Îndurasem cum putusem mai bine miile de nedreptăți pe care mi le făcuse Fortunato; dar când îndrăzni să mă și jignească, jurai să mă răzbun. Tu, care cunoști atât de bine firea sufletului meu, nu-ți vei închipui totuși că am rostit vreo amenințare. Aveam să mă răzbun în cele din urmă; lucrul era hotărât fără putință de întoarcere — dar tocmai neclintirea acestei hotărâri înlătura orice gând de a mă expune vreunui risc. Nu trebuia doar să pedepsesc, ci să pedepsesc fără a fi pedepsit. O nedreptate rămâne nerăzbunată dacă pedeapsa îl ajunge pe cel care o răzbună. Tot nerăzbunată rămâne și atunci când răzbunătorul nu izbutește să se facă recunoscut ca atare de cel ce a săvârșit nedreptatea.
Trebuie să se înțeleagă că nici prin vorbă, nici prin faptă nu-i dădusem lui Fortunato vreun temei să se îndoiască de bunăvoința mea. Îi zâmbeam mai departe, așa cum îmi era obiceiul, iar el nu-și dădea seama că acum zâmbeam la gândul jertfirii lui.
Avea un punct slab, acest Fortunato, deși în alte privințe era un om vrednic de respect și chiar de temut. Se mândrea că este un cunoscător de vinuri. Puțini italieni au adevăratul spirit al cunoscătorului de artă. Cei mai mulți afișează un entuziasm potrivit după vreme și împrejurări, ca să-i înșele pe milionarii britanici și austrieci. În pictură și în pietre prețioase, Fortunato, asemenea compatrioților săi, era un șarlatan; dar în privința vinurilor vechi, pasiunea lui era sinceră. În această privință nu mă deosebeam prea mult de el: mă pricepeam și eu la vinurile italiene și cumpăram din belșug ori de câte ori puteam.
Îmi întâlnii prietenul într-o seară, pe la căderea întunericului, în toiul nebuniei carnavalului. Mă întâmpină cu o căldură peste măsură, fiindcă băuse mult. Purta veșminte pestrițe de bufon: un costum strâns pe trup, cu dungi de felurite culori, iar pe cap avea o tichie conică, cu clopoței. Mă bucurai atât de mult să-l văd, încât credeam că n-aveam să-i mai dau drumul la mână.
Îi spusei:
— Dragul meu Fortunato, ce noroc că te întâlnesc! Ce minunat de bine arăți astăzi! Dar am primit un butoi de vin care trece drept Amontillado[1] și am îndoielile mele.
— Cum? spuse el. Amontillado? Un butoi? Cu neputință! Și în toiul carnavalului!
— Am îndoielile mele, răspunsei, și am fost destul de prost ca să plătesc prețul întreg al unui Amontillado fără să-ți cer părerea. Nu erai de găsit și mă temeam să nu scap un chilipir.
— Amontillado!
— Am îndoielile mele.
— Amontillado!
— Și trebuie să mi le risipesc.
— Amontillado!
— Cum tu ești prins, mă duc la Luchesi. Dacă există cineva cu spirit critic, el este acela. Îmi va spune...
— Luchesi nu deosebește Amontillado de sherry.
— Și totuși, unii proști susțin că gustul lui nu e mai prejos de al tău.
— Hai să mergem.
— Încotro?
— La pivnițele tale.
— Nu, prietene; nu vreau să abuzez de bunătatea ta. Văd că ești așteptat undeva. Luchesi...
— Nu sunt așteptat nicăieri; hai.
— Nu, prietene. Nu e vorba că ai fi așteptat, ci de răceala aceea zdravănă de care văd că suferi. Pivnițele sunt nesuferit de umede. Sunt încrustate cu salpetru.
— Să mergem totuși. Răceala e un fleac. Amontillado! Te-au înșelat. Iar cât despre Luchesi, el nu deosebește sherry de Amontillado.
Spunând acestea, Fortunato mă apucă de braț. Îmi pusei o mască de mătase neagră și-mi strânsei mantaua în jurul trupului, lăsându-l să mă zorească spre palatul meu.
