Împușcătura

„Trăgeam unul în altul.” Baratînski[1]

„Am jurat să-l împușc după dreptul duelului (îmi rămăsese încă focul meu).” „O seară la bivuac”[2]

I

Eram încartiruiți în târgușorul ***. Viața unui ofițer de linie e cunoscută. Dimineața instrucție, manej; masa la comandantul regimentului sau la cârciuma evreiască; seara punci și cărți. În *** nu era nicio casă deschisă, nicio fată de măritat; ne adunam unii la alții, unde, afară de propriile noastre uniforme, nu vedeam nimic.

Un singur om făcea parte din societatea noastră fără să fie militar. Avea vreo treizeci și cinci de ani, și de aceea îl socoteam bătrân. Experiența îi dădea față de noi multe avantaje; pe deasupra, posomorârea lui obișnuită, firea aspră și limba rea aveau o puternică înrâurire asupra minților noastre tinere. Un fel de taină îi învăluia soarta; părea rus, dar purta un nume străin. Odinioară slujise la husari, și chiar cu noroc; nimeni nu știa pricina care-l hotărâse să-și dea demisia și să se așeze într-un târgușor sărac, unde trăia totodată sărăcăcios și risipitor: umbla veșnic pe jos, într-un surtuc negru, ros, dar ținea masă deschisă pentru toți ofițerii regimentului nostru. E drept că masa lui se alcătuia din două sau trei feluri, gătite de un soldat lăsat la vatră, dar șampania curgea gârlă. Nimeni nu-i știa nici averea, nici veniturile, și nimeni nu îndrăznea să-l întrebe despre ele. Avea cărți, cele mai multe militare, și romane. Le dădea bucuros să le citim, fără să le ceară vreodată înapoi; în schimb, nu înapoia niciodată stăpânului cartea pe care o împrumutase. Îndeletnicirea lui de căpetenie era tragerea cu pistolul. Pereții odăii lui erau toți ciuruiți de gloanțe, toți numai găuri, ca un fagure. O bogată colecție de pistoale era singurul lux al sărmanei căsuțe de lut în care locuia. Măiestria la care ajunsese era de necrezut, și dacă s-ar fi oferit să doboare cu glonțul o pară de pe chipiul oricui, nimeni din regimentul nostru n-ar fi stat la îndoială să-i întindă capul. Vorba se abătea adesea, între noi, asupra duelurilor; Silvio (așa am să-i spun) nu se amesteca niciodată. La întrebarea dacă i se întâmplase să se bată, răspundea sec că i se întâmplase, dar nu intra în amănunte, și se vedea că asemenea întrebări îi erau neplăcute. Credeam că avea pe conștiință vreo nefericită victimă a îngrozitoarei lui măiestrii. De altminteri, nici prin cap nu ne trecea să bănuim în el ceva care să semene a lașitate. Sunt oameni a căror simplă înfățișare îndepărtează asemenea bănuieli. O întâmplare neașteptată ne uimi pe toți.

Odată, vreo zece ofițeri de-ai noștri luau masa la Silvio. S-a băut ca de obicei, adică foarte mult; după masă, ne-am apucat să-l rugăm pe gazdă să ne țină banca.[3] Multă vreme s-a împotrivit, căci aproape că nu juca niciodată; în cele din urmă a poruncit să se aducă cărțile, a vărsat pe masă cincizeci de galbeni și s-a așezat să împartă. L-am înconjurat și jocul a început. Silvio avea obiceiul să păstreze la joc o tăcere desăvârșită, nu se certa niciodată și nu dădea explicații. Dacă pontatorului i se întâmpla să greșească socoteala, el fie îi plătea pe loc ce mai era, fie trecea în scris ce era în plus. Noi știam lucrul acesta și nu-l împiedicam să facă după cum îl tăia capul; dar printre noi se afla un ofițer mutat de curând la noi. Jucând și el acolo, îndoi din neatenție un colț în plus. Silvio luă creta și îndreptă socoteala, după obiceiul lui. Ofițerul, crezând că el greșise, se porni să dea explicații. Silvio împărțea mai departe, fără o vorbă. Ofițerul își pierdu răbdarea, luă peria și șterse ce i se păruse că fusese scris pe nedrept. Silvio luă creta și scrise din nou. Ofițerul, înfierbântat de vin, de joc și de râsul camarazilor, se socoti crunt jignit și, înșfăcând furios de pe masă un sfeșnic de aramă, îl azvârli în Silvio, care abia avu timp să se ferească. Ne-am tulburat. Silvio se ridică, pălind de mânie, și, cu ochii scânteietori, spuse: „Domnul meu, binevoiți să ieșiți, și mulțumiți lui Dumnezeu că asta s-a întâmplat în casa mea.”

