Botezul

— Haideți, doctore, puțin coniac.

— Cu plăcere.

Și bătrânul medic de marină, întinzând păhărelul, privi cum frumosul lichid cu răsfrângeri aurii urca până la margine.

Apoi îl ridică în dreptul ochilor, lăsă lumina lămpii să-l străbată, îl mirosi, sorbi câteva picături, pe care le plimbă îndelung pe limbă și pe carnea umedă și delicată a cerului gurii, apoi spuse:

— Ah, ce otravă încântătoare! Sau, mai bine zis, ce ucigaș seducător, ce delicios nimicitor de popoare!

Voi nu-l cunoașteți. Ați citit, ce-i drept, cartea aceea admirabilă numită L’Assommoir [1], dar n-ați văzut, ca mine, alcoolul nimicind un trib de sălbatici, un mic regat de negri; alcoolul adus în butoiașe dolofane, pe care le descărcau cu un aer netulburat marinari englezi cu bărbile roșcate.

Dar iată, am văzut, cu ochii mei am văzut, o dramă a alcoolului cât se poate de ciudată și de zguduitoare, chiar aici, aproape, în Bretania, într-un sătuc de lângă Pont-l’Abbé.

Locuiam pe atunci, în timpul unui concediu de un an, într-o casă de la țară pe care mi-o lăsase tata. Cunoașteți coasta aceea netedă, unde vântul șuieră zi și noapte prin tufele de grozamă, unde se văd pe alocuri, în picioare ori culcate, pietrele acelea uriașe care au fost cândva zei și care au păstrat ceva neliniștitor în ținuta, în înfățișarea, în forma lor. Mereu mi se pare că au să prindă viață și că am să le văd pornind peste câmpuri cu pasul lor lent și greu, cu pasul lor de coloși de granit, ori luându-și zborul pe aripi uriașe, aripi de piatră, spre paradisul druizilor.

Marea închide și stăpânește zarea, marea neliniștită, plină de stânci cu capete negre, mereu înconjurate de bale de spumă, asemenea unor câini care i-ar aștepta pe pescari.

Iar ei, oamenii, pornesc pe marea aceasta cumplită, care, dintr-o zvâcnire a spinării ei verzui, le răstoarnă bărcile și le înghite ca pe niște pilule. Pornesc în bărcuțele lor, ziua și noaptea, îndrăzneți, neliniștiți și beți. Beți sunt foarte adesea. „Când sticla e plină, spun ei, vezi stânca; dar când e goală, n-o mai vezi.”

Intrați în căsuțele acelea acoperite cu paie. Niciodată n-o să-l găsiți pe tată. Iar dacă o întrebați pe femeie ce s-a ales de bărbatul ei, își va întinde brațele spre marea întunecată, care mârâie și-și scuipă saliva albă de-a lungul țărmului. A rămas în ea într-o seară când băuse cam mult. Și fiul cel mare la fel. Mai are patru băieți, patru flăcăi înalți, blonzi și zdraveni. Curând le vine și lor rândul.

Locuiam, așadar, într-o casă de la țară, lângă Pont-l’Abbé. Eram acolo singur, cu slujitorul meu, un fost marinar, și cu o familie de bretoni care îngrijea proprietatea în lipsa mea. Erau trei: două surori și un bărbat, însurat cu una dintre ele, care-mi lucra grădina.

În anul acela, pe la Crăciun, nevasta grădinarului meu a născut un băiat.

Bărbatul a venit să mă roage să-i fiu naș. Nu prea puteam să-l refuz, iar el a împrumutat de la mine zece franci pentru cheltuielile de la biserică, zicea.

Botezul a fost hotărât pentru două ianuarie. De opt zile, pământul era acoperit de zăpadă, un covor uriaș, livid și tare, care părea fără sfârșit peste ținutul acesta plat și jos. Marea părea neagră, departe, dincolo de câmpia albă; o vedeai frământându-se, înălțându-și spinarea, rostogolindu-și valurile, de parcă ar fi vrut să se năpustească asupra palidei sale vecine, care părea moartă, atât era de liniștită, de mohorâtă, de rece.

La nouă dimineața, Kérandec, tatăl copilului, a sosit la poarta mea cu cumnata lui, voinica Kermagan, și cu îngrijitoarea, care purta copilul învelit într-o pătură.