Acasă nu se afla niciun servitor; fugiseră cu toții să petreacă în cinstea sărbătorii. Le spusesem că nu aveam să mă întorc până dimineața și le dădusem poruncă limpede să nu se clintească din casă. Știam prea bine că aceste porunci erau de ajuns ca să-i facă să dispară îndată, până la unul, de cum aveam să întorc spatele.
Luai din suporturile lor două făclii și, dându-i una lui Fortunato, îl poftii cu plecăciuni prin mai multe șiruri de încăperi, până la intrarea boltită ce ducea spre pivnițe. Coborâi o scară lungă și întortocheată, rugându-l să pășească cu grijă în urma mea. Ajunserăm în sfârșit la capătul ei și ne oprirăm amândoi pe pământul umed al catacombelor familiei Montresor.
Prietenul meu mergea șovăitor, iar clopoțeii de pe tichie îi sunau la fiecare pas.
— Butoiul? spuse el.
— E mai încolo, spusei; dar uită-te la țesătura aceea albă care lucește pe pereții acestor hrube.
Se întoarse spre mine și mă privi drept în ochi cu două sfere încețoșate, din care se prelingeau lacrimile beției.
— Salpetru? întrebă în cele din urmă.
— Salpetru, răspunsei. De când ai tusea asta?
— Hâ! hâ! hâ! — hâ! hâ! hâ! — hâ! hâ! hâ! — hâ! hâ! hâ! — hâ! hâ! hâ!
Minute în șir, bietul meu prieten nu fu în stare să-mi răspundă.
— Nu-i nimic, spuse în cele din urmă.
— Hai, spusei hotărât, să ne întoarcem; sănătatea ta e de preț. Ești bogat, respectat, admirat, iubit; ești fericit, așa cum am fost și eu cândva. Ești un om a cărui lipsă s-ar simți. Cât despre mine, n-are însemnătate. Ne vom întoarce; ai să te îmbolnăvești, iar eu nu pot să iau asta asupra mea. De altfel, îl avem pe Luchesi...
— Ajunge, spuse el; tusea e un fleac; n-o să mă omoare. N-am să mor eu de tuse.
— Adevărat, adevărat, răspunsei; și, într-adevăr, nici nu aveam de gând să te neliniștesc fără rost; dar se cuvine să-ți iei toate măsurile de precauție. O înghițitură din acest Médoc ne va apăra de umezeală.
Spunând acestea, rupsei dintr-o lovitură gâtul unei sticle pe care o scosesem dintr-un șir lung de sticle culcate pe pământ.
— Bea, spusei, întinzându-i vinul.
Ridică sticla la buze cu un rânjet pieziș. Se opri și-mi făcu un semn familiar din cap, în clinchetul clopoțeilor.
— Beau, spuse el, pentru morții care se odihnesc în jurul nostru.
— Iar eu, pentru viața ta lungă.
Mă luă din nou de braț și pornirăm mai departe.
— Pivnițele acestea, spuse el, sunt întinse.
— Cei din neamul Montresor, răspunsei, au fost o familie de seamă și numeroasă.
— Am uitat cum vă arată blazonul.
— Un picior omenesc uriaș, de aur, pe câmp de azur; piciorul strivește un șarpe ridicat în atac, cu colții înfipți în călcâi.
— Și deviza?
— Nemo me impune lacessit.[2]
— Frumos! spuse el.
Vinul îi scânteia în ochi, iar clopoțeii sunau. Médocul îmi înfierbânta și mie închipuirea. Trecuserăm printre ziduri de oase îngrămădite, printre care se aflau butoaie și poloboace, până în cele mai tainice adâncuri ale catacombelor. Mă oprii din nou și de data aceasta îmi luai îndrăzneala să-l apuc pe Fortunato de braț, mai sus de cot.
— Salpetrul! spusei. Vezi, e tot mai mult. Atârnă ca mușchiul pe bolți. Suntem sub albia râului. Picăturile de apă se preling printre oase. Hai să ne întoarcem înainte de a fi prea târziu. Tusea ta...