Nu ne îndoiam de urmări și îl și socoteam pe noul nostru camarad mort. Ofițerul ieși, spunând că e gata să răspundă de ofensă așa cum va dori domnul bancher. Jocul mai ținu câteva minute; dar, simțind că gazdei nu-i mai ardea de joc, ne-am lăsat unul după altul și ne-am împrăștiat pe la cartiruri, vorbind despre locul care avea să se elibereze curând în regiment.

A doua zi, la manej, tocmai ne întrebam dacă mai trăiește bietul locotenent, când el însuși se ivi printre noi; i-am pus aceeași întrebare. Ne răspunse că de la Silvio nu primise încă nicio veste. Asta ne-a mirat. Ne-am dus la Silvio și l-am găsit în curte, trăgând glonț peste glonț într-un as lipit de poartă. Ne primi ca de obicei, fără să spună o vorbă despre întâmplarea din ajun. Trecură trei zile, iar locotenentul tot trăia. Ne întrebam uimiți: se poate oare ca Silvio să nu se bată? Silvio nu se bătu. Se mulțumi cu o explicație foarte ușoară și se împăcă.

Lucrul acesta îl coborî mult în ochii tineretului. Lipsa de curaj e ceea ce iartă cel mai greu tinerii, care de obicei văd în vitejie culmea însușirilor omenești și scuza tuturor viciilor cu putință. Totuși, încetul cu încetul, totul se uită, iar Silvio își recăpătă înrâurirea de mai înainte.

Numai eu nu mă mai puteam apropia de el. Având din fire o închipuire romanțioasă, fusesem mai legat decât toți de omul acesta a cărui viață era o ghicitoare și care mi se părea eroul unei povești tainice. Mă îndrăgea; cel puțin, numai cu mine își lăsa deoparte obișnuita lui vorbă tăioasă și rea și vorbea despre felurite lucruri cu o simplitate și o plăcere neobișnuite. Dar, după seara aceea nefericită, gândul că onoarea lui fusese pătată și că, din vina lui, rămăsese nespălată, gândul acesta nu mă părăsea și mă împiedica să mă port cu el ca înainte; mi-era rușine să mă uit la el. Silvio era prea deștept și prea încercat ca să nu bage de seamă și să nu ghicească pricina. Părea că-l mâhnește; cel puțin de vreo două ori am băgat de seamă la el dorința de a se lămuri cu mine; dar eu am ocolit asemenea prilejuri, și Silvio s-a lăsat de mine. De atunci nu l-am mai văzut decât în mijlocul camarazilor, iar vechile noastre convorbiri de la inimă la inimă au încetat.

Locuitorii risipiți ai capitalei n-au idee de multe dintre impresiile atât de cunoscute celor de la țară sau din orășele, de pildă de așteptarea zilei de poștă: marțea și vinerea, cancelaria regimentului nostru era plină de ofițeri: unul aștepta bani, altul o scrisoare, altul gazete. Plicurile se desfăceau de obicei pe loc, noutățile se împărtășeau, iar cancelaria înfățișa tabloul cel mai însuflețit. Silvio își primea scrisorile pe adresa regimentului nostru și de obicei se afla și el acolo. Odată i se dădu un plic, căruia îi rupse pecetea cu un aer de cea mai mare nerăbdare. Pe când citea scrisoarea, ochii îi scânteiau. Ofițerii, fiecare ocupat cu scrisorile lui, nu băgară de seamă nimic. „Domnilor, le spuse Silvio, împrejurările cer să plec neîntârziat; plec la noapte; sper că n-o să refuzați să luați masa la mine pentru cea din urmă oară. Vă aștept și pe dumneavoastră, urmă el, întorcându-se spre mine, vă aștept negreșit.” Cu aceste cuvinte ieși în grabă, iar noi, înțelegându-ne să ne întâlnim la Silvio, ne-am despărțit, fiecare în partea lui.

