Dama De Pică

„Dama de pică înseamnă dușmănie ascunsă.” Cea mai nouă carte de ghicit

I

Pe vreme urâtă
Se-adunau laolaltă
Adese;
Dublau — ierte-i Domnul! —
Cincizeci într-o sută,
La mese.
Și tot câștigau,
Cu creta-nsemnau
Socoteala.
Astfel, pe vreme rea,
Din plin îi ocupa
Treaba.

Într-o seară se jucau cărți la Narumov, ofițer în garda călare. Lunga noapte de iarnă trecuse pe nesimțite; se așezară la cină după patru dimineața. Cei care câștigaseră mâncau cu mare poftă; ceilalți ședeau, distrați, în fața tacâmurilor neatinse. Dar se aduse șampania, conversația se învioră și toți luară parte la ea.

— Ce-ai făcut, Surin? întrebă gazda.

— Am pierdut, ca de obicei. Trebuie să recunosc că n-am noroc: joc la mirandole [1], nu mă înfierbânt niciodată, nimic nu mă poate scoate din fire, și tot pierd!

— Și nu te-a ispitit niciodată? N-ai pus niciodată pe ruté?… Mă uimește tăria ta.

— Dar ce ziceți de Hermann! spuse unul dintre oaspeți, arătând spre tânărul ofițer de geniu. În viața lui n-a luat o carte în mână, în viața lui n-a îndoit un colț pentru paroli, și totuși stă cu noi până la cinci și ne privește cum jucăm!

— Jocul mă pasionează, spuse Hermann, dar nu-mi pot îngădui să jertfesc necesarul în nădejdea de a dobândi prisosul.

— Hermann e neamț: e chibzuit, atâta tot! observă Tomski. Dar cine mi se pare de neînțeles e bunică-mea, contesa Anna Fedotovna.

— Cum? Ce? strigară oaspeții.

— Nu pot pricepe, urmă Tomski, cum de nu pontează bunică-mea!

— Și ce-i de mirare, spuse Narumov, că o bătrână de optzeci de ani nu pontează?

— Așadar, nu știți nimic despre ea?

— Nu! Zău, nimic!

— Atunci ascultați. Trebuie să știți că bunică-mea a fost la Paris acum vreo șaizeci de ani și că făcea mare vâlvă pe-acolo. Lumea alerga după ea s-o vadă pe la Vénus moscovite [2]; Richelieu îi făcea curte, iar bunică-mea susține că era cât pe ce să-și zboare creierii din pricina cruzimii ei. Pe-atunci doamnele jucau faraon. Odată, la curte, a pierdut pe cuvânt în fața ducelui de Orléans o sumă grozav de mare. Ajunsă acasă, în timp ce-și dezlipea alunițele de pe față și-și desfăcea cercurile fustei, bunică-mea l-a înștiințat pe bunicul de pierdere și i-a poruncit s-o plătească. Răposatul bunic, pe cât mi-l amintesc, era un fel de majordom al bunicii. Se temea de ea ca de foc; totuși, când a auzit de o asemenea pierdere, și-a ieșit din fire, a adus socotitoarea, i-a dovedit că în jumătate de an cheltuiseră o jumătate de milion, că lângă Paris nu aveau nici moșia de lângă Moscova, nici pe cea din Saratov, și a refuzat categoric să plătească. Bunică-mea i-a tras o palmă și s-a culcat singură, în semn de dizgrație. A doua zi a poruncit să-i fie chemat bărbatul, nădăjduind că pedeapsa conjugală își făcuse efectul; dar l-a găsit neclintit. Pentru întâia oară în viață s-a coborât la discuții și explicații cu el; voia să-i trezească simțul datoriei, arătându-i cu îngăduință că nu toate datoriile sunt la fel și că una e un prinț și alta un rotar. Aș! Bunicul se răzvrătise. Nu, și pace! Bunică-mea nu știa ce să facă. Era în legături strânse cu un om cu totul deosebit. Ați auzit de contele de Saint-Germain, despre care se povestesc atâtea minunății. Știți că se dădea drept Jidovul rătăcitor, drept descoperitorul elixirului vieții și al pietrei filosofale și așa mai departe. Unii râdeau de el ca de un șarlatan, iar Casanova spune în Memoriile sale că era spion; de altfel, cu tot misterul care-l înconjura, Saint-Germain avea o înfățișare cât se poate de respectabilă și era un om foarte plăcut în societate. Bunică-mea îl iubește și azi la nebunie și se supără dacă cineva vorbește despre el fără respect. Știa că Saint-Germain putea dispune de sume mari. S-a hotărât să-i ceară ajutorul. I-a scris un bilet, rugându-l să vină numaidecât. Bătrânul ciudat s-a înfățișat îndată și a găsit-o copleșită de mâhnire. Ea i-a zugrăvit în culorile cele mai negre barbaria bărbatului și i-a spus, în cele din urmă, că își punea toată nădejdea în prietenia și bunăvoința lui. Saint-Germain a căzut pe gânduri. «Vă pot împrumuta suma aceasta, a spus el, dar știu că n-ați avea liniște până nu mi-ați înapoia-o, iar eu n-aș vrea să vă pricinuiesc alte griji. Există un alt mijloc: puteți să vă câștigați banii înapoi.» «Dar, dragă conte, a răspuns bunica, vă spun că nu mai avem deloc bani.» «Aici nu-i nevoie de bani, a întors-o Saint-Germain; binevoiți să mă ascultați.» Și i-a dezvăluit o taină pentru care oricare dintre noi ar da mult…

Tinerii jucători își încordară atenția. Tomski își aprinse pipa, trase un fum și urmă:

— Chiar în seara aceea, bunică-mea s-a dus la Versailles, au jeu de la Reine [3]. Ducele de Orléans ținea banca; bunica s-a scuzat în treacăt că nu-și adusese datoria, a însăilat o mică poveste ca să se dezvinovățească și a început să ponteze împotriva lui. A ales trei cărți și a mizat pe ele, una după alta: toate trei i-au câștigat sonica, iar bunica și-a scos toți banii pierduți.

— Întâmplare! spuse unul dintre oaspeți.

— Basm! observă Hermann.

— Poate erau cărți măsluite cu praf? adăugă un al treilea.

— Nu cred, răspunse Tomski cu gravitate.

— Cum! spuse Narumov. Ai o bunică în stare să ghicească trei cărți la rând și până acum n-ai învățat de la ea meșteșugul ăsta cabalistic?

— Da, de unde! răspunse Tomski. A avut patru fii, printre care și tata: toți patru, jucători înrăiți, și niciunuia nu i-a dezvăluit taina; măcar că nu le-ar fi stricat nici lor, și nici mie. Dar iată ce mi-a povestit unchiul meu, contele Ivan Ilici, chezășuind cu onoarea lui că-i adevărat. Răposatul Ciaplițki, acela care a murit sărac lipit după ce risipise milioane, a pierdut odată, în tinerețe, vreo trei sute de mii — în fața lui Zorici, mi se pare. Era deznădăjduit. Bunica, deși întotdeauna aspră cu năzdrăvăniile tinerilor, s-a îndurat atunci de Ciaplițki. I-a dat trei cărți, ca să mizeze pe ele una după alta, și i-a luat cuvântul de onoare că n-avea să mai joace niciodată. Ciaplițki s-a dus la cel care-l biruise și s-au așezat la joc. A pus cincizeci de mii pe prima carte și a câștigat sonica; a îndoit colțul pentru paroli, apoi pentru paroli-pe — și-a scos banii și a rămas și cu un câștig… Dar e vremea să ne culcăm: e șase fără un sfert.

Într-adevăr, se lumina de ziuă: tinerii își goliră paharele și plecară fiecare acasă.

