Cel De Pe Treapta De Sus

32 minute de ascultat

Peste cele două farfurii cu spaghete, într-un colț al restaurantului lui Provenzano, Jeff Peters îmi explica cele trei soiuri de potlogării.

În fiecare iarnă, Jeff vine la New York să mănânce spaghete, să privească vapoarele de pe East River din adâncul paltonului său de șinșilă și să-și facă provizie de haine fabricate la Chicago, de la unul dintre magazinele de pe Fulton Street. În celelalte trei anotimpuri poate fi găsit mai spre apus: raza lui de acțiune se întinde de la Spokane până la Tampa. Are o mândrie profesională pe care o susține și o apără cu o filozofie morală serioasă și cu totul a lui. Meseria nu-i nouă. Este un azil cu personalitate juridică, fără capital și cu răspundere nelimitată, menit să primească dolarii neliniștiți și nechibzuiți ai semenilor săi.

În pustietatea de piatră unde își caută, o dată pe an, vacanța singuratică, Jeff povestește bucuros despre numeroasele lui aventuri, așa cum un băiat fluieră în pădure după apusul soarelui. De aceea îi însemn sosirea în calendar și ridic la Provenzano o chestiune de întâietate asupra măsuței pătate de vin din colț, dintre ficusul cu aer de pierde-vară și acel palazzo della nu-știu-ce, înrămat pe perete.

— Sunt două soiuri de potlogării, spuse Jeff, care ar trebui stârpite prin lege. Mă refer la speculațiile de pe Wall Street și la spargeri.

— În privința unuia dintre ele, aproape toată lumea va fi de acord cu dumneata, am spus râzând.

— Ei bine, și spargerile ar trebui stârpite, spuse Jeff; iar eu m-am întrebat dacă nu cumva râsesem de prisos.

— Acum vreo trei luni, urmă el, am avut privilegiul să cunosc îndeaproape câte un exemplar din fiecare dintre sus-pomenitele ramuri ale artei nelegitime. Mă aflam sine qua grata, în același timp, cu un membru al sindicatului spărgătorilor și cu unul dintre acei John D. Napoleoni ai finanței.

— Interesantă combinație, am spus căscând. Ți-am povestit că săptămâna trecută, în munții Ramapo, am împușcat o rață și un popândău dintr-un singur foc?

Știam foarte bine cum să scot poveștile de la Jeff.

— Lasă-mă mai întâi să-ți vorbesc despre lipitorile astea care înțepenesc roțile societății, otrăvind izvoarele cinstei cu ochiul lor de arbore upas, spuse Jeff, cu sclipirea neprihănită a demascatorului de ticăloșii în propriii lui ochi.

După cum ziceam, acum trei luni am ajuns într-o societate proastă. Omul pățește asta de două ori în viață: când n-are niciun ban și când e bogat.

Din când în când, până și cea mai cinstită afacere rămâne fără noroc. Eram prin Arkansas, am luat-o greșit la o răscruce și m-am pomenit, din eroare, în târgul ăsta, Peavine. Se pare că mai atentasem eu și la integritatea Peavine-ului, în primăvara anului dinainte. Vândusem acolo puieți de pomi fructiferi în valoare de șase sute de dolari: pruni, cireși, piersici și peri. Peavinenii stăteau cu ochii pe șosea, în nădejdea că voi mai trece pe acolo. Am apucat să merg pe Strada Mare până la farmacia Palatul de Cristal înainte să-mi dau seama că mă atrăsesem singur în ambuscadă, cu tot cu Bill, calul meu alb.

Peavinenii m-au luat pe mine pe nepregătite și pe Bill de căpăstru, după care au deschis o conversație nu cu totul străină de chestiunea pomilor fructiferi. Un comitet de-al lor mi-a trecut niște lanțuri de ham prin răscroiala mânecilor vestei și m-a escortat prin grădinile și livezile lor.

Pomii fructiferi nu se ridicaseră la înălțimea etichetelor. Cei mai mulți se dovediseră a fi curmali americani și corni, cu câte o dumbrăvioară-două de stejari piperniciți și plopi. Singurul care dădea semne că ar rodi ceva era un plop tânăr și frumos, care făcuse un cuib de viespi și o jumătate de cămășuță veche de pus peste corset.