Am venit la Silvio la ora hotărâtă și am găsit la el aproape tot regimentul. Toate lucrurile lui erau de-acum împachetate; rămăseseră numai pereții goi, ciuruiți de gloanțe. Ne-am așezat la masă; gazda era neobișnuit de bine dispusă, și curând veselia lui se făcu a tuturor; dopurile pocneau clipă de clipă, paharele spumegau și sfârâiau fără încetare, și cu toată râvna cu putință îi uram celui care pleca drum bun și tot binele. Ne-am ridicat de la masă abia târziu, seara. La împărțirea chipiurilor, Silvio, luându-și rămas-bun de la toți, m-a apucat de mână și m-a oprit chiar în clipa când mă pregăteam să ies. „Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră”, îmi spuse încet. Am rămas.

Oaspeții au plecat; am rămas amândoi, ne-am așezat unul în fața altuia și ne-am aprins lulelele în tăcere. Silvio era îngândurat; nu mai rămăsese nici urmă din veselia lui încordată. Paloarea întunecată, ochii scânteietori și fumul des care-i ieșea pe gură îi dădeau înfățișarea unui adevărat diavol. Trecură câteva minute, și Silvio rupse tăcerea.

— Poate că n-o să ne mai vedem niciodată, îmi spuse; înainte de despărțire, am vrut să mă lămuresc cu dumneavoastră. Ați putut băga de seamă că țin prea puțin la părerea altora; dar pe dumneavoastră vă îndrăgesc și simt că mi-ar fi greu să las în mintea dumneavoastră o impresie nedreaptă.

Se opri și începu să-și umple luleaua arsă; eu tăceam, cu ochii în pământ.

— V-a mirat, urmă el, că n-am cerut satisfacție de la zăpăcitul acela beat, R***. Veți fi de acord că, având dreptul să aleg arma, viața lui era în mâinile mele, iar a mea aproape în afară de orice primejdie: aș putea pune cumpătarea mea numai pe seama mărinimiei, dar nu vreau să mint. Dacă l-aș fi putut pedepsi pe R*** fără să-mi primejduiesc câtuși de puțin viața, nu l-aș fi iertat pentru nimic în lume.

Mă uitam la Silvio uimit. O asemenea mărturisire mă tulbură cu totul. Silvio urmă:

— Întocmai: n-am dreptul să mă expun morții. Acum șase ani am primit o palmă, iar dușmanul meu trăiește încă.

Curiozitatea mea era puternic ațâțată.

— Nu v-ați bătut cu el? l-am întrebat. Pesemne că împrejurările v-au despărțit?

— M-am bătut cu el, răspunse Silvio, și iată amintirea duelului nostru.

Silvio se ridică și scoase dintr-o cutie de carton o bonetă roșie cu ciucure de aur și cu galon (ceea ce francezii numesc bonnet de police[4]); și-o puse pe cap; era străpunsă de un glonț la vreo trei degete deasupra frunții.

— Știți, urmă Silvio, că am slujit în regimentul de husari ***. Firea mea o cunoașteți: sunt deprins să fiu cel dintâi, dar în tinerețe era la mine o patimă. Pe vremea noastră, zurbagiii erau la modă: eu eram cel mai mare zurbagiu din armată. Ne lăudam cu beția: l-am întrecut la băut pe vestitul Burțov, cântat de Denis Davîdov.[5] În regimentul nostru, duelurile se țineau lanț: la toate am fost fie martor, fie parte. Camarazii mă adorau, iar comandanții de regiment, care se schimbau întruna, mă priveau ca pe un rău necesar.

