27 august

27 AUGUST.

Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviței, deschidea spre întăriturile dușmanilor treizeci și șase de guri de oțel.

După o zi de frământări în ploaia de foc și de schijă, după neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deși de fum care acopereau taberile, flăcăii noștri trudiți de abia putuseră să ațipească câte-o parte din noapte. Se rânduiseră la lucru, se rânduiseră la tunuri; și când, în răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pânză de fulger, ei răsăreau negri, o clipă, izvorând parcă din întunecime, drepți și neînduplecați. Apoi în șanțuri, îndărătul coamelor netezi de pământ, în tăcerile adânci care urmau, tunarii vorbeau despre spânaticii lor ofițerași zvârliți în țărână de zburăturile de schijă, așa de buni în vremurile de pace, așa de înflăcărați și de încruntați în viforul care venise. Pomeneau și de frații fulgerați.

— Oameni cumpăniți și la bine și la nevoie, și cu o răbdare pe care nici sângele gâlgâind în răni adânci n-o înfrângea. Și unii și alții zăceau acum îndărăt, la ambulanțe.

După noaptea aceea, veni dimineața c-o liniște mare. Și-n liniște, la șase ceasuri, deodată, ca din senin, porni întâiul tunet și după dânsul se deslănțui brusc uraganul de fum și foc din trei sute cincizeci de mașini. Fierberea clocotitoare.

— Deasupra muncelelor și văilor.

— Nourii albi ca vata și învălmășiți, prin care se strecurau șuierăturile și bâzâirile fioroase ale ghiulelelor, umpleau cerul și pământul de o mare furtună de jale.

Și-n vremea asta, valurile întunecoase ale infanteriei se încovoiau îndărăt prin zdruncinăturile pământului, în vecinătatea bateriilor. Batalioanele, gata de luptă, ședeau rânduite, tăcute, pe când văzduhul se cutremura. Și-n inimile tuturora stăruia parcă un ghimpe.

— Așteptarea. Trecuse o zi și nu se întâmplase nimic, dar fiecare clipă viitoare putea aduce ca un fulger ordinul, ș-odată cu el botezul de sânge.

Aproape de liniile dușmanilor, spre Grivița, sentinelele ascunse în tufișuri și-n gropi stăpâneau cu ochii mișcările tabiilor, și-n dosul acestui lanț ș-al pâlcurilor posturilor mici și gărzilor mari, divizia întreagă în două linii adânci își scânteia marile șiraguri de baionete.

Mai departe, pe podișul din dreapta șoselei care venea de la Bulgăreni, trăsurile de ambulanțe își fâlfâiau pânzele cu cruce roșie. Pataștele, legănate în pasul regulat al sanitarilor, pe mică pe ceas ieșeau din văi aducând spre doctorii cu chipuri roșii trupuri zdrobite de tunari.

Și era în bateria din vii o frământare cumplită. Dinspre tabia Abdul-Cherim, din redanul scurmat în coastele ei, numai de la o mie de pași depărtare de noi, venea un foc iute de puști care izbea din plin șirurile servanților. Ofițerii înjurau și dădeau ordine multe cu glas tare, soldații se învârteau mânioși în jurul tunurilor dar, descoperiți fiind din partea aceea, cădeau unul după altul, după fiecare izbucnire a focurilor, care tresăreau în văzduh ca niște pârâituri de vreascuri.

Era o mânie și un năcaz de-și scuipau flăcăii sufletul. Cu toate acestea lucrau în urgia și-n fumăria aceea.

— Și tunurile îndopate zvârleau parcă cu disperare ghiulelele înspre furnicarele păgânilor. Și zburau țipând, și cădeau bine, și câte un murmur de mângâiere trecea prin rânduri.

Într-un târziu veni ordinul să se tragă tunurile în rezervă – și acolo la adăpost, îi găsi Domnitorul – și generalul raportă cum stau lucrurile.

Atunci un călăreț, un ofițer, porni din baterie, în goana calului, îndărăt, c-o veste grabnică. Fugarul sforăia în galop aprins, și trecu ca o săgeată prin râpi, prin rovine.

— Până ce se arătară întunecoasele și tăcutele valuri ale dorobănțimii.