— Nu-i nimic, spuse el; să mergem înainte. Dar mai întâi, încă o înghițitură de Médoc.
Sparsei gâtul unei sticle de De Grâve și i-o întinsei. O goli dintr-o răsuflare. Ochii îi fulgerară cu o lumină sălbatică. Râse și aruncă sticla în sus, făcând un gest pe care nu-l înțelesei.
Îl privii mirat. Repetă mișcarea — o mișcare grotescă.
— Nu înțelegi? spuse el.
— Eu, nu, răspunsei.
— Atunci nu ești din frăție.
— Cum?
— Nu ești dintre masoni.
— Ba da, ba da, spusei; ba da, ba da.
— Tu? Cu neputință! Mason?
— Mason, răspunsei.[3]
— Un semn, spuse el.
— Iată-l, răspunsei, scoțând o mistrie de sub faldurile mantalei.
— Glumești, exclamă el, dându-se câțiva pași înapoi. Dar să mergem la Amontillado.
— Fie, spusei, vârând unealta la loc sub manta și oferindu-i din nou brațul.
Se lăsă greu pe el. Ne urmarăm drumul în căutarea Amontilladoului. Trecurăm pe sub un șir de bolți joase, coborârăm, înaintarăm și, coborând iarăși, ajunserăm într-o criptă adâncă, unde aerul stricat făcea ca făcliile noastre mai curând să mocnească decât să ardă cu flacără.
La capătul cel mai îndepărtat al criptei se deschidea o alta, mai puțin încăpătoare. Pereții îi fuseseră căptușiți cu rămășițe omenești, îngrămădite până la boltă, după obiceiul marilor catacombe ale Parisului. Trei laturi ale acestei cripte lăuntrice erau încă împodobite astfel. De pe a patra, oasele fuseseră aruncate jos și zăceau de-a valma pe pământ, alcătuind într-un loc o movilă destul de mare. În peretele dezgolit astfel prin înlăturarea oaselor, zărirăm o firidă și mai adâncă, măsurând cam patru picioare în adâncime, trei în lățime și șase sau șapte în înălțime. Nu părea să fi fost construită cu vreun scop anume, ci era doar spațiul dintre doi dintre stâlpii uriași care susțineau bolta catacombelor, închis în fund de unul dintre zidurile lor mărginașe, din granit masiv.
În zadar încercă Fortunato, ridicându-și făclia pâlpâitoare, să pătrundă cu privirea în adâncul firidei. Lumina slabă nu ne îngăduia să-i vedem capătul.
— Intră, spusei; aici e Amontillado. Cât despre Luchesi...
— E un neștiutor, mă întrerupse prietenul meu, pășind șovăitor înainte, în vreme ce eu îl urmam îndeaproape.
Într-o clipă ajunse la capătul firidei și, văzând că stânca îi taie calea, rămase locului, buimac, năucit. Încă o clipă și-l ferecasem de granit. În piatră erau înfipte două scoabe de fier, la vreo două picioare una de alta, pe aceeași linie orizontală. De una atârna un lanț scurt, de cealaltă un lacăt. Petrecându-i lanțul în jurul mijlocului, nu-mi trebuiră decât câteva secunde ca să-l închid. Era prea uluit ca să se împotrivească. Scoțând cheia, mă retrăsei din firidă.
— Treci cu mâna peste perete, spusei; nu se poate să nu simți salpetrul. Într-adevăr, e foarte umed. Îngăduie-mi să te implor încă o dată să te întorci. Nu? Atunci trebuie neapărat să te părăsesc. Dar mai întâi trebuie să-ți arăt toate micile atenții care-mi stau în putere.
— Amontillado! izbucni prietenul meu, încă nedezmeticit din uimire.
— Adevărat, răspunsei; Amontillado.