Peavinenii au prelungit plimbarea noastră fără rod până la marginea târgului. Mi-au luat ceasul și banii ca acont, iar pe Bill și căruța i-au păstrat drept ostatici. Mi-au spus că, de îndată ce unul dintre cornii aceia va face o piersică din soiul Amsden de iunie, pot să vin să-mi iau lucrurile. Pe urmă au scos lanțurile și au zvâcnit din degetele mari spre Munții Stâncoși; iar eu am luat-o la picior, în pas de Lewis și Clark, către râurile umflate și pădurile de nepătruns.

Când mi-am redobândit intelectualitatea, mă aflam la intrarea într-un târg neidentificat, de pe linia ferată A., T. & S. F. Peavinenii nu-mi lăsaseră în buzunare decât o bucată de tutun de mestecat — nu-mi voiau viața — și asta mi-a salvat-o. Am mușcat din ea și m-am așezat pe un morman de traverse, lângă șine, ca să-mi recuget senzațiile de gândire și perspicacitate.

Și atunci vine un marfar rapid, care încetinește puțin în dreptul târgului; din el cade o boccea neagră, se rostogolește vreo douăzeci de iarzi într-un nor de praf, apoi se ridică și începe să scuipe huilă și interjecții. Văd că e un tânăr lat în obraji, îmbrăcat mai degrabă pentru vagonul Pullman decât pentru marfar și cu un zâmbet atât de senin, în ciuda tuturor celor întâmplate, încât, pe lângă el, slujba lui Phoebe Snow ar fi părut de coșar.[1]

„Ai căzut?”, zic eu.

„Nțț. Am coborât. Am ajuns la destinație. Ce târg e ăsta?”

„Încă nu l-am căutat pe hartă”, zic. „Eu am sosit cu vreo cinci minute înaintea dumitale. Cum te-a primit?”

„Cam tare”, zice el, rotindu-și un braț. „Cred că umărul ăsta... nu, e în regulă.”

Se apleacă să-și scuture praful de pe haine și-i cade din buzunar o frumusețe de rangă din oțel, lungă de nouă țoli. O ridică, mă privește tăios, pe urmă rânjește și-mi întinde mâna.

„Frate, te salut! Nu cumva te-am văzut vara trecută prin sudul statului Missouri, vânzând nisip colorat cu o jumătate de dolar lingurița, de pus în lămpi, ca să nu explodeze petrolul?”

„Petrolul nu explodează niciodată”, zic eu. „Gazele care se formează explodează.” Dar tot îi strâng mâna.

„Mă cheamă Bill Bassett”, îmi zice, „și, dacă o să-i spui mândrie profesională, nu îngâmfare, te înștiințez că ai plăcerea să-l cunoști pe cel mai bun spărgător care a pus vreodată talpa de cauciuc pe pământurile scăldate de apele bazinului Mississippi.”

Ei bine, eu și acest Bill Bassett ne așezăm pe traverse și schimbăm laude, cum fac artiștii din ramuri înrudite. Se pare că nici el n-avea o lețcaie, așa că am ținut un sfat restrâns. Mi-a explicat de ce un spărgător iscusit e silit uneori să călătorească cu marfarul: o slujnică din Little Rock îl trădase, și-acum își lua repede tălpășița.

„Ține de meseria mea”, zice Bill Bassett, „să dau târcoale dantelelor când vreau să dau o lovitură ca Raffles.[2] Dragostea învârte burghiul. Arată-mi o casă cu pradă în ea și cu o cameristă frumușică și poți să socotești argintăria ca și topită și vândută, iar pe mine stropindu-mi șervetul de sub bărbie cu trufe și vin dintr-ăla Château, în vreme ce poliția spune că autorul e cineva din casă, numai fiindcă nepotul bătrânei ține cursuri biblice. Mai întâi cuceresc inima fetei și, după ce mă lasă înăuntru, cuceresc și broaștele ușilor. Dar asta din Little Rock mi-a venit de hac. M-a văzut plimbându-mă cu tramvaiul cu alta, iar când am venit, în noaptea în care trebuia să-mi lase ușa deschisă, am găsit-o încuiată. Și-mi făcusem chei pentru ușile de sus! Dar degeaba, domnule. Mi-a tăiat tot avântul odată cu buclele. O adevărată Dalilă”, zice Bill Bassett.

Se pare că Bill a încercat totuși să intre cu ranga, dar fata a dat drumul unei serii de triluri de bravură, de parcă s-ar fi aflat pe imperiala unei diligențe de vânătoare, și Bill a trebuit să sară toate obstacolele dintre casă și gară. Cum n-avea bagaje de expediat, au încercat din răsputeri să-l rețină chiar pe el; totuși, a prins un tren care tocmai se punea în mișcare.