II

— Se pare că domnul are o hotărâtă slăbiciune pentru cameriste. — Ce vreți, doamnă? Sunt mai proaspete. Conversație mondenă

Bătrâna contesă *** ședea în odaia ei de toaletă, în fața oglinzii. Trei slujnice o înconjurau. Una ținea un borcănel cu fard, alta o cutie cu ace de păr, a treia o bonetă înaltă, cu panglici de culoarea focului. Contesa nu mai avea nicio pretenție la frumusețea de mult ofilită, dar își păstrase toate deprinderile tinereții, urma cu strictețe moda anilor 1770 și se gătea la fel de îndelung, la fel de migălos ca acum șaizeci de ani. Lângă fereastră ședea, aplecată peste gherghef, o domnișoară crescută în casa ei.

— Bună ziua, grand’maman [4], spuse un tânăr ofițer, intrând. Bonjour, mademoiselle Lise. Grand’maman, vin cu o rugăminte.

— Ce este, Paul?

— Îngăduiți-mi să vă prezint un prieten de-al meu și să-l aduc vineri la balul dumneavoastră.

— Adu-l de-a dreptul la bal și mi-l vei prezenta atunci. Ai fost ieri la ***?

— Se-nțelege! A fost foarte vesel; s-a dansat până la cinci. Ce frumoasă era Ielețkaia!

— Ei, dragul meu! Ce-o fi având așa frumos? Se poate ea măsura cu bunică-sa, prințesa Daria Petrovna?… Apropo, trebuie să fi îmbătrânit mult prințesa Daria Petrovna, nu-i așa?

— Cum să fi îmbătrânit? răspunse Tomski, distrat. A murit de vreo șapte ani.

Domnișoara ridică fruntea și-i făcu un semn tânărului. El își aminti că bătrânei contese i se ascundea moartea femeilor de-o seamă cu ea și-și mușcă buza. Contesa însă primi vestea, nouă pentru dânsa, cu cea mai mare nepăsare.

— A murit! spuse ea. Și eu nici nu știam! Am fost numite domnișoare de onoare în același timp, și când ne-am înfățișat, împărăteasa…

Și contesa îi povesti nepotului pentru a suta oară întâmplarea ei.

— Ei, Paul, spuse apoi, ajută-mă acum să mă ridic. Lizanka, unde mi-e tabachera?

Contesa se duse cu slujnicele după paravan, să-și isprăvească toaleta. Tomski rămase cu domnișoara.

— Pe cine vreți să prezentați? întrebă încet Lizaveta Ivanovna.

— Pe Narumov. Îl cunoașteți?

— Nu! E militar sau civil?

— Militar.

— De la geniu?

— Nu! De la cavalerie. Dar de ce credeați că-i de la geniu?

Domnișoara râse și nu răspunse nimic.

— Paul! strigă contesa de după paravan. Trimite-mi vreun roman nou, dar, te rog, nu dintr-acestea de azi.

— Cum adică, grand’maman?

— Adică un roman în care eroul să nu-și sugrume nici tatăl, nici mama și în care să nu fie cadavre de înecați. Mi-e o frică grozavă de înecați!

— Asemenea romane nu se mai scriu. Poate ați vrea rusești?

— Dar există și romane rusești?… Trimite-mi, dragul meu, te rog, trimite-mi!

— Cu bine, grand’maman, mă grăbesc… Cu bine, Lizaveta Ivanovna! Dar de ce credeați că Narumov e de la geniu?

Și Tomski ieși din odaia de toaletă.

Lizaveta Ivanovna rămase singură: își lăsă lucrul și începu să privească pe fereastră. Curând, pe o parte a străzii, de după casa de la colț, se ivi un tânăr ofițer. Obrajii i se îmbujorară; se apucă iar de lucru și se aplecă până aproape de pânza gherghefului. Tocmai atunci intră contesa, îmbrăcată de ieșire.

— Poruncește, Lizanka, spuse ea, să se înhame la trăsură; mergem la plimbare.

Lizanka se ridică de la gherghef și începu să-și strângă lucrul.

— Ce-i cu tine, maică? Ai surzit? strigă contesa. Spune să înhame mai repede!

— Îndată! răspunse încet domnișoara și fugi în antreu.

Intră un slujitor și-i aduse contesei cărțile trimise de prințul Pavel Aleksandrovici.

— Bine! Să i se mulțumească, spuse contesa. Lizanka, Lizanka! Dar unde alergi?

— Să mă îmbrac.

— Ai vreme, maică. Șezi aici. Deschide primul volum; citește cu glas tare…

Domnișoara luă cartea și citi câteva rânduri.

— Mai tare! spuse contesa. Ce-i cu tine, maică? Ți-ai pierdut glasul?… Stai: trage-mi scăunelul mai aproape… așa!

Lizaveta Ivanovna mai citi două pagini. Contesa căscă.

— Lasă cartea asta, spuse ea. Ce prostii! Trimite-i-o înapoi prințului Pavel și spune să i se mulțumească… Dar cu trăsura ce-i?

— Trăsura e gata, spuse Lizaveta Ivanovna, uitându-se în stradă.

— Atunci de ce nu ești îmbrăcată? spuse contesa. Mereu trebuie să te aștept! E de nesuferit, maică.

Liza fugi în camera ei. Nu trecuseră nici două minute și contesa începu să sune din clopoțel cât o țineau puterile. Cele trei slujnice năvăliră pe o ușă, iar valetul pe alta.

— De ce trebuie să vă chem până nu mai pot? le spuse contesa. Să i se spună Lizavetei Ivanovna că o aștept.

Lizaveta Ivanovna intră cu mantoul și pălăria puse.

— În sfârșit, maică! spuse contesa. Ce găteli! Pentru ce?… Pe cine vrei să cucerești?… Dar cum e vremea? Parcă bate vântul.

— Nicidecum, luminăția voastră! E foarte liniștit! răspunse valetul.

— Vorbiți mereu într-o doară! Deschideți oberlihtul. Așa e: vânt! Și încă ce vânt rece! Să se deshame! Lizanka, nu mai mergem; degeaba te-ai gătit.

„Iată viața mea!” își spuse Lizaveta Ivanovna.

Într-adevăr, Lizaveta Ivanovna era o făptură tare nefericită. Amară e pâinea străinului, spune Dante, și greu de urcat treptele casei străine; dar cine să cunoască amărăciunea traiului la cheremul altuia, dacă nu biata fată crescută în casa unei bătrâne de neam? Contesa *** nu avea, desigur, un suflet rău; era însă capricioasă, ca o femeie răsfățată de lume, zgârcită și cufundată într-un egoism rece, ca toți bătrânii care și-au trăit iubirile și sunt străini de prezent. Lua parte la toate deșertăciunile lumii mari, se târa pe la baluri, unde ședea într-un colț, fardată și îmbrăcată după moda veche, ca o podoabă hidoasă și nelipsită a sălii; oaspeții veniți se apropiau de ea cu plecăciuni adânci, ca după un ritual statornicit, și apoi nimeni nu se mai ocupa de dânsa. Primea la ea întregul oraș, păzind o etichetă severă și fără să mai recunoască pe nimeni după chip. Numeroasele ei slugi, îngrășate și încărunțite în antreu și în odaia slujnicelor, făceau ce voiau, întrecându-se să o jefuiască pe bătrâna cu un picior în groapă. Lizaveta Ivanovna era martira casei. Turna ceaiul și era certată că se cheltuiește prea mult zahăr; citea romane cu glas tare și era vinovată de toate greșelile autorului; o însoțea pe contesă la plimbare și răspundea de vreme și de caldarâm. I se hotărâse o leafă care nu-i era plătită niciodată în întregime; în schimb, i se cerea să fie îmbrăcată ca toată lumea, adică așa cum se îmbrăcau foarte puțini. În societate avea rolul cel mai jalnic. Toți o cunoșteau și nimeni n-o băga în seamă; la baluri dansa numai când lipsea o pereche la cadril, iar doamnele o luau de braț ori de câte ori aveau nevoie să meargă să-și dreagă ceva la toaletă. Era mândră, își simțea dureros situația și privea în jur, așteptând cu nerăbdare un izbăvitor; dar tinerii, socotiți în ușuratica lor vanitate, n-o învredniceau de atenție, deși Lizaveta Ivanovna era de o sută de ori mai drăgălașă decât fetele de măritat, obraznice și reci, pe lângă care se învârteau. De câte ori nu se furișase din salonul somptuos și plicticos ca să se ducă să plângă în sărmana ei odaie, unde se aflau un paravan căptușit cu tapet, o comodă, o oglinjoară și un pat vopsit, și unde o lumânare de seu ardea slab într-un sfeșnic de aramă!