Mă bucuram liniștit (sau neliniștit) de faima mea, când a intrat la noi în regiment un tânăr dintr-o familie bogată și de viță (nu vreau să-i spun numele). De când sunt n-am întâlnit un om fericit atât de strălucit! Închipuiți-vă tinerețe, minte, frumusețe, veselia cea mai nebunească, vitejia cea mai nepăsătoare, un nume răsunător, bani cărora nu le știa numărul și care nu i se isprăveau niciodată, și gândiți-vă ce efect trebuie să fi avut între noi. Întâietatea mea se clătină. Ademenit de faima mea, a început să-mi caute prietenia; dar eu l-am primit cu răceală, iar el s-a îndepărtat de mine fără nicio părere de rău. L-am urât. Izbânzile lui în regiment și în lumea femeilor mă aduceau la deznădejde. Am început să-i caut ceartă; la epigramele mele răspundea cu epigrame care mie mi se păreau întotdeauna mai neașteptate și mai ascuțite decât ale mele și care, fără îndoială, erau fără asemănare mai vesele: el glumea, iar eu mă înveninam. În sfârșit, odată, la balul unui moșier polonez, văzându-l ținta atenției tuturor doamnelor, și mai cu seamă a gazdei, care avea legătură cu mine, i-am spus la ureche o grosolănie searbădă. S-a aprins și mi-a tras o palmă. Ne-am repezit la săbii; doamnele au căzut leșinate; ne-au despărțit, și chiar în noaptea aceea am plecat să ne batem.

Era în zori. Stăteam la locul hotărât, cu cei trei martori ai mei. Îmi așteptam potrivnicul cu o nerăbdare de nespus. Soarele de primăvară răsărise, iar arșița se și pornea. L-am zărit de departe. Venea pe jos, cu tunica atârnată pe sabie, însoțit de un singur martor. Am pornit în întâmpinarea lui. S-a apropiat, ținând în mână chipiul plin cu cireșe. Martorii ne-au măsurat doisprezece pași. Eu trebuia să trag cel dintâi, dar clocotul mâniei era atât de puternic în mine, încât nu m-am încrezut în siguranța mâinii și, ca să-mi dau răgaz să mă răcoresc, îi cedam lui întâiul foc: potrivnicul meu nu se învoia. S-a hotărât să tragem la sorți: numărul unu i-a căzut lui, veșnicul răsfățat al norocului. A ochit și mi-a găurit chipiul. Venise rândul meu. Viața lui era, în sfârșit, în mâinile mele; mă uitam la el cu lăcomie, căutând să prind măcar o umbră de neliniște… Stătea în bătaia pistolului, alegând din chipiu cireșele coapte și scuipând sâmburii, care ajungeau până la mine. Nepăsarea lui m-a scos din minți. „Ce folos, m-am gândit, să-i iau viața, când el nu ține deloc la ea?” Un gând rău mi-a fulgerat prin minte. Am coborât pistolul. „Mi se pare că acum nu vă arde de moarte, i-am spus; binevoiți să luați gustarea de dimineață; nu vreau să vă stingheresc.” „Nu mă stingheriți câtuși de puțin, mi-a răspuns el, binevoiți să trageți; de altminteri, cum vă place: focul dumneavoastră vă rămâne; sunt oricând la dispoziția dumneavoastră.”

M-am întors spre martori și le-am spus că astăzi n-am de gând să trag; și cu aceasta duelul s-a încheiat.

Mi-am dat demisia și m-am retras în târgușorul acesta. De atunci n-a trecut o singură zi fără să mă gândesc la răzbunare. Acum mi-a sosit ceasul…

Silvio scoase din buzunar scrisoarea primită în dimineața aceea și mi-o dădu s-o citesc. Cineva (se pare că împuternicitul lui pentru treburi) îi scria de la Moscova că persoana cunoscută urma să se căsătorească în curând cu o fată tânără și frumoasă.

— Ghiciți, spuse Silvio, cine e persoana cunoscută. Plec la Moscova. Să vedem dacă va primi moartea înaintea nunții tot atât de nepăsător cum a așteptat-o odinioară, mâncând cireșe!