Companiile erau gata. Soldații așezați la pământ, păstrând rânduiala însă, așteptau. Ici-colo grămezi mici vorbeau cu glasuri încete. Cei mai mulți, însă, tăceau – duși pe gânduri. Ofițerii batalioanelor sfătuiau strânși în roate dese, ori se mișcau agale printre zidurile plutoanelor. Era o pânză întinsă și întunecoasă de căciuli mari cu pene pestrițe, și de chipiuri de infanterie, în care roșul și albastrul însemnau cărări de flori.

Călărețul venea în goană. Prin rândurile flăcăilor alergă un fior, o șoaptă petrecută cu grabă de la om la om. Ofițerii se întoarseră toți spre partea de unde venea vestea; unii porniră nerăbdători și se înșirară spre margine.

Ștafeta se opri scurt în fața statului major al diviziei, descălecă și înmână plicul. În clipa următoare toată lumea era în picioare și știa, simțea despre ce-i vorba.

În jurul celui ce venise se strângeau unii din ofițeri. Gălăgiosul căpitan Corban de la al treisprezecelea de căciulari și iubiții săi băieți, locotenentul Avram și sublocotenenții Călinescu și Sava, îl strânseră între piepturi și-l luară din scurt.

Corban îl întrebă:

— Ce fac turcii, dragă?

Ofițerul de ordonanță, bunduc cu mustățile răsucite ca coada rățoiului și cu ochii negri fulgerători, răsufla repede, nu știa ce să răspundă.

— Ostenit băiatul! rosti cu glas gros și cu convingere căpitan Corban, să-i dăm nițică flacără.

— Și-i întinse bidonul.

— Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gât și te dezmorțește!

— Nu.

— Mulțămesc! răspunse bunducul; mi-i cald de nu mai pot. Am alergat ca un nebun.

— Nu vrei? strigă căpitanul. Bravo, dragă! De ce nu spui?

— Și se întoarse spre „băieții” lui: Nici vouă nu vă place? Ha?

— Ba mie-mi place, răspunse locotenentul Avram zâmbind larg și legănându-se ca o rață.

Le plăcea romul și sublocotenenților Călinescu și Sava, băieți subțiri, de abia ieșiți din școală, ș-acum plini de admirație cătră mustăciosul și negrul căpitan Corban. Înghițiră tuspatru câte un gât zdravăn din băutura arzătoare, apoi, în îmbulzeala din ce în ce mai deasă a ofițerilor, începură să descoase pe cel venit.

Artileristul își ștergea sudoarea, își descheia la gât tunica, pe când toți îl trăgeau care dincotro. Apoi începu să spuie despre redanul care ne fulgera bateria din viile de deasupra Griviței, de la o depărtare de o mie de pași numai. Băieții, tunarii se luptau strașnic, dar ce folos! Păgânii îi luau ca din oală. Acu nu mai era de chip; trebuia să intre în foc infanteria, să puie pe necredincioși pe goană.

— Ei și ce? strigă cu glas mare căpitan Corban: crezi că n-o să-i luăm la goană? Tetea Corban să trăiască și o să vedeți voi și minunea asta! Eu cu băieții mei, mă! Ca niște lei! Să fiu al dracului! În frigare o să-i luăm! Ce zici, Avrame?

— E foarte bun romul! răspunse cu convingere locotenentul.

— Drepți, răcane! Mi-ai băut toată sticla, trânti-te-ar sfântul Ilie într-o pivniță cu antale! Ce facem, bă, mergem?

— Cu tetea mergem și-n iad! răspunse Avram răsucindu-și cu stânga mustața și cu dreapta întinzându-i bidonul gol.

Și-n zvoana din ce în ce mai mare a batalioanelor prin care trecea un freamăt surd, zbucni ca un fulger și ordinul. Ordonanța încălecă iar și se porni înapoi spre baterii în goană, iar ofițerii își înălțară capetele și, cu glasuri scurte, cu piepturile înfiorate, zvârliră spre companii comandele, pe când șiragurile de cușme și de baionete se tălăzuiau în undoiri negre și-n fulgerări orbitoare.