Odată — asta se petrecea la două zile după seara descrisă la începutul acestei povestiri și cu o săptămână înaintea scenei la care ne-am oprit —, odată, Lizaveta Ivanovna, șezând lângă fereastră la gherghef, aruncă din întâmplare ochii în stradă și văzu un tânăr ofițer de geniu, care stătea nemișcat, cu privirea ațintită la fereastra ei. Își plecă fruntea și se apucă iar de lucru; după cinci minute se uită din nou — tânărul ofițer era tot acolo. Neavând obiceiul să cocheteze cu ofițerii de pe stradă, nu se mai uită pe fereastră și cusu vreo două ceasuri fără să ridice capul. Se servi prânzul. Se ridică, începu să-și strângă ghergheful și, privind din întâmplare în stradă, îl văzu iar pe ofițer. I se păru destul de ciudat. După masă se apropie de fereastră cu oarecare neliniște, dar ofițerul nu mai era — și-l uită…

Peste vreo două zile, ieșind cu contesa ca să urce în trăsură, îl văzu din nou. Stătea chiar lângă intrare, cu fața ascunsă în gulerul de castor; ochii negri îi scânteiau de sub pălărie. Lizaveta Ivanovna se sperie, fără să știe de ce, și urcă în trăsură cu o tulburare de neînțeles.

Întoarsă acasă, alergă la fereastră: ofițerul stătea în același loc, cu ochii ațintiți asupra ei. Se depărtă, chinuită de curiozitate și răscolită de un simțământ cu totul nou pentru dânsa.

De atunci nu trecea zi fără ca tânărul să se arate la ceasul știut sub ferestrele casei. Între el și ea se înfiripase o legătură fără cuvinte. Șezând la locul ei, cu lucrul în mâini, îi simțea apropierea, ridica fruntea și-l privea, pe zi ce trecea, tot mai îndelung. Tânărul părea să-i fie recunoscător; cu privirea ageră a tinereții, ea vedea cum o roșeață grabnică îi acoperea obrajii palizi de fiecare dată când li se întâlneau ochii. După o săptămână îi zâmbi…

Când Tomski ceruse voie să-i prezinte contesei un prieten, inima bietei fete începuse să bată cu putere. Dar, aflând că Narumov nu era de la geniu, ci din garda călare, îi păruse rău că prin întrebarea ei nechibzuită își trădase taina în fața ușuraticului Tomski.

Hermann era fiul unui neamț rusificat, care-i lăsase un mic capital. Adânc încredințat că trebuia să-și asigure neatârnarea, Hermann nu se atingea nici măcar de dobândă, trăia numai din soldă și nu-și îngăduia nici cel mai mic capriciu. De altfel, era închis și ambițios, iar camarazii aveau rareori prilejul să râdă de economia lui exagerată. Avea patimi puternice și o închipuire înflăcărată, dar tăria de caracter îl ferise de rătăcirile obișnuite ale tinereții. Astfel, deși jucător în sufletul lui, nu luase niciodată cărțile în mână, căci socotise că starea sa nu-i îngăduia, cum spunea el, să jertfească necesarul în nădejdea de a dobândi prisosul; în schimb, nopți întregi ședea la mesele de joc și urmărea cu un freamăt febril întorsăturile partidelor.

Povestea celor trei cărți îi răscolise puternic închipuirea și nu-i ieșise din minte toată noaptea. „Dar dacă…”, se gândea el în seara următoare, hoinărind prin Petersburg. „Dacă bătrâna contesă mi-ar dezvălui taina ei! Sau mi-ar spune cele trei cărți fără greș! De ce să nu-mi încerc norocul?… Să-i fiu prezentat, să-i intru în grații, poate chiar să-i devin amant — dar toate astea cer timp, iar ea are optzeci și șapte de ani; poate să moară într-o săptămână, în două zile!… Și povestea însăși?… Oare-i de crezut?… Nu! Chibzuința, cumpătarea și hărnicia: iată cele trei cărți ale mele fără greș, iată ce-mi va întrei, îmi va înșepti capitalul și-mi va aduce liniște și neatârnare!”

Cugetând astfel, se pomeni pe una dintre străzile de căpetenie ale Petersburgului, în fața unei case cu arhitectură veche. Strada era înțesată de echipaje; trăsurile se perindau una după alta la intrarea luminată. Din ele cobora când piciorul zvelt al unei tinere frumuseți, când o cizmă înaltă cu pintenii zăngănind, când un ciorap vărgat și un pantof de diplomat. Blănuri și mantale treceau prin fața portarului impunător. Hermann se opri.

— A cui e casa asta? îl întrebă pe paznicul din ghereta de la colț.

— A contesei ***, răspunse paznicul.

Hermann tresări. Uimitoarea poveste i se înfățișă din nou în minte. Începu să dea târcoale casei, gândindu-se la stăpâna ei și la darul ei minunat. Se întoarse târziu în modestul său adăpost; multă vreme nu putu adormi, iar când îl cuprinse somnul, visă cărți, o masă verde, teancuri de bancnote și grămezi de galbeni. Punea carte după carte, îndoia colțurile fără șovăire, câștiga întruna, trăgea aurul spre el și-și îndesa bancnotele în buzunar. Trezindu-se târziu, suspină după avuția lui închipuită, porni iar să hoinărească prin oraș și se pomeni din nou în fața casei contesei ***. O putere necunoscută părea că-l atrăgea acolo. Se opri și privi ferestrele. La una dintre ele zări un căpșor cu păr negru, aplecat, probabil, asupra unei cărți sau asupra lucrului de mână. Căpșorul se ridică. Hermann văzu un chip proaspăt și doi ochi negri. Clipa aceea îi hotărî soarta.

III

Îmi scrieți, îngerul meu, scrisori de câte patru pagini mai repede decât apuc eu să le citesc. Corespondență

Abia apucase Lizaveta Ivanovna să-și scoată mantoul și pălăria, când contesa trimise după ea și porunci să se aducă din nou trăsura. Ieșiră să urce. Tocmai când doi lachei ridicau bătrâna și o strecurau pe ușiță, Lizaveta Ivanovna îl zări lângă roată pe ofițerul ei de geniu; el o apucă de mână și, până să-și vină ea în fire din spaimă, tânărul dispăru: o scrisoare îi rămăsese în mână. O ascunse în mănușă și tot drumul nu mai auzi și nu mai văzu nimic. Contesa avea obiceiul să întrebe întruna în trăsură: cine a trecut pe lângă noi? Cum se cheamă podul acesta? Ce scrie pe firma aceea? De data aceasta Lizaveta Ivanovna răspundea la întâmplare și pe de lături, stârnind mânia contesei.

— Ce-i cu tine, maică? Ai înțepenit, ori ce? Nu m-auzi sau nu mă înțelegi?… Slavă Domnului, nu-s nici peltică, nici nu mi-am pierdut încă mințile!