Rostind aceste cuvinte, mă apucai să scotocesc în grămada de oase despre care am vorbit mai înainte. Dându-le la o parte, descoperii curând o provizie de pietre de zidit și mortar. Cu aceste materiale și cu ajutorul mistriei mele, începui cu sârg să zidesc intrarea firidei.
Abia așezasem primul rând de zidărie când îmi dădui seama că beția lui Fortunato se risipise în mare parte. Cel dintâi semn fu un strigăt stins, ca un geamăt, venit din adâncul firidei. Nu era strigătul unui om beat. Urmă o tăcere lungă și îndărătnică. Așezai al doilea rând, apoi al treilea și al patrulea; atunci auzii lanțul zăngănind furios. Zgomotul ținu câteva minute, timp în care, ca să-l pot asculta cu atât mai multă mulțumire, îmi întrerupsei lucrul și mă așezai pe oase. Când, în cele din urmă, zăngănitul se potoli, luai iar mistria și isprăvii fără întrerupere al cincilea, al șaselea și al șaptelea rând. Zidul îmi ajungea acum aproape până la piept. Mă oprii din nou și, ținând făcliile deasupra zidăriei, aruncai câteva raze slabe asupra siluetei dinăuntru.
Un șir de țipete puternice și ascuțite, izbucnite deodată din gâtlejul făpturii înlănțuite, păru să mă azvârle cu putere înapoi. O clipă șovăii — tremurai. Scoțându-mi spada din teacă, începui să dibuiesc cu ea prin firidă; dar un gând fulgerător îmi redădu siguranța. Îmi pusei mâna pe zidăria trainică a catacombelor și mă liniștii. Mă apropiai iar de zid. Răspunsei urletelor celui ce striga. Le îngânai — le întovărășii — le întrecui în tărie și în putere. Făcui astfel, iar cel care urla amuți.
Era acum miezul nopții și treaba mea se apropia de sfârșit. Isprăvisem al optulea, al nouălea și al zecelea rând. Terminasem o parte din cel de-al unsprezecelea și ultimul; mai rămânea de potrivit și de prins în mortar o singură piatră. Mă luptai cu greutatea ei; o așezai pe jumătate la locul cuvenit. Dar din firidă se auzi atunci un râs stins care-mi făcu părul măciucă. Îl urmă un glas trist, în care cu greu recunoscui glasul nobilului Fortunato. Glasul spunea:
— Ha! ha! ha! — he! he! — o glumă foarte bună, într-adevăr — o farsă minunată. O să mai râdem noi pe săturate de ea, la palat — he! he! he! — la un pahar de vin — he! he! he!
— Amontillado! spusei.
— He! he! he! — he! he! he! — da, Amontillado. Dar nu se face târziu? Oare nu ne așteaptă la palat, doamna Fortunato și ceilalți? Să plecăm.
— Da, spusei, să plecăm.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Montresor!
— Da, spusei, pentru numele lui Dumnezeu!
Dar la aceste cuvinte așteptai în zadar un răspuns. Îmi pierdui răbdarea. Strigai cu glas tare:
— Fortunato!
Niciun răspuns. Strigai din nou:
— Fortunato!
Tot niciun răspuns. Vârâi o făclie prin deschizătura rămasă și o lăsai să cadă înăuntru. Drept răspuns nu se auzi decât un clinchet de clopoței. Mi se strânse inima — din pricina umezelii din catacombe. Mă grăbii să-mi închei lucrul. Împinsei cu putere ultima piatră la locul ei; o prinsei în mortar. În fața zidăriei noi înălțai la loc vechiul meterez de oase. De o jumătate de veac, niciun muritor nu le-a tulburat. In pace requiescat![4]
Note ale traducerii
[1] Amontillado: un tip de vin de Jerez, cunoscut în engleză drept „sherry”. Distincția pe care o face Fortunato între Amontillado și sherry este păstrată întocmai din original.
[2] „Nimeni nu mă atacă nepedepsit” (latină).
[3] În engleză, „mason” înseamnă atât „francmason”, cât și „zidar”; pe acest dublu sens se întemeiază schimbul de replici.
[4] „Odihnească-se în pace!” (latină).