În frunte, în foc, trebuiau să intre două batalioane din al treisprezecelea regiment de căciulari și unul din al cincilea de infanterie.

Grăbit, ars parcă de un foc lăuntric, se frământa Tetea rânduindu-și compania, iar în juru-i cei doi sublocotenenți nu-și mai găseau loc.

Căpitanul, nalt și spătos român, era renumit în întreaga divizie; bea țapăn și era în stare să mănânce la șapte mese. În marșuri, mai ales, la fiecare haltă gâlgâia un gât de rom și trăgea în dinți ori un picior de gâscă, ori o halcă de mușchi rece.

Iar la popasurile mari, când se repezea, parcă dădea foametea.

— Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește; rar se întâmpla să buzdugănească un căprar ori un soldat. Chiar din pricina inimii se muia așa de curând și prindea să cânte romanțe, cu glas plin de putere și de dulceață, cu un tremur de duioșie și de durere, de rămânea o lume încremenită ascultându-l. În clipele acelea îi zbura gândul înapoi, la căsuța lui din Sărărie, în Iașul vechi, unde-l aștepta cucoana Catinca, căpităneasa, „cea mai frumoasă femeie din țara Moldovei”, pe care o iubea acum ca și-n tinereță, după cum mărturisea tainic Tetea.

Locotenentul Avram, cel care se legăna ca o rață leșească și se simțea foarte mândru de mustața-i neagră, era un omuleț plin de draci, care din glume și din cântece comedioase se putea lua la întrecere chiar cu căpitanul. Și era veșnic amorezat, era o mină veșnic reînoită, care lua foc deodată, dintr-o scânteie. Când îl întrebau camarazii de sănătate, el punea mâna în partea stângă: Mă doare, iubite, butoiașul cu pulbere!

Călinescu era un băiat bun, sfios ca o fată mare. Se pudra, se ungea cu pomezi și cu cosmeticuri și visa o iubire într-o pustie. Celălalt sublocotenent, Sava, era un înfocat voltairian. La orice împrejurare te pocnea cu o anecdotă despre marele scriitor; și pentru toți camarazii lui avea un ușor dispreț, o ușoară răsfrângere de buze când vorbea despre ei. Numai în admirația cătră căpitanul Corban se potrivea cu Călinescu.

Toți patru acuma stăteau gata între oamenii lor. După toate socotelile, și ei cu flăcăii trebuiau să intre în rândul întâi al asaltului, și o căldură mare le umplea piepturile. Căciularii vorbeau puțin; unii își strângeau pe ei curelele, apoi își făceau cruce. Alții vorbeau în șoaptă cu tovarășii, și rămâneau după aceea pe gânduri, cu fețele visătoare. Iar când suflarea din urmă, comanda plecării, trecu prin inimi, se întinse tăcere adâncă. Și deodată se mișcară valurile întunecoase.

— Și porniră flăcăii noștri spre botezul de sânge.

Căpitanul Corban era aprins tare; din când în când ducea bidonul cu „flacără” la gură, sorbea lung, apoi îl întindea spre locotenentul Avram. I-l întindea, ofta adânc, și, cu ochii plini de lacrimi, îi vorbea despre căpităneasa lui cea frumoasă, rămasă singură în deal la Sărărie.

— Măi Avrame, măi! Acuși intrăm în șanțuri la păgâni, și Dumnezeu știe! Rămâne Catinca fără mine! Măi Avrame, băiete, să nu mă uiți, și să te duci să-i spui că m-am gândit întâi la dânsa și m-am dus pe urmă la moarte…

— Taci, domnule căpitan! răspunse locotenentul. Să vezi că desară o să-i tragem flacără din bidon, la adăpost, în șanțuri!

— Cine știe! Da' mie mi-i jale de căpităneasa, bre! Apoi se întoarse spre companie: Viu, băieți! Să luați sama, și cu ochii la mine! Unde-i Sava?

— Aici, domnule căpitan, cu băieții…

— Ce-ți mai face filosoful cel franțuz?

— Dă-l încolo. Acu-i altă daravelă!