Lizaveta Ivanovna n-o asculta. Ajunsă acasă, alergă în camera ei și scoase scrisoarea din mănușă: nu era pecetluită. O citi. Scrisoarea cuprindea o mărturisire de dragoste; era duioasă, respectuoasă și luată cuvânt cu cuvânt dintr-un roman nemțesc. Dar Lizaveta Ivanovna nu știa nemțește și fu foarte încântată de ea. Totuși, scrisoarea primită o neliniștea peste măsură. Pentru întâia oară intra în legături tainice și apropiate cu un tânăr. Îndrăzneala lui o înspăimânta. Își mustra purtarea nechibzuită și nu știa ce să facă: să nu mai stea la fereastră și, prin nepăsare, să-i taie tânărului ofițer pofta de a o mai urmări? Să-i trimită scrisoarea înapoi? Să-i răspundă rece și hotărât? N-avea cu cine să se sfătuiască; n-avea nici prietenă, nici povățuitoare. Lizaveta Ivanovna se hotărî să răspundă.

Se așeză la măsuța de scris, luă pana, hârtia — și rămase pe gânduri. Își începu de mai multe ori scrisoarea și o rupse: când i se păreau vorbele prea îngăduitoare, când prea aspre. Până la urmă izbuti să scrie câteva rânduri de care fu mulțumită.

„Sunt încredințată”, scria ea, „că aveți gânduri cinstite și că n-ați vrut să mă jigniți printr-un gest nechibzuit; dar cunoștința noastră n-ar fi trebuit să înceapă în felul acesta. Vă înapoiez scrisoarea și nădăjduiesc că nu voi mai avea prilejul să mă plâng de o lipsă de respect pe care nu o merit.”

A doua zi, văzându-l pe Hermann apropiindu-se, Lizaveta Ivanovna se ridică de la gherghef, trecu în sala mare, deschise oberlihtul și aruncă scrisoarea în stradă, bizuindu-se pe iuțeala tânărului ofițer. Hermann alergă, o ridică și intră într-o cofetărie. Rupând pecetea, găsi propria scrisoare și răspunsul Lizavetei Ivanovna. Se așteptase la asta și se întoarse acasă, cu mintea prinsă de urzeala lui.

Trei zile mai târziu, o tânără domnișorică, cu ochi vioi, îi aduse Lizavetei Ivanovna un bilețel de la magazinul de mode. Ea îl desfăcu neliniștită, așteptându-se să i se ceară bani, și recunoscu deodată scrisul lui Hermann.

— Ai greșit, drăguțo, spuse ea. Bilețelul acesta nu-i pentru mine.

— Ba chiar pentru dumneavoastră e! răspunse fata îndrăzneață, fără să-și ascundă zâmbetul viclean. Binevoiți să-l citiți!

Lizaveta Ivanovna îl parcurse în grabă. Hermann cerea o întâlnire.

— Nu se poate! spuse Lizaveta Ivanovna, speriată atât de graba cererii, cât și de mijlocul folosit. Cu siguranță, nu mie mi-a fost scris!

Și rupse scrisoarea în bucățele.

— Dacă nu era pentru dumneavoastră, de ce ați rupt-o? spuse domnișorica. I-aș fi înapoiat-o celui care a trimis-o.

— Te rog, drăguțo, spuse Lizaveta Ivanovna, roșind la această observație, să nu-mi mai aduci bilete de-acum înainte. Iar celui care te-a trimis spune-i că ar trebui să-i fie rușine…

Dar Hermann nu se lăsă. Lizaveta Ivanovna primea de la el scrisori în fiecare zi, când într-un fel, când într-altul. Nu mai erau traduse din nemțește. Hermann le scria însuflețit de patimă și vorbea în graiul său; din ele răzbăteau și îndărătnicia dorințelor lui, și învălmășeala unei închipuiri neînfrânate. Lizaveta Ivanovna nu se mai gândea să le înapoieze: se îmbăta cu ele; începu să-i răspundă, iar biletele ei deveneau tot mai lungi și mai duioase. În cele din urmă îi aruncă pe fereastră următoarea scrisoare:

„Astăzi e bal la ambasadorul ***. Contesa va fi acolo. Vom rămâne până pe la două. Iată un prilej să mă vedeți singură. Îndată ce va pleca contesa, slugile se vor împrăștia, probabil; în vestibul va rămâne portarul, dar și el se retrage de obicei în cămăruța lui. Veniți la unsprezece și jumătate. Mergeți de-a dreptul la scară. Dacă găsiți pe cineva în antreu, întrebați dacă e acasă contesa. Vi se va spune că nu, și atunci n-aveți ce face: va trebui să vă întoarceți. Dar, probabil, n-o să întâlniți pe nimeni. Slujnicele stau la ele, toate în aceeași cameră. Din antreu luați-o la stânga și mergeți tot înainte până la dormitorul contesei. În dormitor, după paravan, veți vedea două uși mici: cea din dreapta dă într-un cabinet în care contesa nu intră niciodată; cea din stânga, într-un coridor, iar chiar acolo se află o scară îngustă în spirală: ea duce în camera mea.”

Hermann fremăta ca un tigru, așteptând ceasul hotărât. La zece seara era deja în fața casei contesei. Vremea era cumplită: vântul urla, zăpada umedă cădea în fulgi mari; felinarele luminau slab; străzile erau pustii. Din când în când se târa câte un birjar cu mârțoaga lui slabă, căutând din ochi un mușteriu întârziat. Hermann stătea numai în surtuc, fără să simtă nici vântul, nici zăpada. În sfârșit, fu adusă trăsura contesei. Hermann văzu cum lacheii scoteau, sprijinind-o de subsuori, bătrâna gârbovă, înfofolită în haina de samur, și cum în urma ei se ivea o clipă protejata sa, într-o mantie subțire, cu flori proaspete în păr. Portiera se trânti. Trăsura porni greoi prin zăpada afânată. Portarul închise ușa. Ferestrele se întunecară. Hermann începu să dea târcoale casei rămase pustii; se apropie de un felinar și se uită la ceas: era unsprezece și douăzeci. Rămase sub felinar, cu ochii ațintiți la arătător, așteptând să treacă minutele rămase. La unsprezece și jumătate fix, Hermann urcă treptele contesei și intră în vestibulul viu luminat. Portarul nu era acolo. Hermann urcă în fugă scara, deschise ușa antreului și văzu un slujitor dormind sub lampă, într-un fotoliu vechi, pătat. Cu pas ușor și sigur, trecu pe lângă el. Sala mare și salonul erau întunecate. Lampa din antreu le lumina slab. Hermann intră în dormitor.

În fața unui dulăpior plin de icoane vechi pâlpâia o candelă de aur. Fotolii și canapele cu damascul decolorat, cu perne de puf și cu poleiala ștearsă, stăteau într-o simetrie tristă de-a lungul pereților îmbrăcați în tapet chinezesc. Pe perete atârnau două portrete pictate la Paris de doamna Lebrun. Unul înfățișa un bărbat de vreo patruzeci de ani, rumen și gras, în uniformă verde-deschis, cu o stea de ordin la piept; celălalt, o tânără frumusețe cu nas acvilin, cu părul netezit la tâmple și cu un trandafir în părul pudrat. Prin toate colțurile se îngrămădeau păstorițe de porțelan, pendule de masă lucrate de vestitul Leroy, cutiuțe, rulete, evantaie și felurite jucărioare de damă, născocite la sfârșitul veacului trecut, odată cu balonul lui Montgolfier și cu magnetismul lui Mesmer. Hermann trecu după paravan. În spatele lui se afla un pat mic de fier; în dreapta, ușa cabinetului, în stânga, cealaltă, spre coridor. Hermann o deschise și văzu scara îngustă în spirală, care ducea la odaia bietei protejate… Dar se întoarse și intră în cabinetul întunecat.