„Ei”, zice Bill Bassett, după ce am schimbat amintiri din viețile noastre defuncte, „aș mânca ceva. Târgul ăsta nu pare încuiat cu yală. Ce-ar fi să săvârșim o atrocitate ușoară, care să ne aducă niște bani de cheltuială pentru moment? Nu presupun că ai la dumneata vreun tonic pentru păr ori lanțuri de ceas placate cu aur, sau alte escrocherii sfidătoare de legi, pe care să le vinzi în piață zgârciților din populația paralitică?”

„Nu”, zic. „Am lăsat la Peavine, în valiză, o gamă elegantă de cercei cu diamante patagoniene și broșe în raze de soare pentru zile negre. Dar trebuie să rămână acolo până când unii dintre arborii ăia de tupelo vor începe să inunde piața cu piersici galbene și prune japoneze. Nu cred că putem conta pe ele, dacă nu-l luăm asociat pe Luther Burbank.”[3]

„Foarte bine”, zice Bassett, „ne descurcăm cum putem. Poate după lăsarea întunericului împrumut un ac de păr de la vreo doamnă și deschid cu el Banca Maritimă a Fermierilor și Negustorilor de Vite.”

În timp ce vorbeam, sosește un tren de călători în gara de alături. Un individ cu joben coboară pe partea greșită a trenului și vine țopăind spre noi de-a lungul șinelor. Era un omuleț gras, cu nas mare și ochi de șobolan, dar îmbrăcat scump, și ducea cu grijă o geantă, de parcă ar fi avut în ea ouă ori obligațiuni feroviare. Trece pe lângă noi și-și vede de drum pe șine, fără să pară că bagă de seamă târgul.

„Hai”, îmi zice Bill Bassett, pornind după el.

„Unde?”, întreb.

„Doamne!”, zice Bill. „Ai uitat că ești în pustiu? Nu l-ai văzut pe colonelul Mană căzând din cer chiar sub ochii dumitale? N-auzi fâlfâitul aripilor generalului Corb? Mă mir de dumneata, Ilie!”

L-am ajuns pe străin la marginea unei păduri și, fiindcă soarele apusese și locul era singuratic, nu ne-a văzut nimeni când l-am oprit. Bill îi ia jobenul de mătase de pe cap, îl perie cu mâneca și i-l pune la loc.

„Ce înseamnă asta, domnule?”, zice omul.

„Când purtam și eu așa ceva”, zice Bill, „și mă simțeam stânjenit, așa făceam întotdeauna. Cum acum n-am, a trebuit să-l folosesc pe al dumitale. Nu prea știu de unde să încep, domnule, ca să vă explic ce treburi avem cu dumneavoastră, dar cred că o să încercăm mai întâi buzunarele.”

Bill Bassett le pipăie pe toate și ia o mutră scârbită.

„Nici măcar un ceas! Nu ți-e rușine, sculptură văruită ce ești? Umbli îmbrăcat ca un șef de sală și finanțat ca un conte! N-ai nici bani de tramvai. Ce-ai făcut cu biletul de corespondență?”

Omul declară că nu deține nici active, nici obiecte de valoare de vreun fel. Dar Bassett îi ia geanta și o deschide. Scoate niște gulere, niște ciorapi și o jumătate de pagină tăiată dintr-un ziar. Bill citește cu atenție tăietura și întinde mâna celui jefuit.

„Frate”, zice, „te salut! Primește scuzele unor prieteni. Eu sunt Bill Bassett, spărgătorul. Domnule Peters, trebuie să faceți cunoștință cu domnul Alfred E. Ricks. Strângeți-vă mâinile. Domnul Peters se situează cam la jumătatea drumului dintre mine și dumneavoastră, domnule Ricks, pe scara devastării și a corupției. Dânsul dă întotdeauna ceva pentru banii pe care-i primește. Mă bucur să vă cunosc, domnule Ricks, pe dumneavoastră și pe domnul Peters. E prima oară când iau parte la o întrunire completă a Sinodului Național al Rechinilor: spargerile, escrocheria și marea finanță, toate reprezentate. Poftiți și cercetați acreditările domnului Ricks, domnule Peters.”