La aceste cuvinte, Silvio se ridică, își azvârli chipiul pe jos și începu să umble încoace și încolo prin odaie, ca un tigru în cușca lui. Îl ascultam nemișcat; simțăminte ciudate și potrivnice mă frământau.

Servitorul intră și anunță că sunt gata caii. Silvio îmi strânse mâna cu putere; ne-am sărutat. Se urcă în căruța în care se aflau două geamantane, unul cu pistoalele, celălalt cu calabalâcul lui. Ne-am mai luat o dată rămas-bun, și caii porniră în galop.

II

Au trecut câțiva ani, și împrejurări de familie m-au silit să mă așez într-un sătuc sărac din ținutul N**. Îndeletnicindu-mă cu gospodăria, nu încetam să oftez pe ascuns după viața mea de odinioară, zgomotoasă și fără griji. Cel mai greu mi-a fost să mă deprind să petrec serile de toamnă și de iarnă într-o singurătate desăvârșită. Până la masa de prânz îmi mai treceam vremea cum puteam, vorbind cu vătaful, umblând călare pe la lucrări sau cercetând clădirile cele noi; dar, de îndată ce începea să se însereze, nu mai știam deloc încotro s-o apuc. Puținele cărți pe care le găsisem pe sub dulapuri și în cămară le învățasem pe de rost. Toate poveștile pe care și le putea aminti chelăreasa Kirilovna mi le spusese; cântecele femeilor mă umpleau de urât. M-am apucat să beau vișinată neîndulcită, dar îmi dădea dureri de cap; și, mărturisesc, mi-a fost teamă să nu mă fac bețiv de amar, adică cel mai amarnic bețiv, cum văzusem mulțime de pilde în ținutul nostru. Vecini apropiați nu aveam, afară de doi-trei amărâți de-aceștia, a căror conversație se alcătuia mai ales din sughițuri și suspine. Singurătatea era mai de îndurat.

La patru verste de mine se afla o moșie bogată, a contesei B***; dar acolo locuia numai administratorul, iar contesa își vizitase moșia doar o dată, în primul an al căsătoriei, și nici atunci nu stătuse mai mult de o lună. Totuși, în a doua primăvară a sihăstriei mele, se zvoni că contesa va veni cu soțul ei să petreacă vara la țară. Și, într-adevăr, sosiră la începutul lunii iunie.

Sosirea unui vecin bogat e o epocă însemnată pentru oamenii de la țară. Moșierii și slugile lor vorbesc despre ea cu vreo două luni înainte și trei ani după aceea. Cât despre mine, mărturisesc că vestea sosirii unei vecine tinere și frumoase m-a tulburat puternic; ardeam de nerăbdare s-o văd și de aceea, în prima duminică după sosirea ei, am pornit după-amiază spre satul *** ca să mă înfățișez luminățiilor lor, ca vecinul lor cel mai apropiat și prea plecata lor slugă.

Un lacheu m-a condus în cabinetul contelui și s-a dus să mă anunțe. Cabinetul, încăpător, era mobilat cu tot luxul cu putință; pe lângă pereți stăteau dulapuri cu cărți, și deasupra fiecăruia câte un bust de bronz; deasupra căminului de marmură se afla o oglindă lată; podeaua era îmbrăcată în postav verde și acoperită cu covoare. Dezvățat de lux în colțul meu sărac și nemaivăzând de mult bogăția altora, m-am pierdut cu firea și îl așteptam pe conte cu un fel de tremur, cum așteaptă un solicitant din provincie ieșirea ministrului. Ușile se deschiseră și intră un bărbat de vreo treizeci și doi de ani, frumos la chip. Contele se apropie de mine cu un aer deschis și prietenos; am încercat să-mi fac curaj și am început să mă prezint, dar el mi-o luă înainte. Ne-am așezat. Conversația lui, liberă și îndatoritoare, îmi risipi curând sfiala de sălbatic; începeam să-mi regăsesc firea obișnuită, când deodată intră contesa, iar tulburarea mă cuprinse mai rău ca înainte. Era într-adevăr o frumusețe. Contele m-a prezentat; voiam să par dezghețat, dar cu cât mă sileam mai mult să-mi iau un aer degajat, cu atât mă simțeam mai stângaci. Ca să-mi dea răgaz să-mi vin în fire și să mă deprind cu noua cunoștință, începură să vorbească între ei, purtându-se cu mine ca cu un vecin bun și fără ceremonie. Între timp, eu am început să mă plimb încoace și încolo, uitându-mă la cărți și la tablouri. În tablouri nu mă pricep, dar unul mi-a atras luarea-aminte. Înfățișa o priveliște oarecare din Elveția; dar ce m-a izbit la el n-a fost pictura, ci faptul că tabloul era străpuns de două gloanțe, trase unul peste altul.