Timpul trecea încet. Totul era liniștit. În salon bătu miezul nopții; prin toate odăile, ceasornicele bătură douăsprezece unul după altul, apoi se făcu iar tăcere. Hermann stătea rezemat de soba rece. Era liniștit; inima îi bătea regulat, ca a unui om hotărât la o faptă primejdioasă, dar necesară. Ceasornicele bătură unu, apoi două dimineața, și el auzi în depărtare huruitul unei trăsuri. Îl cuprinse o tulburare fără voie. Trăsura se apropie și se opri. Auzi zgomotul scăriței coborâte. În casă se porni forfotă. Slugile alergară, răsunară glasuri și casa se lumină. În dormitor intrară în grabă trei cameriste bătrâne, apoi contesa, abia vie, care se lăsă într-un fotoliu Voltaire. Hermann privea printr-o crăpătură; Lizaveta Ivanovna trecu pe lângă el. Îi auzi pașii grăbiți pe treptele scării ei. În inimă i se trezi ceva asemănător unei mustrări de cuget și se stinse îndată. Încremeni.

Contesa începu să se dezbrace în fața oglinzii. I se desprinse boneta împodobită cu trandafiri; i se luă peruca pudrată de pe capul cărunt, tuns scurt. Acele cădeau ca ploaia în jurul ei. Rochia galbenă, brodată cu argint, îi alunecă la picioarele umflate. Hermann fu martorul tainelor respingătoare ale toaletei ei; în sfârșit, contesa rămase în cămășuța de noapte și cu scufia pe cap: în această ținută, mai potrivită bătrâneții sale, părea mai puțin înfricoșătoare și hâdă.

Ca toți bătrânii îndeobște, contesa suferea de nesomn. După ce se dezbrăcă, se așeză lângă fereastră, în fotoliul Voltaire, și le trimise pe cameriste afară. Lumânările fură luate; odaia rămase iar luminată numai de candelă. Contesa ședea galbenă toată, mișcându-și buzele lăsate și legănându-se într-o parte și-n alta. Ochii tulburi vădeau o deplină absență a gândului; privind-o, ai fi putut crede că legănarea înspăimântătoarei bătrâne nu venea din voința ei, ci din lucrarea unui galvanism ascuns. Deodată, chipul acela mort se schimbă într-un fel de neînțeles. Buzele încetară să se miște, ochii prinseră viață: în fața contesei stătea un bărbat necunoscut.

— Nu vă speriați, pentru Dumnezeu, nu vă speriați! spuse el cu glas limpede și scăzut. N-am de gând să vă fac vreun rău; am venit să vă implor o favoare.

Bătrâna îl privea în tăcere și părea că nu-l auzise. Hermann își închipui că era surdă și, aplecându-se chiar la urechea ei, îi repetă aceleași cuvinte. Bătrâna tăcea mai departe.

— Puteți, urmă Hermann, să-mi făuriți fericirea întregii vieți, și asta nu vă va costa nimic: știu că puteți ghici trei cărți la rând…

Hermann se opri. Contesa părea să fi înțeles ce i se cerea; părea că-și caută cuvintele pentru răspuns.

— A fost o glumă, spuse în cele din urmă. Vă jur! A fost o glumă!

— Cu asta nu-i de glumit, răspunse Hermann mânios. Amintiți-vă de Ciaplițki, pe care l-ați ajutat să-și scoată banii pierduți.

Contesa se tulbură vădit. Trăsăturile îi trădară o puternică frământare sufletească, dar curând căzu iar în amorțirea de mai înainte.

— Puteți să-mi spuneți cele trei cărți fără greș? urmă Hermann.

Contesa tăcea. Hermann continuă:

— Pentru cine vă păstrați taina? Pentru nepoți? Sunt bogați și fără ea; nici nu știu prețul banului. Cele trei cărți ale dumneavoastră nu pot ajuta un risipitor. Cine nu știe să păstreze moștenirea părintească tot în sărăcie va muri, orice puteri diavolești s-ar strădui pentru el. Eu nu sunt risipitor; cunosc prețul banului. Cu mine, cele trei cărți ale dumneavoastră nu vor fi irosite. Ei!…

Se opri și-i așteptă răspunsul, tremurând. Contesa tăcea; Hermann căzu în genunchi.

— Dacă inima dumneavoastră a cunoscut vreodată iubirea, spuse el, dacă vă amintiți desfătările ei, dacă ați zâmbit măcar o dată la plânsul fiului nou-născut, dacă v-a bătut vreodată în piept ceva omenesc, atunci vă implor în numele simțămintelor de soție, de amantă, de mamă — în numele a tot ce e sfânt în viață —, nu-mi respingeți rugămintea! Dezvăluiți-mi taina! La ce vă mai folosește?… Poate că e legată de un păcat cumplit, de pierderea fericirii veșnice, de un legământ cu diavolul… Gândiți-vă: sunteți bătrână, nu mai aveți mult de trăit — sunt gata să iau păcatul dumneavoastră asupra sufletului meu. Numai dezvăluiți-mi taina. Gândiți-vă că fericirea unui om e în mâinile dumneavoastră; că nu numai eu, ci și copiii, nepoții și strănepoții mei vă vor binecuvânta amintirea și o vor cinsti ca pe ceva sfânt…

Bătrâna nu răspundea niciun cuvânt. Hermann se ridică.

— Vrăjitoare bătrână! spuse el printre dinții strânși. Atunci am să te silesc să răspunzi…

Și scoase din buzunar un pistol.

La vederea pistolului, contesa vădi pentru a doua oară o puternică tulburare. Începu să dea din cap și ridică mâna, ca și cum s-ar fi apărat de împușcătură… Apoi se prăbuși pe spate… și rămase nemișcată.

— Lăsați copilăriile, spuse Hermann, luând-o de mână. Vă întreb pentru ultima oară: vreți să-mi spuneți cele trei cărți — da sau nu?

Contesa nu răspundea. Hermann văzu că murise.

IV

7 mai 18**
Om fără morală și fără credință!
Corespondență

Lizaveta Ivanovna ședea în camera ei, încă în rochia de bal, cufundată în gânduri. La întoarcere se grăbise să trimită de lângă ea slujnica somnoroasă care-i oferise fără chef ajutorul; îi spusese că avea să se dezbrace singură și intrase tremurând în odaie, nădăjduind să-l găsească acolo pe Hermann și dorind să nu-l găsească. Dintr-o privire se încredințase că nu era și mulțumise sorții pentru piedica ivită în calea întâlnirii lor. Se așezase fără să se dezbrace și începuse să-și amintească toate împrejurările care o duseseră atât de departe, într-un timp atât de scurt. Nu trecuseră nici trei săptămâni de când îl văzuse pentru întâia oară pe tânăr de la fereastră — și acum își scriau, iar el izbutise să smulgă de la ea o întâlnire noaptea! Îi știa numele numai pentru că unele scrisori erau semnate; nu vorbise niciodată cu el, nu-i auzise glasul, nu auzise niciodată nimic despre el… până chiar în seara aceea.

Ciudat lucru! Chiar în seara aceea, la bal, Tomski, supărat pe tânăra prințesă Polina ***, care, împotriva obiceiului, cocheta cu altcineva, voise să se răzbune arătându-se nepăsător: o invitase pe Lizaveta Ivanovna și dansase cu ea o mazurcă fără sfârșit. Tot timpul o necăjise pentru slăbiciunea ei față de ofițerii de geniu, o încredințase că știa mult mai multe decât putea bănui ea, iar unele glume nimeriseră atât de bine, încât Lizaveta Ivanovna crezuse de câteva ori că îi cunoștea taina.

— De la cine știți toate astea? îl întrebase ea râzând.

— De la un prieten al unei persoane pe care o cunoașteți, răspunsese Tomski. Un om cu totul deosebit!

— Și cine e acest om cu totul deosebit?

— Îl cheamă Hermann.