Bucata de ziar pe care mi-a dat-o Bill Bassett avea o fotografie bună a acestui Ricks. Era un ziar din Chicago și-l umplea de ocări în fiecare paragraf. Citindu-l, am recoltat informația că numitul presupus Ricks parcelase toată partea din statul Florida aflată sub apă în loturi de teren urban și le vânduse unor investitori presupus nevinovați, din birourile sale somptuos mobilate din Chicago. După ce strânsese vreo sută de mii de dolari, unul dintre cumpărătorii aceia chițibușari care fac mereu necazuri — am avut unii care chiar încercau cu acid ceasurile de aur vândute de mine — a luat un bilet de excursie ieftină spre ținutul unde mereu mai e puțin până la cină, ca să-și vadă lotul, să cerceteze dacă nu trebuie înlocuită vreo șipcă-două la gard și să scoată la vânzare câteva lămâi, la timp pentru negoțul cu daruri de Crăciun. Angajează un topograf să-i găsească lotul. Măsoară ei ce măsoară și descoperă că înfloritorul oraș Paradise Hollow, așa cum îl lăuda reclama, se află cam la patruzeci de prăjini și șaisprezece drugi spre sud, la douăzeci și șapte de grade est de mijlocul lacului Okeechobee. Lotul omului se găsea sub treizeci și șase de picioare de apă și, pe deasupra, fusese ocupat de atât de multă vreme de aligatori și pești încât titlul lui de proprietate mirosea a pește.

Firește, omul se întoarce la Chicago și-i face lui Alfred E. Ricks o atmosferă la fel de fierbinte ca dimineața de după o prognoză de ninsoare a serviciului meteorologic. Ricks înfrunta alegațiile, dar nu putea să nege aligatorii. Într-o dimineață, ziarele au ieșit cu o coloană întreagă despre afacere, iar Ricks a ieșit pe scara de incendiu. Se pare că presupusele autorități ajunseseră înaintea lui la caseta de valori în care-și ținea câștigurile; așa că Ricks a trebuit s-o apuce spre vest, înainte, marș! — cu nimic altceva în sacoșă decât ciorapi și o duzină de gulere englezești numărul cincisprezece și jumătate. Întâmplarea făcea să mai aibă ceva mile nefolosite în carnetul de călătorie, și cu ele a ajuns până în târgul din pustietate unde ni s-a vărsat în brațe, mie și lui Bill Bassett, ca Ilie al III-lea, fără niciun corb la orizont pentru vreunul dintre noi.

Pe urmă acest Alfred E. Ricks sloboade un chițăit cum că și lui i-e foame și respinge ipoteza că ar fi în stare să facă rost măcar de valoarea unei mese, darămite de prețul ei. Și iată-ne pe toți trei, reprezentând, dacă aveam chef să tragem silogisme și parabole, munca, negoțul și capitalul. Or, când negoțul n-are capital, nu se încheie niciun târg. Iar când capitalul n-are bani, se produce o stagnare în friptura cu ceapă. Prin urmare, totul cădea în sarcina omului cu ranga.

„Frați tâlhari de codru”, zice Bill Bassett, „niciodată nu mi-am părăsit un tovarăș la ananghie. Aici aproape, în pădurea aceea, mi se pare că zăresc o locuință nemobilată. Să mergem și să așteptăm să se întunece.”

În pâlc de copaci era o colibă veche, părăsită, și noi trei am luat-o în stăpânire. După lăsarea întunericului, Bill Bassett ne spune să așteptăm și pleacă pentru o jumătate de ceas. Se întoarce cu brațele pline de pâine, costițe și plăcinte.

„Le-am cerșit la o fermă de pe Bulevardul Washita”, zice. „Mâncați, beți și fiți prevăzători!”

Luna plină răsărea strălucitoare, așa că ne-am așezat pe podeaua colibei și am mâncat la lumina ei. Iar acest Bill Bassett începe să se laude.

„Uneori”, zice, cu gura plină de produse țărănești, „îmi pierd de tot răbdarea cu voi, ăștia care vă închipuiți că stați pe o treaptă mai sus decât mine în meserie. Ia spuneți, ce-ar fi putut face vreunul dintre voi, în împrejurarea de față, ca să ne pună iar pe picioare? Dumneata ai fi putut, Ricksule?”

„Trebuie să mărturisesc, domnule Bassett”, spune Ricks, abia auzit din dosul unei felii de plăcintă, „că, în momentul de față, poate n-aș fi în măsură să promovez o întreprindere care să remedieze situația. Operațiunile de anvergură, de soiul celor pe care le conduc eu, cer în mod firesc pregătiri minuțioase. Eu...”

