovedești prea multă inimă stricându-le tuturor bucuria, așa cum faci acum.

— Nu înțeleg, spuse Laura și ieși repede din cameră, ducându-se în odaia ei.

Acolo, cu totul întâmplător, primul lucru pe care-l văzu fu fata aceea fermecătoare din oglindă, cu pălăria neagră împodobită cu margarete aurii și cu o panglică lungă de catifea neagră. Nu-și închipuise niciodată că ar putea să arate așa. Are mama dreptate? se gândi ea. Și acum spera că mama avea dreptate. Oare exagerez? Poate că era o exagerare. Pentru o clipă, o revăzu pe biata femeie cu copilașii ei și trupul neînsuflețit dus în casă. Dar totul părea șters, ireal, ca o imagine din ziar. O să mă gândesc iar la asta după petrecere, hotărî ea. Și, într-un fel, așa părea cel mai bine...

La unu și jumătate, prânzul se încheiase. La două și jumătate, erau cu toții gata de luptă. Fanfara sosise, în tunicile ei verzi, și se instalase într-un colț al terenului de tenis.

— Draga mea! ciripi Kitty Maitland. Nu seamănă nemaipomenit de bine cu niște broscoi? Ar fi trebuit să-i așezați în jurul iazului, cu dirijorul la mijloc, pe o frunză.

Laurie sosi și-i salută din mers, în drum spre camera lui, unde avea să se îmbrace. Când îl văzu, Laura își aminti iar de accident. Voia să-i spună. Dacă Laurie era de aceeași părere cu ceilalți, atunci cu siguranță totul era în regulă. Și-l urmă în hol.

— Laurie!

— Da?

Era la jumătatea scării, dar, când se întoarse și o văzu pe Laura, își umflă deodată obrajii și holbă ochii la ea.

— Pe cuvânt, Laura! Arăți uluitor, spuse Laurie. Ce pălărie nemaipomenită!

— Zău? spuse Laura cu glas slab, zâmbindu-i de jos lui Laurie, și până la urmă nu-i mai spuse nimic.

Curând după aceea, lumea începu să vină valuri-valuri. Fanfara porni să cânte; chelnerii tocmiți pentru petrecere alergau de la casă la cort. Oriunde te uitai, vedeai perechi plimbându-se, aplecându-se spre flori, salutându-se, pornind mai departe pe peluză. Erau ca niște păsări viu colorate care poposiseră în grădina familiei Sheridan pentru această singură după-amiază, în drum spre... unde? Ah, ce fericire să te afli printre oameni care sunt cu toții fericiți, să strângi mâini, să-ți lipești obrazul de alte obraze, să zâmbești privind în ochii cuiva.

— Laura, scumpa mea, ce bine arăți!

— Ce bine îți vine pălăria, copilă!

— Laura, pari o adevărată spanioloaică. Niciodată n-ai arătat atât de fermecător.

Iar Laura, strălucind, răspundea încet:

— Ați luat ceai? Nu doriți o înghețată? Înghețata de fructul pasiunii e într-adevăr deosebită.

Alergă la tatăl ei și-l rugă:

— Tăticule dragă, n-am putea să le dăm și muzicanților ceva de băut?

Și după-amiaza desăvârșită se cocea încet, încet pălea, încet își închidea petalele.

„Niciodată o petrecere în grădină mai încântătoare...” „Un succes fără seamăn...” „Cu totul și cu totul...”

Laura își ajută mama să-și ia rămas-bun de la musafiri. Stătură alături în pridvor până se sfârși totul.

— S-a terminat, s-a terminat, slavă Domnului, spuse doamna Sheridan. Adună-i și pe ceilalți, Laura. Hai să bem o cafea proaspătă. Sunt istovită. Da, a fost un mare succes. Dar, vai, petrecerile astea, petrecerile astea! De ce țineți voi, copiii, morțiș să dați petreceri?

Și se așezară cu toții în cortul pustiu.

— Ia un sandviș, tăticule dragă. Eu am scris stegulețul.

— Mulțumesc.

Domnul Sheridan mușcă o dată și sandvișul dispăru. Mai luă unul.

— Presupun că n-ați auzit de un accident îngrozitor care s-a întâmplat astăzi, spuse el.

— Dragul meu, spuse doamna Sheridan, ridicând mâna, ba am auzit. Era cât pe ce să ne strice petrecerea. Laura stăruia s-o amânăm.

— O, mamă!

Laura nu voia să fie necăjită pe tema asta.

— Oricum, a fost ceva îngrozitor, spuse domnul Sheridan. Omul era și însurat. Locuia mai la vale, pe ulicioară, și lasă în urmă o nevastă și vreo șase prichindei, din câte se spune.