— Hei, bre, acu rămân toate prostiile în urmă și se trezește omul cu inima curată…

Șirurile de căciulari, cot la cot, înaintau repede, în tăcere. Glasul înăbușit al căpitanului, glasurile sublocotenenților și sergenților-majori le răsunau la urechi ca din depărtări, aproape nedeslușite; și ochii cercetau zările unde rotocoale dese și albe de fum se înălțau. Tunurile pocneau surd într-o duruire adâncă. Acolo era foc și fum, era cuibul morții. Și batalioanele se strecurau într-acolo, suind și coborând spinări ușoare de dealuri.

Când companiile din linia întâia – acele care făceau avanposturile în apropierea liniei tunurilor – se desfășurară și porniră în grabă la atac.

— Focul dușmanului, oprit parcă o clipă ca după o surprindere, deodată se înteți într-o izbucnire repede, într-o furtună nebună. Susținerile noastre zvâcniră dindărăt în izbire mânioasă, se săltară parcă la lumină – și pe toată întinderea porniră a țâșni vălurele albe și a pocni împușcături.

Bateriile trăsneau în toate părțile și sutele de ghiulele vâjâiau prin fumegarea deasă, gloanțele bâzâiau rătăcind.

— Și companiile desfășurate porniră mai repede. Pâlcuri se opreau, dădeau drumul la stoluri de plumbi, porneau înainte. În mersul vioi unii se opreau, prăvăleau capul pe spate, dădeau drumul armei și se lăsau la pământ; alții se prăbușeau dintrodată cu fața-n jos. Săbiile fulgerau înălțându-se, glasuri se ridicau trecând peste șiraguri grăbite. Moșiroiul turcesc înălța nouri deși în care pârâiau împușcăturile neîntrerupt; spre el treceau întinsele linii înfierbântate, șiruri de dorobanți cu căciuli mari; baionetele scăpărau mii de fulgere amenințătoare. Odată cu plumbii turcești, prinseră a curge din tunurile redutelor volburi de foc rupându-se în șuvoaie de șrapnele, care plesneau în văzduh, în rânduri, scurmau pământul zvârlind țarină amestecată cu sânge.

Compania lui Corban mergea grăbită. Locotenentul Avram își uitase mustățile, pășea galben, cu fălcile încleștate, își ștergea cu batista udă sudoarea de pe frunte, strângea nervos sabia, înălțând-o, și striga cu un glas care, de răgușeală și tulburare, se prefăcuse aproape în șuier. În juru-i, înainte, dindărăt, dorobanții se repezeau tăcuți, c-o dungă de întuneric sub cușmele mari.

Redanul, aproape acum, își vărsa grozavele unde de foc, părea mai mare, fioros, un cuib de moarte, în zgomotele de tartar.

— Și deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Și ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară și porniră într-o rostogolire uriașă. Veneau șiraguri după șiraguri dese de flăcăi, cu buboasele căciuli în piept, cu baionetele lăsate licărind ca o apă de fulgere.

Căpitanul Corban urlă:

— Dați greu, băieți!

Își îndesă chipiul cu stânga, pălindu-l de sus în jos cu revolverul, și ridică drept deasupra capului sabia.

— Nu vă lăsați, bre!

Cu compania strânsă se zvârli la capătul drept al șanțului. Dincolo, spre mijlocul întăriturii, duduia compania a patra, cu a doua după dânsa, cu drapelul aplecat, scânteind din pajură și fâlfâind în repezeala care-l mâna. Altă companie se îndesa în partea cealaltă, stânga, a redanului.

Și dincoace, în învălmășeala care-l luase șuvoi înainte, căpitanul iar urla:

— Greu, flăcăi!

— Măăă! Întoarce pușca și trage cu stratul, ghiogarule, ca pe malul Jâjâiei, măăă!

Și într-adevăr era greu altfel. Șirurile dese de baionete se încurcau. Turcii țineau bine, într-un zid de oțel. Odată prinseră a răcni căciularii, se înălțară straturile și căzură grele ca niște stânci, pârâind în baionete și-n țeste omenești.

— Înc-o dată, haidăilor! răcni căpitanul, îndesându-și iar chipiul cu revolverul.