„Știu, Ricksule”, i-o taie Bill Bassett. „Nu-i nevoie să isprăvești. Îți trebuie cinci sute de dolari pentru prima rată la o dactilografă blondă și la mobilă de stejar pentru patru încăperi. Și-ți mai trebuie cinci sute pentru contractele de publicitate. Și două săptămâni până să înceapă peștii să tragă. Metoda dumitale de salvare ar fi, într-o urgență, cam la fel de folositoare ca pledoaria pentru municipalizarea gazului, ca să vindeci un om asfixiat cu gaz de optzeci de cenți. Nici potlogăria dumitale nu se mișcă mult mai repede, frate Peters”, încheie el.

„Ei”, zic eu, „nici pe dumneata nu te-am văzut încă prefăcând ceva în aur cu bagheta, domnule Zână Bună. Mai oricine poate freca inelul fermecat pentru niște rămășițe de mâncare.”

„Asta a fost numai pregătirea dovleacului”, zice Bassett, lăudăros și vesel. „Caleașca trasă de șase cai o să oprească la ușă cât ai clipi, domnișoară Cenușăreasă. Poate ai și dumneata vreun plan ascuns sub jartierele mânecilor, care să ne pună pe roate.”

„Băiete”, zic, „sunt cu cincisprezece ani mai bătrân decât dumneata și tot sunt destul de tânăr ca să-mi fac o asigurare cu acumulare de capital. Am mai rămas eu fără bani. Se văd luminile târgului, la nici o jumătate de milă de-aici. Am învățat meserie de la Montague Silver, cel mai mare negustor ambulant care a cuvântat vreodată dintr-o căruță. Sute de oameni umblă chiar acum pe străzile acelea cu pete de grăsime pe haine. Dă-mi o lampă cu benzină, o ladă de la un magazin de țesături și un calup de săpun alb de Castilia de doi dolari, tăiat în bucățele...”

„Unde ți-s cei doi dolari?”, îmi întrerupse Bill Bassett discursul cu un chicotit. N-avea niciun rost să te cerți cu spărgătorul ăla.

„Nu”, continuă el, „amândoi sunteți niște copii rătăciți în pădure. Finanța și-a închis biroul de mahon, iar negoțul și-a tras obloanele. Amândoi așteptați de la muncă să pună roțile în mișcare. Foarte bine. O recunoașteți. La noapte o să vă arăt eu ce poate Bill Bassett.”

Bassett ne spune, mie și lui Ricks, să nu ieșim din colibă până nu se întoarce, chiar dacă se face ziuă, pe urmă pornește spre târg, fluierând vesel.

Acest Alfred E. Ricks își scoate pantofii și haina, își așterne o batistă de mătase peste joben și se întinde pe podea.

„Cred că voi încerca să-mi procur puțin somn”, chițăie el. „Ziua a fost obositoare. Noapte bună, dragul meu domn Peters.”

„Salutările mele lui Morfeu”, zic. „Eu cred c-o să mai stau treaz puțin.”

Pe la două, după cât puteam ghici cu ajutorul ceasului meu din Peavine, vine acasă omul nostru din clasa muncitoare, îl scoală pe Ricks cu un picior și ne cheamă la fâșia de lună care strălucea în ușa colibei. Pe urmă întinde pe podea cinci pachete a câte o mie de dolari și începe să cotcodăcească deasupra capitalului de pornire, ca o găină pe ouă.

„Să vă spun câteva lucruri despre târgul ăsta”, zice. „Se cheamă Rocky Springs, se construiește un templu masonic, candidatul democrat la primărie pare că o s-o încaseze de la un populist, iar nevasta judecătorului Tucker, care a zăcut de pleurezie, se mai întremează. A trebuit să discut despre tezele astea liliputane înainte să pot vârî un sifon în izvorul cunoașterii pe care-l căutam. Și mai e acolo o bancă, numită Banca Fidelitatea Tăietorilor de Lemne și Casa de Economii a Plugarilor. Ieri și-a închis ghișeele cu douăzeci și trei de mii de dolari în numerar. Azi-dimineață o să le deschidă cu optsprezece mii — toți în argint; de-aia n-am adus mai mult. Poftiți, negoț și capital. Acum, vă mai dați grozavi?”

„Tinere prieten”, zice Alfred E. Ricks, ridicând mâinile, „ai jefuit banca aceea? Vai de mine, vai de mine!”