Se așternu o scurtă tăcere stânjenită. Doamna Sheridan își tot sucea ceașca în mâini. Zău, ce lipsă de tact din partea tatei...

Deodată ridică privirea. Pe masă erau toate sandvișurile acelea, prăjiturile, gogoșelele, toate rămase neatinse, toate sortite să se irosească. Îi veni una dintre ideile ei strălucite.

— Știu, spuse ea. Să pregătim un coș. Să-i trimitem bietei făpturi câte ceva din bunătățile astea. În orice caz, pentru copii o să fie o adevărată sărbătoare. Nu sunteți de acord? Și cu siguranță o să-i vină vecini și așa mai departe. Ce bine o să-i prindă să aibă totul de-a gata. Laura!

Sări în picioare.

— Adu-mi coșul cel mare din dulapul de sub scară.

— Dar, mamă, chiar crezi că e o idee bună? spuse Laura.

Iarăși, ce ciudat, părea să fie altfel decât ei toți. Să ducă resturile de la petrecerea lor. Oare bietei femei chiar i-ar face plăcere?

— Firește! Ce-i cu tine astăzi? Acum un ceas sau două stăruiai să arătăm compătimire, iar acum...

Ei, bine! Laura alergă după coș. Mama îl umplu, îl încărcă vârf.

— Du-l chiar tu, scumpa mea, spuse ea. Dă o fugă până acolo, așa cum ești. Nu, stai, ia și calele. Oamenii din pătura aceea sunt atât de impresionați de cale.

— O să-i strice tulpinile rochia de dantelă, spuse practica Jose.

Așa era. Bine că-și dăduseră seama la timp.

— Atunci, numai coșul. Și, Laura! — mama ei o urmă afară din cort — să nu cumva să...

— Ce, mamă?

Nu, mai bine să nu-i bage copilului asemenea idei în cap!

— Nimic! Fugi acum.

Tocmai începea să se însereze când Laura închise porțile grădinii. Un câine mare trecu în fugă, ca o umbră. Drumul lucea alb, iar jos, în adâncitură, căsuțele se cufundaseră în umbră deasă. Ce liniște părea să fie după după-amiaza aceea. Iat-o coborând dealul spre un loc unde zăcea un mort, și nu-și putea da seama cu adevărat. De ce nu putea? Se opri o clipă. Și i se păru că sărutările, glasurile, clinchetul lingurițelor, râsetele, mirosul ierbii strivite erau, într-un fel, înlăuntrul ei. Nu mai avea loc pentru nimic altceva. Ce ciudat! Privi cerul palid și nu se gândi decât atât: „Da, a fost o petrecere cât se poate de reușită.”

Acum trecuse drumul cel larg. Începea ulicioara, plină de fum și întunecoasă. Femei în șaluri și cu șepci bărbătești de stofă treceau grăbite. Bărbații stăteau aplecați peste garduri; copiii se jucau în praguri. Un murmur înăbușit ieșea din căsuțele sărăcăcioase. În unele pâlpâia o lumină și câte o umbră, ca un crab, se mișca prin dreptul ferestrei. Laura plecă fruntea și grăbi pasul. Acum ar fi vrut să-și fi pus un palton. Ce tare îi strălucea rochia! Și pălăria cea mare, cu panglica lungă de catifea — de-ar fi avut măcar altă pălărie! Oare se uitau oamenii la ea? Cu siguranță. Fusese o greșeală să vină; știuse de la început că era o greșeală. Să se întoarcă, fie și acum?

Nu, prea târziu. Aceasta era casa. Trebuia să fie. Un pâlc întunecat de oameni stătea afară. Lângă poartă, o femeie bătrână, foarte bătrână, cu o cârjă, ședea pe un scaun și privea. Își ținea picioarele pe un ziar. Glasurile amuțiră când se apropie Laura. Grupul se dădu la o parte. Era ca și cum ar fi fost așteptată, ca și cum ei ar fi știut că avea să vină aici.

Laura era cumplit de tulburată. Aruncându-și panglica de catifea peste umăr, întrebă o femeie care stătea alături:

— Aici locuiește doamna Scott?

Iar femeia, zâmbind ciudat, răspunse:

— Aici, fetițo.

Ah, să scape de aici! Chiar spuse „Ajută-mă, Doamne”, în timp ce străbătea cărăruia și bătea la ușă. Să scape de ochii aceia ațintiți asupra ei sau să se acopere cu ceva, cu orice, fie și cu unul dintre șalurile femeilor. Las coșul și plec, hotărî ea. Nici măcar n-o să aștept să-l golească.