— Iată o împușcătură bună, am spus, întorcându-mă spre conte.

— Da, răspunse el, o împușcătură foarte deosebită. Dar dumneavoastră trageți bine? urmă el.

— Binișor, am răspuns, bucurându-mă că vorba ajunsese, în sfârșit, la un lucru care-mi era apropiat. La treizeci de pași nu greșesc o carte de joc, firește, cu pistoale cunoscute.

— Adevărat? zise contesa, cu un aer de mare atenție. Dar tu, dragul meu, ai nimeri o carte la treizeci de pași?

— Într-o zi, răspunse contele, o să încercăm. La vremea mea nu trăgeam rău; dar iată, sunt patru ani de când n-am mai luat pistolul în mână.

— O, am spus eu, în cazul acesta pun rămășag că luminăția voastră n-o să nimerească o carte nici la douăzeci de pași: pistolul cere exercițiu zilnic. Asta o știu din experiență. În regimentul nostru eram socotit unul dintre cei mai buni trăgători. Odată mi s-a întâmplat să nu iau pistolul în mână o lună întreagă: ale mele erau la reparat; și ce credeți, luminăția voastră? Prima dată când m-am apucat iar de tras, am greșit de patru ori la rând o sticlă, la douăzeci și cinci de pași. Aveam la noi un căpitan de cavalerie, om de duh, poznaș; s-a nimerit de față și mi-a spus: „Se vede, frate, că nu te lasă inima să ridici mâna asupra sticlei.” Nu, luminăția voastră, nu trebuie să vă lăsați de exercițiul acesta, altminteri vă dezvățați îndată. Cel mai bun trăgător pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc trăgea în fiecare zi, cel puțin de trei ori înainte de masă. Așa se deprinsese, ca și cu păhărelul de votcă.

Contele și contesa erau bucuroși că mi se dezlegase limba.

— Și cum trăgea? m-a întrebat contele.

— Uite cum, luminăția voastră: vedea, cum s-ar zice, o muscă așezată pe perete… râdeți, contesă? Zău, e adevărat. Vedea musca și striga: „Kuzka, pistolul!” Kuzka îi aducea pistolul încărcat. El — poc! — și turtea musca în perete!

— Uimitor! zise contele. Și cum îl chema?

— Silvio, luminăția voastră.

— Silvio! strigă contele, sărind de pe scaun. L-ați cunoscut pe Silvio?

— Cum să nu-l cunosc, luminăția voastră; eram prieteni; la noi în regiment era primit ca un frate, ca un camarad de-al nostru; dar iată, sunt vreo cinci ani de când n-am mai avut nicio veste despre el. Va să zică, și luminăția voastră l-ați cunoscut?

— L-am cunoscut, l-am cunoscut foarte bine. Nu v-a povestit oare… dar nu; nu cred; nu v-a povestit oare o întâmplare foarte ciudată?

— Nu cumva palma, luminăția voastră, pe care a primit-o la un bal de la un ștrengar?

— Și v-a spus numele ștrengarului?

— Nu, luminăția voastră, nu mi l-a spus… Ah, luminăția voastră, am urmat eu, ghicind adevărul, iertați-mă… n-am știut… nu cumva dumneavoastră?…

— Eu însumi, răspunse contele, cu un aer foarte tulburat, iar tabloul străpuns este amintirea ultimei noastre întâlniri…

— Ah, dragul meu, spuse contesa, pentru Dumnezeu, nu povesti; o să-mi fie frică să ascult.