„Nu s-ar putea spune așa”, zice Bassett. „«Jaf» sună cam aspru. N-a trebuit decât să aflu pe ce stradă e. Târgul e atât de liniștit, încât puteam sta la colț și auzeam clicurile mecanismului din broasca seifului — «dreapta la patruzeci și cinci; stânga de două ori la optzeci; dreapta o dată la șaizeci; stânga la cincisprezece» — la fel de limpede ca ordinele căpitanului echipei de la Yale, în dialectul fotbalului. Acum, băieți”, zice Bassett, „ăsta-i un târg de oameni care se scoală devreme. Mi s-a spus că cetățenii sunt toți în picioare și se foiesc înainte să se lumineze. Am întrebat de ce și mi-au zis că la ora aceea e gata micul dejun. Dar cu voiosul Robin Hood ce se întâmplă? Trebuie s-o luăm din loc: hei-rup și înainte, cu tot cu corul cârpacilor! Vă dau eu bani de drum. Cât vreți? Vorbește, Capitalule!”

„Dragul meu tânăr prieten”, zice popândăul ăsta de Ricks, ridicat pe labele dinapoi și jonglând cu nuci în cele dinainte, „am niște prieteni la Denver care m-ar ajuta. Dacă aș avea o sută de dolari, eu...”

Bassett desface un pachet de bancnote și-i aruncă lui Ricks cinci hârtii de douăzeci.

„Negoțule, cât?”, îmi zice mie.

„Pune-ți banii la loc, Muncă”, zic. „Niciodată n-am luat de la truda cinstită puținul ei câștigat cu greu. Dolarii pe care-i iau eu sunt cei de prisos, care ard buzunarele nătărăilor și ale bobocilor. Când stau la un colț de stradă și-i vând unui gură-cască un inel de aur masiv cu diamant pentru trei dolari, câștig exact doi dolari și șaizeci de cenți. Și știu că el o să-l dea unei fete, ca să capete în schimb toate foloasele pe care le aduce un inel de o sută douăzeci și cinci de dolari. Profitul lui e de o sută douăzeci și doi de dolari. Care dintre noi e șarlatanul mai mare?”

„Și când îi vinzi unei femei sărace un praf de nisip cu cincizeci de cenți, ca să nu-i explodeze lampa”, zice Bassett, „la cât îi socotești câștigul brut, când nisipul e patruzeci de cenți tona?”

„Ascultă”, zic. „O învăț să-și țină lampa curată și bine umplută. Dacă face asta, nu poate să-i plesnească. Iar cu nisipul înăuntru știe și ea că nu poate și nu-și mai face griji. E un fel de Știință Creștină Industrială. Plătește cincizeci de cenți și-i pune la treabă și pe Rockefeller, și pe doamna Eddy. Nu oricine își poate îngădui să-i muncească gemenii de la Gold Dust.”[4]

Alfred E. Ricks mai avea puțin și-i lingea praful de pe pantofi lui Bill Bassett.

„Dragul meu tânăr prieten”, zice, „n-am să-ți uit niciodată mărinimia. Cerul te va răsplăti. Dar îngăduie-mi să te implor: leapădă-te de căile violenței și ale fărădelegii.”

„Șoricelule”, zice Bill, „locul dumitale e în gaura din lambriu. Dogmele și inculcațiile dumitale îmi sună ca ultimele cuvinte ale unei pompe de bicicletă. Unde te-a adus sistemul dumitale de jefuire, cu morală înaltă și serviciu de ascensor? La penurie și lipsuri. Până și fratele Peters, care se încăpățânează să contamineze arta jafului cu teorii de comerț și negoț, a recunoscut că are nevoie să-l ridice cineva. Amândoi trăiți după regula aurită. Frate Peters”, zice Bill, „mai bine ți-ai alege o felie din moneda asta îmbălsămată. Cu toată plăcerea.”

I-am spus încă o dată lui Bill Bassett să-și pună banii în buzunar. N-am avut niciodată respectul pentru spargeri pe care-l au unii. Eu am dat întotdeauna ceva pentru banii luați, fie și numai un fleac de amintire, care să le aducă aminte să nu se mai lase prinși a doua oară.

Pe urmă Alfred E. Ricks se mai târăște o dată la picioarele lui Bill și-și ia rămas-bun. Spune că o să găsească o trăsură cu cai la o fermă, o să meargă la gara următoare și o să ia trenul spre Denver. Plecarea viermelui aceluia jalnic de bumbac a salubrificat atmosfera. Era o rușine pentru toate profesiile neproductive din țară. Cu toate marile lui planuri și birourile lui frumoase, ajunsese să nu-și poată procura nici măcar o masă cinstită decât prin bunăvoința unui spărgător necunoscut și poate lipsit de scrupule. M-am bucurat să-l văd plecat, deși mi-era puțin milă de el, acum, că era ruinat pe veci. Ce-ar fi putut face un asemenea om fără un capital mare cu care să lucreze? Păi Alfred E. Ricks, așa cum îl lăsaserăm noi, era la fel de neajutorat ca o broască-țestoasă întoarsă pe spate. N-ar fi fost în stare să pună la cale nici măcar o șmecherie ca să păcălească o fetiță de un condei de ardezie de-un cent.