Lizaveta Ivanovna nu răspunsese nimic, dar mâinile și picioarele îi înghețaseră…

— Acest Hermann, continuase Tomski, e un adevărat personaj de roman: are profilul lui Napoleon și sufletul lui Mefistofel. Cred că are cel puțin trei fărădelegi pe conștiință. Ce-ați pălit!…

— Mă doare capul… Dar ce v-a spus Hermann, sau cum îl cheamă?…

— Hermann e foarte nemulțumit de prietenul său: spune că în locul lui s-ar purta cu totul altfel… Ba chiar cred că Hermann însuși are gânduri cu dumneavoastră; cel puțin, ascultă cu mult interes exclamațiile îndrăgostite ale prietenului său.

— Dar unde m-a văzut?

— La biserică, poate, la plimbare!… Dumnezeu știe! Poate chiar în camera dumneavoastră, în timp ce dormeați: de el e de așteptat și asta…

Trei doamne care se apropiaseră întrebând „oubli ou regret?” [5] întrerupseseră conversația, ce stârnise în Lizaveta Ivanovna o curiozitate chinuitoare. Doamna aleasă de Tomski fusese chiar prințesa ***. Izbutise să se lămurească cu el, făcând încă un tur și încă o învârtitură în fața scaunului ei. Întors la loc, Tomski nu se mai gândise nici la Hermann, nici la Lizaveta Ivanovna. Ea voise cu orice preț să reia conversația întreruptă; dar mazurca se sfârșise și, curând după aceea, bătrâna contesă plecase.

Vorbele lui Tomski nu fuseseră decât flecăreală de mazurcă, dar pătrunseseră adânc în sufletul tinerei visătoare. Portretul schițat de el semăna cu imaginea pe care și-o făurise ea însăși, iar acest personaj, ajuns de-acum banal mulțumită romanelor la modă, îi înspăimânta și-i fermeca închipuirea. Ședea cu brațele goale încrucișate, cu capul, încă împodobit cu flori, plecat pe pieptul dezgolit… Deodată ușa se deschise și intră Hermann. Ea tresări…

— Unde ați fost? întrebă într-o șoaptă speriată.

— În dormitorul bătrânei contese, răspunse Hermann. Acum vin de la ea. Contesa a murit.

— Dumnezeule!… Ce spuneți?…

— Și se pare, continuă Hermann, că eu sunt pricina morții ei.

Lizaveta Ivanovna îl privi și vorbele lui Tomski îi răsunară în suflet: omul acesta are cel puțin trei fărădelegi pe conștiință! Hermann se așeză pe pervaz, lângă ea, și-i povesti totul.

Lizaveta Ivanovna îl ascultă îngrozită. Așadar, scrisorile acelea pătimașe, cererile acelea înflăcărate, urmărirea aceea îndrăzneață și stăruitoare — toate acestea nu fuseseră iubire! Bani — iată după ce tânjea sufletul lui! Nu ea îi putea împlini dorințele și aduce fericirea! Biata protejată nu fusese decât unealta oarbă a unui tâlhar, a ucigașului bătrânei sale binefăcătoare!… Izbucni într-un plâns amar, cuprinsă de căință târzie și chinuitoare.

Hermann o privea în tăcere; și inima lui era sfâșiată, dar nici lacrimile bietei fete, nici farmecul uimitor al durerii ei nu-i mișcau sufletul aspru. Nu simțea nicio mustrare de cuget la gândul bătrânei moarte. Un singur lucru îl îngrozea: pierderea fără întoarcere a tainei de la care așteptase îmbogățirea.

— Sunteți un monstru! spuse în cele din urmă Lizaveta Ivanovna.

— Nu i-am vrut moartea, răspunse Hermann. Pistolul meu nu e încărcat.

Tăcură.

Se făcea ziuă. Lizaveta Ivanovna stinse lumânarea pe sfârșite; o lumină palidă îi umplu odaia. Își șterse ochii plânși și-i ridică spre Hermann: ședea pe pervaz, cu brațele încrucișate, încruntat amenințător. În această atitudine semăna uimitor cu portretul lui Napoleon. Asemănarea o izbi chiar și pe Lizaveta Ivanovna.

— Cum o să ieșiți din casă? spuse ea în cele din urmă. Mă gândeam să vă conduc pe scara tainică, dar trebuie să trecem pe lângă dormitor și mi-e frică.

— Spuneți-mi cum găsesc scara aceea tainică și am să ies.

Lizaveta Ivanovna se ridică, scoase o cheie din comodă, i-o înmână lui Hermann și-i dădu îndrumări amănunțite. Hermann îi strânse mâna rece, care nu-i răspunse, îi sărută creștetul plecat și ieși.

Coborî scara în spirală și intră iar în dormitorul contesei. Bătrâna moartă ședea împietrită; chipul ei arăta o liniște adâncă. Hermann se opri în fața ei, o privi îndelung, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze de cumplitul adevăr; în sfârșit intră în cabinet, găsi pe pipăite ușa ascunsă sub tapet și începu să coboare scara întunecată, răscolit de simțăminte ciudate. Pe aceeași scară, se gândea el, poate că acum șaizeci de ani, spre același dormitor și la același ceas, se furișa, într-un caftan brodat, pieptănat à l’oiseau royal [6] și strângându-și la inimă pălăria în trei colțuri, un tânăr norocos, de mult putrezit în mormânt, în vreme ce inima bătrânei sale amante abia astăzi încetase să bată…

La capătul scării, Hermann găsi o ușă, o descuie cu aceeași cheie și se pomeni într-un coridor de trecere, care-l scoase în stradă.

V

În noaptea aceea mi s-a arătat răposata baroană von V***. Era toată în alb și mi-a spus: „Vă salut, domnule consilier!” Swedenborg

La trei zile după noaptea fatală, la nouă dimineața, Hermann se duse la mănăstirea ***, unde urma să se facă slujba de înmormântare a contesei. Deși nu simțea căință, nu putea totuși să înăbușe cu totul glasul conștiinței, care-i repeta: ești ucigașul bătrânei! Avea puțină credință adevărată, dar o mulțime de superstiții. Credea că moarta putea să-i înrâurească viața în rău și se hotărâse să vină la înmormântare ca să-i ceară iertare.

Biserica era plină. Hermann abia izbuti să-și croiască drum prin mulțime. Sicriul se afla pe un catafalc bogat, sub un baldachin de catifea. Răposata zăcea cu mâinile încrucișate pe piept, cu o bonetă de dantelă și într-o rochie de atlaz alb. În jur stăteau cei ai casei: slugile în caftane negre, cu panglici purtând însemnele casei pe umăr și cu lumânări în mâini; rudele în doliu adânc — copii, nepoți și strănepoți. Nimeni nu plângea; lacrimile ar fi fost une affectation [7]. Contesa era atât de bătrână, încât moartea ei nu putea uimi pe nimeni, iar rudele o socoteau de mult o ființă care-și trăise traiul. Un tânăr arhiereu rosti cuvântul de îngropăciune. În vorbe simple și mișcătoare zugrăvi adormirea pașnică a dreptei, ai cărei ani îndelungați fuseseră o liniștită și înduioșătoare pregătire pentru sfârșitul creștinesc. „Îngerul morții a găsit-o”, spuse oratorul, „veghind cu gânduri bune și așteptând Mirele de la miezul nopții.” Slujba se săvârși cu o cuviință tristă. Rudele se apropiară cele dintâi să-și ia rămas-bun de la răposată. Apoi veniră numeroșii oaspeți, sosiți să se închine în fața celei care luase atâta vreme parte la petrecerile lor deșarte. După ei, toți oamenii casei. La urmă se apropie bătrâna slujitoare de încredere, de-o vârstă cu răposata. Două fete tinere o țineau de subsuori. Nu mai avea putere să se închine până la pământ și numai ea vărsă câteva lacrimi, sărutând mâna rece a stăpânei. După dânsa, Hermann se hotărî să se apropie de sicriu.