— Nu, o întrerupse contele, am să povestesc tot; el știe cum l-am jignit pe prietenul lui: să afle deci și cum s-a răzbunat Silvio pe mine.

Contele îmi trase un fotoliu, iar eu am ascultat cu cea mai vie curiozitate povestirea următoare.

„Acum cinci ani m-am însurat. Prima lună, the honey-moon[6], am petrecut-o aici, la moșia aceasta. Casei acesteia îi datorez cele mai frumoase clipe ale vieții și una dintre cele mai grele amintiri.

Într-o seară ieșiserăm împreună călare; calul soției mele se încăpățână nu știu de ce; ea se sperie, îmi dădu frâul și porni pe jos spre casă; eu am luat-o înainte. În curte am văzut o căruță de drum; mi s-a spus că în cabinetul meu șade un om care n-a vrut să-și spună numele, ci a spus doar că are o treabă cu mine. Am intrat în odaia aceasta și am văzut în întuneric un om plin de praf și năpădit de barbă; stătea aici, lângă cămin. M-am apropiat de el, încercând să-mi amintesc trăsăturile. «Nu m-ai recunoscut, conte?» spuse el cu glas tremurat. «Silvio!» am strigat, și, mărturisesc, am simțit cum mi se face deodată părul măciucă. «Întocmai, urmă el, am rămas cu focul meu; am venit să-mi descarc pistolul; ești gata?» Pistolul îi ieșea din buzunarul lateral. Am măsurat doisprezece pași și m-am așezat acolo, în colț, rugându-l să tragă mai repede, până nu se întoarce soția mea. El zăbovea; a cerut lumină. S-au adus lumânări. Am încuiat ușile, am poruncit să nu intre nimeni și l-am rugat iar să tragă. A scos pistolul și a ochit… Număram secundele… mă gândeam la ea… A fost un minut cumplit! Silvio și-a lăsat mâna în jos. «Îmi pare rău, spuse el, că pistolul nu e încărcat cu sâmburi de cireșe… glonțul e greu. Mi se pare mereu că ce facem noi nu e duel, ci omor: nu sunt deprins să ochesc un om fără armă. Să începem de la capăt; să tragem la sorți cine trage cel dintâi.» Mi se învârtea capul… Cred că nu mă învoiam… În sfârșit, am mai încărcat un pistol; am făcut sul două bilete; el le-a pus în chipiul pe care i-l găurisem odinioară; eu am scos din nou numărul unu. «Conte, ai un noroc drăcesc», spuse el cu un zâmbet pe care n-am să-l uit niciodată. Nu înțeleg ce s-a petrecut cu mine și cum de a putut să mă silească la asta… dar am tras, și am nimerit tabloul acesta. (Contele arăta cu degetul spre tabloul străpuns; fața îi ardea ca focul; contesa era mai albă decât batista ei: nu m-am putut stăpâni să nu scot o exclamație.)

Am tras, urmă contele, și, slavă Domnului, am greșit; atunci Silvio… (în clipa aceea era, zău, înfricoșător) Silvio a început să ochească în mine. Deodată ușile se deschid, Mașa dă buzna și mi se aruncă de gât, țipând. Prezența ei mi-a redat tot curajul. «Draga mea, i-am spus, nu vezi că glumim? Cum te-ai mai speriat! Du-te, bea un pahar cu apă și vino la noi; o să-ți prezint un vechi prieten și camarad.» Mașa tot nu credea. «Spuneți, e adevărat ce spune bărbatul meu? zise ea, întorcându-se spre cumplitul Silvio. E adevărat că glumiți amândoi?» «El glumește întotdeauna, contesă, îi răspunse Silvio; odată mi-a tras în glumă o palmă, în glumă mi-a găurit chipiul acesta, în glumă a tras adineauri pe lângă mine; acum mi-a venit și mie poftă să glumesc…» Cu aceste cuvinte dădu să ochească în mine… în fața ei! Mașa se aruncă la picioarele lui. «Scoală-te, Mașa, e o rușine! am strigat eu, turbat de furie. Iar dumneata, domnule, ai să încetezi să-ți bați joc de o biată femeie? Tragi sau nu?» «Nu trag, răspunse Silvio, sunt mulțumit: ți-am văzut tulburarea, frica; te-am silit să tragi în mine, și asta îmi ajunge. O să-ți aduci aminte de mine. Te las în seama conștiinței tale.» Și dădu să iasă, dar se opri în ușă, se uită înapoi la tabloul străpuns de glonțul meu, trase în el aproape fără să ochească și pieri. Soția mea zăcea leșinată; slugile nu îndrăzneau să-l oprească și se uitau la el cu groază; ieși în cerdac, își strigă surugiul și plecă înainte să apuc să-mi vin în fire.”