Când am rămas numai eu cu Bill Bassett, am făcut în cap un mic număr de prestidigitație mintală, la capătul căruia se afla un secret al meseriei. Mi-am zis: o să-i arăt eu domnului Spărgător deosebirea dintre afaceri și muncă. Îmi rănise întrucâtva autoadulația profesională, împroșcând negoțul și comerțul cu persani.

„N-o să primesc bani în dar de la dumneata, domnule Bassett”, îi zic, „dar, dacă vrei să-mi plătești cheltuielile ca tovarăș de călătorie până ieșim din zona de primejdie a deficitului imoral pe care l-ai provocat în finanțele târgului în noaptea asta, îți voi fi îndatorat.”

Bill Bassett a fost de acord și am pornit spre vest de îndată ce am putut prinde un tren fără riscuri.

Când am ajuns într-un târg din Arizona numit Los Perros, am propus să ne încercăm din nou norocul pe terra-cotta. Acolo locuia Montague Silver, vechiul meu dascăl, retras acum din afaceri. Știam că Monty o să-mi dea bani de pânză, dacă-i puteam arăta o muscă bâzâind prin împrejurimi. Bill Bassett a spus că, pentru el, toate târgurile sunt la fel, fiindcă lucrează mai ales pe întuneric. Așa că am coborât la Los Perros, un târgușor frumos din ținutul minelor de argint.

Aveam o mică lovitură sigură și elegantă, un fel de măciucă comercială cu care voiam să-l pocnesc pe Bassett după ureche. N-aveam de gând să-i iau banii în somn; aveam de gând să-l las cu un bilet de loterie care să reprezinte pentru el o experiență în valoare de patru mii șapte sute cincizeci și cinci de dolari — cred că atât avea când am coborât din tren. Dar, prima oară când îi fac o aluzie la o investiție, se întoarce spre mine și se despovărează de următorii termeni și expresii:

„Frate Peters”, zice, „n-ar fi o idee rea să mă apuc de vreo întreprindere, cum propui dumneata. Cred c-o s-o fac. Dar, dacă mă apuc, va fi o afacere atât de rece, încât în consiliul de administrație n-or să poată ședea decât Robert E. Peary și Charlie Fairbanks.”[5]

„Mă gândeam c-ai vrea să-ți învârtești banii”, zic.

„Îi învârtesc”, zice, „destul de des. Doar n-o să dorm toată noaptea pe aceeași parte. Să-ți spun ceva, frate Peters: am de gând să deschid o sală de poker. Nu prea mă atrage rutina escrocheriei, cum ar fi să umblu cu bătătoare de ouă de vânzare ori să-i procopsesc pe Barnum și Bailey cu cereale de mic dejun, drept rumeguș de împrăștiat prin arenele circului. Dar jocurile de noroc”, zice, „privite de pe partea rentabilă a mesei, sunt un compromis bun între șterpelitul lingurilor de argint și vânzarea ștergătoarelor de penițe la un bazar de binefacere la Waldorf-Astoria.”

„Atunci, domnule Bassett”, zic, „nu te interesează să discutăm mica mea propunere de afaceri?”

„Păi”, zice, „știi dumneata că pe o rază de cincizeci de mile de unde locuiesc eu nu se poate înființa un institut Pasteur? Atât de rar mușc.”

Așadar, Bassett închiriază o încăpere deasupra unei cârciumi și începe să caute mobilă și litografii colorate. În aceeași seară m-am dus la Monty Silver acasă și el mi-a dat două sute de dolari, bizuindu-se pe perspectivele mele. După aceea m-am dus la singurul magazin din Los Perros care vindea cărți de joc și am cumpărat toate pachetele din prăvălie. A doua zi dimineață, când s-a deschis magazinul, eram acolo cu toate cărțile aduse înapoi. Am spus că asociatul care trebuia să mă finanțeze în afacere se răzgândise și că voiam să-i vând cărțile la loc. Negustorul le-a luat la jumătate de preț.

Da, până atunci pierdeam șaptezeci și cinci de dolari. Dar, în noaptea cât le ținusem la mine, însemnasem fiecare carte din fiecare pachet. Asta a fost munca. După aceea le-a venit rândul negoțului și comerțului, iar pâinea pe care o aruncasem pe ape a început să se întoarcă sub formă de budincă de casă cu sos de vin.