Se închină până la pământ și rămase câteva minute întins pe lespezile reci, presărate cu crengi de brad. În sfârșit se ridică, palid ca însăși răposata, urcă treptele catafalcului și se aplecă… În clipa aceea i se păru că moarta îl privește batjocoritor, mijind un ochi. Hermann se dădu repede înapoi, călcă greșit și se prăbuși pe spate. Îl ridicară. În același timp, Lizaveta Ivanovna fu scoasă leșinată în pridvor. Întâmplarea tulbură pentru câteva minute solemnitatea întunecatei ceremonii. Printre cei de față se stârni un murmur înăbușit, iar un șambelan slăbănog, rudă apropiată a răposatei, îi șopti la ureche englezului de lângă el că tânărul ofițer era fiul ei din flori, la care englezul răspunse rece: „Oh?”

Toată ziua Hermann fu nespus de tulburat. Luând masa într-o cârciumă retrasă, bău, împotriva obiceiului său, foarte mult, în nădejdea că-și va înăbuși zbuciumul lăuntric. Dar vinul îi înfierbântă și mai tare închipuirea. Întors acasă, se aruncă îmbrăcat pe pat și adormi adânc.

Se trezi noaptea; luna îi lumina odaia. Se uită la ceas: era trei fără un sfert. Somnul îi pierise; se așeză pe pat și se gândi la înmormântarea bătrânei contese.

În acel moment, cineva privi de afară în fereastra lui și se îndepărtă îndată. Hermann nu-i dădu nicio atenție. După un minut auzi descuindu-se ușa odăii de alături. Crezu că ordonanța lui, beată ca de obicei, se întorcea de la plimbarea de noapte. Dar auzi un mers necunoscut: cineva pășea târșâindu-și încet papucii. Ușa se deschise și intră o femeie în rochie albă. Hermann o luă drept bătrâna lui doică și se miră ce-o putuse aduce la un asemenea ceas. Dar femeia în alb alunecă și se pomeni dintr-odată în fața lui — și Hermann o recunoscu pe contesă!

— Am venit la tine împotriva voinței mele, spuse ea cu glas hotărât, dar mi s-a poruncit să-ți împlinesc rugămintea. Trei, șapte și as îți vor aduce câștig pe rând, cu condiția să nu joci mai mult de o carte în douăzeci și patru de ore și după aceea să nu mai joci niciodată în viață. Te iert pentru moartea mea, cu condiția să te însori cu protejata mea, Lizaveta Ivanovna…

Spunând acestea, se întoarse încet, porni spre ușă și dispăru târșâindu-și papucii. Hermann auzi ușa vestibulului trântindu-se și văzu că cineva se uită din nou în fereastra lui.

Multă vreme Hermann nu-și putu veni în fire. Ieși în cealaltă odaie. Ordonanța dormea pe podea; Hermann o trezi cu greu. Omul era beat ca de obicei și nu se putea scoate nimic cu noimă de la el. Ușa dinspre vestibul era încuiată. Hermann se întoarse în camera lui, aprinse o lumânare și-și însemnă vedenia.

VI

— Atande! [8] — Cum ai îndrăznit să-mi spui „atande”? — Excelență, am spus „atande”, cu respect!

Două idei fixe nu pot exista împreună în lumea sufletească, după cum două corpuri nu pot ocupa același loc în lumea fizică. Trei, șapte, as — în curând acoperiră în închipuirea lui Hermann chipul bătrânei moarte. Trei, șapte, as — nu-i ieșeau din minte și-i jucau pe buze. Văzând o fată tânără, spunea: „Ce zveltă e!… Un adevărat trei de cupă.” Dacă era întrebat cât e ceasul, răspundea: „Șeptar fără cinci.” Orice bărbat pântecos îi amintea de un as. Trei, șapte, as — îl urmăreau în somn, luând toate înfățișările cu putință: treiul înflorea în fața lui sub chipul unui grandiflor [9] luxuriant, șaptele i se arăta ca o poartă gotică, asul ca un păianjen uriaș. Toate gândurile lui se contopiseră într-unul singur: să se folosească de taina care-l costase atât de scump. Începu să se gândească la retragerea din armată și la o călătorie. Voia să smulgă o comoară Fortunei vrăjite, în casele publice de joc din Paris. Întâmplarea îl scuti de aceste osteneli.

La Moscova se alcătuise o societate de jucători bogați, în frunte cu vestitul Cekalinski, care-și petrecuse toată viața la cărți și agonisise odinioară milioane, câștigând polițe și pierzând bani peșin. Îndelungata experiență îi dobândise încrederea tovarășilor, iar casa deschisă, bucătarul vestit, bunăvoința și veselia îi câștigaseră respectul lumii. Veni la Petersburg. Tineretul dădu năvală la el, uitând balurile de dragul cărților și alegând ispitele faraonului în locul ademenirilor galanteriei. Narumov îl aduse la el pe Hermann.

Străbătură un șir de încăperi somptuoase, pline de slujitori îndatoritori. Câțiva generali și consilieri secreți jucau whist; tinerii ședeau tolăniți pe canapele de damasc, mâncau înghețată și fumau din pipă. În salon, la o masă lungă în jurul căreia se înghesuiau vreo douăzeci de jucători, ședea gazda și ținea banca. Era un om de vreo șaizeci de ani, cu o înfățișare cât se poate de respectabilă; capul îi era acoperit de păr cărunt-argintiu; fața plină și proaspătă vădea bunătate; ochii îi luceau, însuflețiți de un zâmbet necontenit. Narumov i-l prezentă pe Hermann. Cekalinski îi strânse prietenește mâna, îl rugă să se simtă în largul său și continuă să dea cărțile.

Talia ținu mult. Pe masă se aflau mai bine de treizeci de cărți. Cekalinski se oprea după fiecare pereche întoarsă, ca să le dea jucătorilor timp să-și așeze mizele, însemna pierderile, le asculta politicos cererile și, cu și mai multă politețe, îndrepta câte un colț îndoit în plus de o mână distrată. În sfârșit, talia se încheie. Cekalinski amestecă pachetul și se pregăti să înceapă alta.

— Îngăduiți-mi să pun o carte, spuse Hermann, întinzând mâna de după un domn gras care ponta acolo.

Cekalinski zâmbi și se înclină în tăcere, în semn de supusă încuviințare. Narumov îl felicită râzând pe Hermann că-și încheiase postul atât de îndelungat și-i ură un început norocos.

— Merge! spuse Hermann, însemnând cu creta miza deasupra cărții sale.

— Cât, vă rog? întrebă bancherul, mijind ochii. Iertați-mă, nu deslușesc.

— Patruzeci și șapte de mii, răspunse Hermann.

La aceste cuvinte toate capetele se întoarseră într-o clipă și toți ochii se ațintiră asupra lui Hermann.

„A înnebunit!” își spuse Narumov.

— Îngăduiți-mi să vă atrag atenția, spuse Cekalinski cu zâmbetul său neschimbat, că jucați tare: aici nimeni n-a pus încă mai mult de două sute șaptezeci și cinci la o miză simplă.

— Ei și? răspunse Hermann. Primiți cartea mea sau nu?

Cekalinski se înclină cu aceeași înfățișare de supusă încuviințare.

— Voiam numai să vă aduc la cunoștință, spuse el, că, fiind onorat cu încrederea tovarășilor mei, nu pot ține banca decât pe bani peșin. În ce mă privește, sunt, firește, încredințat că ajunge cuvântul dumneavoastră, dar, pentru buna rânduială a jocului și a socotelilor, vă rog să puneți banii pe carte.