Contele tăcu. Așa am aflat sfârșitul poveștii al cărei început mă uimise odinioară atât de mult. Pe eroul ei nu l-am mai întâlnit. Se spune că Silvio, în vremea răscoalei lui Alexandru Ipsilanti, a comandat un detașament de eteriști și a fost ucis în lupta de la Sculeni.[7]

NOTE

[1] Evgheni Baratînski (1800–1844), poetul prieten cu Pușkin; versul este luat din poemul său „Balul” (1828).

[2] Povestire de Aleksandr Bestujev-Marlinski (1823). Fraza din paranteză va deveni motivul întregii povestiri: potrivit regulilor duelului, cel care nu și-a tras focul „rămâne” cu el și îl poate cere oricând.

[3] „Banca” este aici jocul de noroc numit faraon, în care bancherul împarte cărțile, iar pontatorii mizează împotriva lui; mărirea mizei se însemna îndoind colțul unei cărți, iar socoteala se ținea cu creta pe postavul mesei. „Îndoi un colț în plus” înseamnă, deci, că ofițerul și-a trecut o miză mai mare decât i se cuvenea.

[4] „Bonetă de poliție” (franceză); nota lui Pușkin. Era boneta de postav pe care ofițerii și soldații o purtau în afara serviciului.

[5] Aleksei Burțov (anii 1780–1813), ofițer de husari vestit pentru chefurile lui, și Denis Davîdov (1784–1839), poet-husar și erou al războiului din 1812, care i-a închinat câteva poezii. În prima ediție a povestirii, numele erau date doar prin inițiale.

[6] „Luna de miere” (engleză); nota lui Pușkin.

[7] Răscoala Eteriei, societatea secretă grecească, a început în februarie 1821 în Moldova, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti. În iunie 1821, unul dintre detașamentele ei a fost nimicit de turci la Sculeni, pe Prut. Pușkin, aflat atunci în exil la Chișinău, a urmărit de aproape aceste întâmplări.

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

Traducerea a fost făcută după originalul rusesc „Выстрел”, din „Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belkin” (1831), în textul ediției academice a Operelor complete ale lui Pușkin (vol. 6, 1977–1979); fișierul englezesc furnizat, „The Shot”, a servit doar pentru confruntare. Textul rusesc a fost comparat cuvânt cu cuvânt în trei surse, care nu diferă între ele.

Au fost restabilite cele două epigrafe, absente din fișierul englezesc. Au fost urmate după rusă, între altele: serile „de toamnă și de iarnă” (nu „de primăvară”); gazda balului „care avea legătură” cu Silvio, nu doar „în termeni buni” cu el; paranteza „(sau neliniștit)”; jocul de cuvinte cu bețivul „de amar”, adică „cel mai amarnic”; ținutul „N**”. Fraza despre culcatul devreme și masa luată târziu, păstrată în fișierul englezesc, apăruse doar în prima ediție și a fost scoasă de Pușkin; nu figurează în textul canonic și nici aici.

Surse pentru confruntare: — Wikisource, textul rusesc, după ediția academică din 1977–1979: https://ru.wikisource.org/wiki/Повести_покойного_Ивана_Петровича_Белкина_(Пушкин)/Выстрел — Biblioteca virtuală rusă (РВБ): https://rvb.ru/pushkin/01text/06prose/01prose/0858.htm — Biblioteca lui Aleksei Komarov: https://ilibrary.ru/text/89/p.2/index.html