Și înc-o dată se înălțară ghioagele cumplite și zvâcniră flăcăii în îngrămădirea dușmanilor, și-ntr-o rotire fierbinte prăvăliră șiraguri întregi. Ofițerii cu fesuri strigau cu ochii măriți de încremenire: pentru întâia oară vedeau armată cu căciuli sfărmând capetele și baionetele cu stratul armei. Șiraguri după șiraguri de păgâni dădeau înapoi. Căciularii suiau sus puștile, împingeau întâi la dreapta și la stânga cu baioneta, făcându-și loc, apoi trăsneau pe cei dinainte cu ghioaga. Și lucrurile mergeau așa de repede, parcă săreau scântei din toate părțile.

— Zi-i, măăă! Urlă iar căpitanul.

Și flăcăii ziceau de comedie. Hăouiau în șiruri dese ca cu îmblăciile. Trăsneau, răcneau, se prăvăleau înălțându-se ca niște uriași în vârfurile picioarelor. Se prăvăleau pe coasta dreaptă și roteau pușca din stânga și, unde ajungeau, sfărâmau.

— Așa, taică, așa! Striga căpitanul. Iar locotenentul Avram umbla ca o fantasmă îndesându-se printre dorobanți. Era alb ca varul la obraz, cu buzele strânse, cu fălcile încleștate, cu ochii mari, arzători. Își ridica din când în când revolverul și bufnea în pâlcurile păgâne, apoi, umflat parcă de o căldură cumplită, ridica brațele, i se lărgeau ochii, căsca gura, și iar se repezea. Sublocotenenții țipau ascuțit, înflăcărați, ieșiți din minți, vânturându-și brațele ca niște moriști de vânt. Se avântau printre căciulari, la izbucnirile groase ale căpitanului urlau și ei, negri de colb și de iarbă de pușcă, cu ochii plini de lacrimi.

Și ca-ntr-o furtună iute căciularii bătură rândurile dese ale păgânilor și le zvârliră îndărăt. Alții pătrundeau prin celălalt capăt, alții săreau în șanț prin față și păgânii, zdrobiți, călcați în picioare, fugeau îngroziți de năvala cușmelor. Îndată după retragerea dușmanilor, începu din nou a curge din întăriturile celelalte ale lor, asupra noastră, râul de foc și de schijă cu o mânie, cu o disperare neînchipuită.

— Degeaba, degeaba! gemu căpitanul Corban, v-ați dus dracului! Nu ne luați voi înapoi vizunia cât e cucul!

Și căciularii scoteau lopețile de la cingătoare și începeau a întoarce parapetul spre dușman. Tunurile noastre în ploaia de foc veniră duruind, se înălțară pe movila de alături, servanții prinseră a furnica cu grabă, ofițeri răcneau vânturând săbiile, un trăsnet, două, mai multe, repezi, unul după altul.

— Uraaa! țipă sublocotenentul Călinescu. Se răsuci și se abătu peste Sava; îl cuprinse de după cap și începu să-l sărute. Uraaa! Ai noștri, ai noștri, iubitule! Și-i curgeau lacrimile de bucurie. Dar o zburătură îl ajunse și-l muie din mijloc. El tot striga, cu lacrimile șiroind pe față, întinzându-se pe spate. Iar Sava uitase de filosofia franțuzească și se pleca asupra rănitului, cu chipiul pe ceafă, cu glasul răgușit:

— Nu-i nimica, dragă, o leacă de sânge… Își desfăcu iute tunica, trase din cămașă repede o fâșie și descheie și pe căzut, ca să-i lege brațul.

Tunurile duruiau pe movilă, dorobanții lucrau, în furtuna de gloanțe la parapet. Iar căpitanul Corban își scoase bidonul cu flacără și-l întinse lui Avram:

— Trage un gât, măi băiete! După așa nuntă, face.

— Să fiu al dracului dacă nu face…

Avram parcă era un cucoș cu cobe. Căsca pliscul și nu putea scoate nici un sunet. Sta galben, cu ochii holbați, plini de un foc mare, de o bucurie sălbatică.

— Să trăiască căpităneasa! Rânji căpitanul, ducând bidonul la gură. Și tunurile noastre bubuiau cu mânie, și dorobanții dădeau la o parte morții, se grămădeau gâfâind și rostogoleau brazde mari la marginea șanțului, spre dușman.