Hermann scoase din buzunar un bilet de bancă și i-l întinse lui Cekalinski; acesta îi aruncă o privire și-l puse pe cartea lui Hermann.

Începu să dea. În dreapta căzu un nouă, în stânga un trei.

— A câștigat! spuse Hermann, arătându-și cartea.

Printre jucători se stârni un murmur. Cekalinski se încruntă, dar zâmbetul îi reveni îndată pe chip.

— Doriți să vă încasați câștigul? îl întrebă pe Hermann.

— Dacă sunteți bun.

Cekalinski scoase din buzunar câteva bilete de bancă și plăti pe loc. Hermann își luă banii și se depărtă de masă. Narumov nu-și putea reveni. Hermann bău un pahar de limonadă și plecă acasă.

În seara următoare veni din nou la Cekalinski. Gazda ținea banca. Hermann se apropie de masă; pontatorii îi făcură îndată loc, iar Cekalinski îl salută cu o plecăciune amabilă. Hermann așteptă o nouă talie, puse o carte și așeză pe ea cele patruzeci și șapte de mii ale sale, împreună cu câștigul din ajun.

Cekalinski începu să dea. În dreapta căzu un valet, în stânga un șapte.

Hermann întoarse șaptele.

Toți scoaseră o exclamație. Cekalinski se tulbură vădit. Numără nouăzeci și patru de mii și i le înmână lui Hermann. Acesta le primi cu sânge rece și plecă îndată.

În seara următoare, Hermann se înfățișă iar la masă. Toți îl așteptau. Generalii și consilierii secreți își lăsară whistul ca să privească un joc atât de neobișnuit. Tinerii ofițeri săriră de pe canapele; toți slujitorii se adunară în salon. Cu toții îl înconjurară pe Hermann. Ceilalți jucători nu-și puseră cărțile, așteptând cu nerăbdare să vadă cum avea să sfârșească. Hermann stătea la masă, pregătindu-se să ponteze singur împotriva lui Cekalinski, palid, dar zâmbind încă. Fiecare desigilă un pachet de cărți. Cekalinski amestecă. Hermann tăie și-și puse cartea, acoperind-o cu un teanc de bilete de bancă. Semăna cu un duel. În jur domnea o tăcere adâncă.

Cekalinski începu să dea; mâinile îi tremurau. În dreapta căzu o damă, în stânga un as.

— Asul a câștigat! spuse Hermann și-și întoarse cartea.

— Dama dumneavoastră e bătută, spuse Cekalinski cu bunăvoință.

Hermann tresări: într-adevăr, în locul asului pusese dama de pică. Nu-și credea ochilor și nu înțelegea cum putuse să tragă o carte în locul alteia.

În clipa aceea i se păru că dama de pică mijește un ochi și rânjește. Asemănarea neobișnuită îl izbi…

— Bătrâna! strigă el îngrozit.

Cekalinski trase spre el biletele pierdute. Hermann stătea nemișcat. Când se depărtă de masă, izbucniră vorbe zgomotoase.

— Strașnic a mai pontat! spuneau jucătorii.

Cekalinski amestecă din nou cărțile; jocul își urmă cursul.

ÎNCHEIERE

Hermann a înnebunit. E în spitalul Obuhov, la numărul 17; nu răspunde la nicio întrebare și bolborosește cu o iuțeală neobișnuită: „Trei, șapte, as! Trei, șapte, damă!…”

Lizaveta Ivanovna s-a măritat cu un tânăr foarte cumsecade; slujește undeva și are o avere frumușică: e fiul fostului administrator al bătrânei contese. În casa Lizavetei Ivanovna e crescută o rudă săracă.

Tomski a fost înaintat căpitan de cavalerie și se însoară cu prințesa Polina.

NOTE

[1] Termenii jocului de cărți. „Faraonul” este un joc de noroc în care jucătorul pontează, adică mizează împotriva celui care ține banca. Acesta întoarce cărți alternativ spre dreapta și spre stânga: în scenele povestirii, cartea din dreapta câștigă pentru bancă, cea din stânga pentru pontator. „Mirandole” desemnează jocul fără mărirea mizei; „ruté”, mizarea repetată pe aceeași carte; „paroli” și „paroli-pe”, sporirea succesivă a mizei, marcată prin îndoirea colțurilor cărții. „Sonica” înseamnă câștigul sau pierderea imediată, la primele cărți întoarse. „Talia” este runda de joc în care se folosește un pachet. Sumele de la masa de joc sunt în ruble. „Biletul de bancă” desemnează aici un titlu bancar plătibil la prezentare.

[2] „La Vénus moscovite”: Venus moscovită (franceză).

[3] „Au jeu de la Reine”: la jocul de cărți al reginei (franceză).

[4] „Grand’maman”: bunică; „Bonjour, mademoiselle Lise”: bună ziua, domnișoară Lise (franceză). „Paul” și „Lise” sunt formele franțuzești folosite în conversația mondenă pentru Pavel și Liza.

[5] „Oubli ou regret?”: uitare sau regret? (franceză). Întrebarea face parte din jocul de alegere a partenerei în timpul mazurcii.

[6] „À l’oiseau royal”: în stilul „păsării regale” (franceză), denumirea unei pieptănături de epocă.

[7] „Une affectation”: o prefăcătorie, o manifestare căutată (franceză).

[8] „Atande”: reproducere fonetică a franțuzescului „attendez” — așteptați. În jargonul jocului, cere o oprire înaintea continuării. Replica finală a epigrafului adaugă în rusă o particulă de deferență, redată aici prin „cu respect”.

[9] „Grandiflor”: denumire de epocă pentru o plantă ornamentală cu flori mari; am păstrat numele folosit de Pușkin.

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

Traducerea a fost realizată prin confruntarea integrală a textului englezesc furnizat, „The Queen of Spades”, cu originalul rusesc „Пиковая дама”. Originalul rusesc a avut prioritate în diferențele de sens, detaliu și registru. Au fost restabilite epigraful general, epigrafele celor șase capitole și titlul încheierii, absente din fișierul englezesc. Epigrafele franceze sunt redate în română; principalele formule franceze din dialog și narațiune sunt păstrate, cu explicații la final.

Printre diferențele corectate după rusă se numără moda anilor 1770 a contesei; întreirea, apoi înșeptirea capitalului în gândurile lui Hermann; surtucul lui și mantia subțire a Lizavetei în scena viscolului; numele ceasornicarului Leroy; tânărul arhiereu care rostește cuvântul de îngropăciune; intenția lui Hermann de a se retrage din armată, nu de a cere concediu; și căsătoria încă viitoare a lui Tomski. Au fost păstrate jocul de cuvinte „Șeptar fără cinci”, gesturile specifice jocului și formulările prin care naratorul lasă nesigură natura întâmplărilor neobișnuite.

Surse pentru confruntare: — Biblioteca virtuală rusă (РВБ), text reprodus după A. S. Pușkin, Opere în 10 volume, Moscova, GIHL, 1959–1962, vol. 5: https://www.rvb.ru/pushkin/01text/06prose/01prose/0866.htm — Biblioteca lui Aleksei Komarov, text integral în șapte secțiuni: https://ilibrary.ru/text/480/p.1/index.html — Wikisource, textul rusesc: https://ru.wikisource.org/wiki/Пиковая_дама_(Пушкин)

Pentru vocabular și context: — V. V. Vinogradov, „Стиль «Пиковой дамы»” (1936): https://feb-web.ru/feb/pushkin/serial/v36/v36-074-.htm — Comentariul ediției rusești, S. M. Petrov: https://www.rvb.ru/pushkin/02comm/0866.htm — Dicționarul jargonului jocurilor de cărți, articolul „руте”: https://card_argo.academic.ru/646/руте — Dicționarul limbii lui Pușkin, vol. 1, articolul „БАНКОВЫЙ”: https://wysotsky.com/0009/300.htm