Și iată-ne porniți spre biserică. Era un ger de crăpau dolmenele [2], unul dintre gerurile acelea sfâșietoare care-ți crapă pielea și te chinuie cumplit cu arsura lor de gheață. Eu mă gândeam la biata făptură pe care o duceau înaintea noastră și-mi spuneam că neamul acesta breton era cu adevărat de fier, de vreme ce pruncii lui puteau îndura asemenea plimbări îndată după naștere.

Am ajuns în fața bisericii, dar ușa rămânea închisă. Domnul paroh întârziase.

Atunci îngrijitoarea s-a așezat pe unul dintre stâlpii de piatră de lângă prag și a început să dezbrace copilul. La început am crezut că-și udase scutecele, dar am văzut că-l lăsau gol, gol de tot, pe bietul de el, gol de tot în aerul înghețat. M-am apropiat, revoltat de atâta nechibzuință.

— Dar sunteți nebună! O să-l omorâți!

Femeia a răspuns netulburată:

— A, nu, conașule, trebuie să-l aștepte pe bunul Dumnezeu în pielea goală.

Tatăl și mătușa priveau liniștiți. Așa era obiceiul. Dacă nu l-ar fi urmat, copilului i s-ar fi întâmplat o nenorocire.

M-am înfuriat, l-am ocărât pe bărbat, am amenințat că plec, am vrut să învelesc cu de-a sila făptura aceea plăpândă. Zadarnic. Îngrijitoarea fugea din calea mea prin zăpadă, iar trupul copilașului se învinețea.

Tocmai mă pregăteam să las brutele acelea, când l-am zărit pe preot venind peste câmp, urmat de paracliser și de un băiețaș din sat.

Am alergat spre el și mi-am vărsat cu înverșunare indignarea. Nu s-a mirat, nu și-a grăbit pasul, nu și-a iuțit mișcările. Mi-a răspuns:

— Ce vreți, domnule, așa e obiceiul. Toți fac așa, nu-i putem împiedica.

— Dar măcar grăbiți-vă! am strigat.

El a răspuns:

— Mai repede de-atât chiar nu pot să merg.

Și a intrat în sacristie, în timp ce noi am rămas în pragul bisericii, unde sufeream, desigur, mai mult decât bietul prunc care urla sub mușcătura gerului.

În sfârșit, ușa s-a deschis. Am intrat. Dar copilul trebuia să rămână gol pe toată durata slujbei.

Nu se mai sfârșea. Preotul silabisea poticnit cuvintele latinești, care-i cădeau din gură cu accentele puse anapoda. Mergea încet, cu o încetineală de broască-țestoasă sacră; iar cota lui albă [3] îmi îngheța inima, ca o altă zăpadă în care s-ar fi înfășurat ca să chinuiască, în numele unui Dumnezeu nemilos și barbar, larva aceasta omenească pe care o tortura frigul.

În cele din urmă, botezul a fost săvârșit după rânduială și am văzut-o pe îngrijitoare învelind din nou în pătura lungă copilul înghețat, care gemea cu glas ascuțit și dureros.

Preotul mi-a spus:

— Vreți să veniți să semnați în registru?

M-am întors spre grădinar:

— Acum duceți-vă repede acasă și încălziți-mi copilul ăsta numaidecât.

Și i-am dat câteva sfaturi ca să preîntâmpine, dacă mai era vreme, o aprindere de plămâni.

Omul a făgăduit să-mi urmeze îndrumările și a plecat împreună cu cumnata lui și cu îngrijitoarea. Eu l-am urmat pe preot în sacristie.

După ce am semnat, mi-a cerut cinci franci pentru cheltuieli.

Cum îi dădusem tatălui zece franci, am refuzat să plătesc din nou. Preotul a amenințat că rupe fila și anulează botezul. L-am amenințat, la rândul meu, cu procurorul Republicii.

Cearta a ținut mult; până la urmă am plătit.

Abia întors acasă, am vrut să știu dacă nu se întâmplase ceva rău. Am alergat la Kérandec, dar nici tatăl, nici cumnata, nici îngrijitoarea nu se întorseseră încă.

Lăuza, rămasă singură, dârdâia de frig în pat și-i era foame, fiindcă nu mâncase nimic din ajun.

— Unde naiba s-au dus? am întrebat.

Ea a răspuns fără mirare, fără supărare:

— S-or fi dus să bea, să sărbătorească.

Așa era obiceiul. Atunci m-am gândit la cei zece franci ai mei, care trebuiau să plătească biserica și aveau să plătească, pesemne, băutura.