Firește că m-am numărat printre primii cumpărători de jetoane la jocul lui Bill Bassett. El cumpărase singurele cărți care se găseau în târg; iar eu cunoșteam dosul fiecăreia mai bine decât îmi cunosc ceafa când bărbierul îmi arată tunsoarea în cele două oglinzi.

Când s-a încheiat jocul, eu aveam cele cinci mii și câțiva dolari pe deasupra, iar Bill Bassett nu mai avea decât dorul de ducă și o pisică neagră pe care o cumpărase de mascotă. La plecare, Bill mi-a strâns mâna.

„Frate Peters”, zice, „n-am ce căuta în afaceri. Eu am fost predestinat muncii. Când un spărgător de prima mână încearcă să facă din ranga lui, Jimmy, un domn James, săvârșește o improfunditate.[6] Dumneata ai un sistem de noroc la cărți bine uns și eficace. Pacea fie cu dumneata.”

Și de atunci nu l-am mai văzut niciodată pe Bill Bassett.

— Ei bine, Jeff, am spus eu, când aventurierul din stirpea lui Autolycos păru să fi dezvăluit miezul poveștii, sper că ai avut grijă de bani. Ar fi un capital de lucru respecta... adică însemnat, dacă într-o bună zi te-ai hotărî să te așezi și să te apuci de vreo afacere stabilă.

— Eu? spuse Jeff, plin de virtute. Poți fi sigur că am avut grijă de cele cinci mii.

Se bătu triumfător peste haină, în dreptul pieptului.

— Acțiuni la o mină de aur, explică el. Până la ultimul cent. Valoarea nominală, un dolar acțiunea. Într-un an se vor scumpi sigur cu cinci sute la sută. Fără obligații de vărsăminte suplimentare. Mina Popândăul Albastru. Descoperită abia acum o lună. Ai face bine să intri și dumneata, dacă ai niște dolari de prisos.

— Uneori, am spus, minele acestea nu sunt...

— Asta e zdravănă ca o gâscă bătrână, spuse Jeff. Minereu de cincizeci de mii de dolari la vedere și câștiguri lunare garantate de zece la sută.

Scoase din buzunar un plic lung și-l aruncă pe masă.

— Le port mereu la mine, spuse. Ca să nu le poată roade spărgătorul, nici să intre capitalistul prin efracție și să le dilueze.

M-am uitat la certificatul de acțiuni, frumos gravat.

— În Colorado, văd, am spus. Apropo, Jeff, cum îl chema pe omulețul care s-a dus la Denver — cel cu care v-ați întâlnit tu și Bill la gară?

— Alfred E. Ricks, spuse Jeff, așa se desemna râioasa.

— Văd că președintele acestei companii miniere se semnează A. L. Fredericks, am spus. Mă întrebam...

— Ia să văd acțiunile, spuse Jeff repede, aproape smulgându-mi-le din mână.

Ca să mai ușurez, măcar cât de cât, stinghereala, am chemat chelnerul și am comandat încă o sticlă de Barbera. Mi s-a părut că era cel mai puțin pe care-l puteam face.

NOTE

[1] Phoebe Snow, personaj publicitar al căii ferate Lackawanna, călătorea în haine albe care rămâneau neatinse de funingine datorită antracitului folosit de locomotive. Comparația trimite la strălucirea zâmbetului lui Bill, în ciuda prafului de cărbune.

[2] A. J. Raffles, spărgător gentleman, eroul povestirilor lui E. W. Hornung. Mai departe, aluzia la Dalila se sprijină în original pe dublul înțeles al cuvântului „locks”: încuietori și bucle de păr.

[3] Luther Burbank, horticultor american renumit pentru obținerea unor noi soiuri de plante.

[4] Mary Baker Eddy a întemeiat mișcarea Christian Science („Știința Creștină”), care propovăduia vindecarea spirituală; John D. Rockefeller era magnatul petrolului. Cei doi „gemeni Gold Dust” erau personaje din reclamele unui praf de curățat, al cărui slogan îndemna publicul să-i lase pe ei să facă treaba.

[5] Robert E. Peary, explorator polar; Charles W. Fairbanks, om politic american cunoscut pentru răceala și rezerva sa.

[6] „Jimmy” înseamnă în argou rangă de spărgător, dar este și diminutivul numelui James. Bill vorbește despre încercarea de a-și ridica meseria la rangul unei îndeletniciri respectabile.

0:00

Cuprins

    Evidențiere

    Viteză