Apoi ușa se deschise. O femeie mărunțică, în negru, se ivi în întuneric.

— Sunteți doamna Scott? întrebă Laura.

Dar, spre groaza ei, femeia răspunse:

— Poftiți înăuntru, domnișoară.

Și iat-o închisă în coridor.

— Nu, spuse Laura, nu vreau să intru. Vreau doar să las coșul acesta. Mama a trimis...

Femeia mărunțică din coridorul întunecos părea să n-o fi auzit.

— Poftiți pe aici, domnișoară, spuse ea cu glas mieros, și Laura o urmă.

Se pomeni într-o bucătărioară jalnică, joasă, luminată de o lampă care fumega. O femeie ședea în fața focului.

— Em, spuse făptura mărunțică ce-o poftise înăuntru. Em! E o domnișoară.

Se întoarse spre Laura și adăugă cu subînțeles:

— Eu sunt soră-sa, domnișoară. O iertați, nu-i așa?

— O, dar firește! spuse Laura. Vă rog, vă rog, nu o deranjați. Eu... eu vreau doar să las...

Dar în clipa aceea femeia de lângă foc se întoarse. Fața ei buhăită, roșie, cu ochii umflați și buzele umflate, arăta cumplit. Părea să nu poată înțelege de ce se afla Laura acolo. Ce însemna asta? De ce stătea străina aceasta în bucătărie, cu un coș? Ce era cu toate astea? Și bietul chip se schimonosi din nou.

— Lasă, draga mea, spuse cealaltă. Îi mulțumesc eu domnișoarei.

Și începu iar:

— Sunt sigură că o iertați, domnișoară.

Iar fața ei, umflată și ea, încercă un zâmbet mieros.

Laura nu voia decât să iasă, să plece. Era din nou în coridor. Ușa se deschise. Trecu drept prin ea și intră în odaia unde zăcea mortul.

— Ați vrea să-l vedeți, nu-i așa? spuse sora lui Em, strecurându-se pe lângă Laura până la pat. Nu te teme, fetițo.

Acum glasul îi suna duios și șiret, iar ea trase cearșaful în jos cu duioșie.

— E frumos ca o icoană. Nu se vede nimic. Vino, draga mea.

Laura se apropie.

Acolo zăcea un tânăr, adânc adormit — dormea atât de greu, atât de adânc, încât era departe, departe de ele amândouă. Ah, atât de departe, atât de împăcat. Visa. Să nu-l mai trezească nimeni, niciodată. Capul îi era cufundat în pernă, ochii închiși; sub pleoapele închise, ochii nu mai vedeau. Se lăsase în voia visului său. Ce-i mai păsa lui de petreceri în grădină, de coșuri și de rochii de dantelă? Era departe de toate acestea. Era minunat, frumos. În timp ce ei râdeau, în timp ce fanfara cânta, minunea aceasta venise pe ulicioară. Fericit... fericit... Totul e bine, spunea chipul acela adormit. E tocmai așa cum trebuie să fie. Sunt mulțumit.

Dar, cu toate acestea, trebuia să plângi, și nu putea să iasă din odaie fără să-i spună ceva. Laurei îi scăpă un hohot de plâns, puternic, copilăresc.

— Iartă-mi pălăria, spuse ea.

Și de data aceasta n-o mai așteptă pe sora lui Em. Găsi singură ieșirea, străbătu cărăruia, trecu pe lângă toți oamenii aceia întunecați. La colțul ulicioarei îl întâlni pe Laurie.

El ieși din umbră.

— Tu ești, Laura?

— Da.

— Mama începuse să se neliniștească. A fost totul bine?

— Da, foarte bine. O, Laurie!

Îl luă de braț, se lipi de el.

— Ia spune, doar nu plângi? întrebă fratele ei.

Laura clătină din cap. Plângea.

Laurie îi cuprinse umerii cu brațul.

— Nu plânge, spuse el cu glasul lui cald, plin de dragoste. A fost îngrozitor?

— Nu, suspină Laura. A fost de-a dreptul minunat. Dar, Laurie...

Se opri, se uită la fratele ei.

— Nu-i așa că viața, îngăimă ea, nu-i așa că viața...

Dar cum era viața nu putea să spună. Nu avea însemnătate. El înțelegea prea bine.

— Nu-i așa, draga mea? spuse Laurie.

Note ale traducerii

[1] Karaka: arbore originar din Noua Zeelandă, cu frunze lucioase, persistente.

[2] Canna: plantă ornamentală cu flori mari, viu colorate, numită în engleză „canna lily”, deși nu aparține genului crinilor.