I-am trimis mamei niște supă de carne și am poruncit să i se facă un foc bun în cămin. Eram neliniștit și furios, hotărât să alung brutele acelea, și mă întrebam cu groază ce avea să se aleagă de bietul copilaș.

La șase seara, încă nu se întorseseră.

I-am poruncit slujitorului meu să-i aștepte și m-am culcat.

Am adormit curând, căci dorm ca un adevărat marinar.

În zori m-a trezit slujitorul, care-mi aducea apa caldă pentru bărbierit.

Cum am deschis ochii, am întrebat:

— Și Kérandec?

Omul a șovăit, apoi a bâiguit:

— A, s-a întors, domnule, trecut de miezul nopții, și beat de nu se mai ținea pe picioare, și voinica Kermagan la fel, și îngrijitoarea la fel. Eu zic c-or fi dormit într-un șanț, de-a murit ăla micu’ fără ca ei măcar să bage de seamă.

Am sărit din pat, strigând:

— A murit copilul!

— Da, domnule. I l-au adus femeii lui Kérandec. Când a văzut, s-a pus pe plâns; atunci i-au dat să bea, ca s-o împace.

— Cum, i-au dat să bea?

— Da, domnule. Da’ asta am aflat-o abia azi-dimineață, adineauri. Cum Kérandec nu mai avea nici rachiu, nici bani, a luat benzina de la lampa pe care i-ați dat-o dumneavoastră; și-au băut toți patru până n-a mai rămas nimic în sticla de-un litru. Ba nevestei lui Kérandec i-e tare rău.

Mă îmbrăcasem în grabă și, înșfăcând un baston, hotărât să le iau la bătaie pe toate aceste dobitoace cu chip de om, am alergat la grădinarul meu.

Lăuza agoniza, beată de benzină, lângă trupul învinețit al copilului ei mort.

Kérandec, îngrijitoarea și voinica Kermagan sforăiau pe podea.

A trebuit să îngrijesc femeia, care a murit către amiază.

Bătrânul medic tăcuse. Luă din nou sticla de rachiu, își mai turnă un pahar și, după ce lăsă iarăși lumina lămpilor să străbată licoarea aurie, de parcă i-ar fi umplut paharul cu o sevă limpede de topaze topite, înghiți dintr-o sorbitură lichidul perfid și cald.

NOTE

[1] L’Assommoir: roman de Émile Zola despre degradarea unei familii de muncitori parizieni, în care alcoolismul joacă un rol central.

[2] Dolmene: monumente megalitice alcătuite din blocuri de piatră verticale care susțin o lespede. Imaginea reia pietrele uriașe evocate la începutul povestirii.

[3] Cotă: veșmânt liturgic alb, purtat de clericii catolici peste sutană; în original, „surplis”.

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

Traducerea urmează cu prioritate originalul francez „Le Baptême” din volumul „Monsieur Parent”, confruntat cu versiunea engleză din fișierul furnizat. Este povestirea publicată în „Gil Blas” la 13 ianuarie 1885; Maupassant a scris și o altă povestire cu același titlu, inclusă în „Miss Harriet”.

Au fost restabilite imaginile și detaliile omise ori modificate în engleză: concediul de un an, pietrele care „au fost cândva zei”, stâncile asemănate cu niște câini, bărcile înghițite ca niște pilule, gerul care crapă dolmenele, comparația preotului cu o broască-țestoasă sacră și afirmația medicului că suferea mai mult decât copilul. „Essence de la lampe” și „essence minérale” au fost redate prin „benzină”, combustibilul lămpii; versiunea engleză le înlocuiește cu „wood alcohol” (alcool metilic). A fost păstrată și agonia mamei, atenuată în engleză la o stare de beție delirantă.

Surse franceze consultate: Guy de Maupassant, „Le Baptême”, în „Monsieur Parent”, Paul Ollendorff, 1886, pp. 147–157, text disponibil pe Wikisource: https://fr.wikisource.org/wiki/Monsieur_Parent_(recueil,_Ollendorff_1886)/Le_Bapt%C3%AAme

Textul francez din biblioteca ATHENA a Universității din Geneva: https://athena.unige.ch/athena/selva/maupassant/textes/bapteme2.html

Pentru sensul istoric al expresiei „essence minérale”: Dictionnaire de l’Académie française, ediția a VIII-a, articolul „Essence”, disponibil prin CNRTL: https://www.cnrtl.fr/definition/academie8/essence