BOTOLAN.
Pe Botolan îl aveam soldat în escadron. Eu eram tinerel făr' de mustață pe atunci, și-mi purta el grijă pentru mâncare, pentru culcare.
— Și era cu credință adevărată. Un om spătos, scund, cu niște ochi verzi, plini de bunătate.
Dintru-ntâi, mi se păruse cam sărac cu duhul; dar pe urmă am văzut că numai sfiala era de vină pentru încurcăturile lui. Pentru dânsul, târgul și armata fuseseră o minunăție ca aceea, la început. Toată tinereța și-o petrecuse la ciobănie, în pâcla munților, cu buciumul, cu oile. Când s-a însurat, iaca și oastea; și mai trece un an, doi, iaca și războiul. Rău. Avea ș-un copil. Și întruna se gândea la oile lui, la nevastă și la fetiță.
— Și ofta. Câteodată îmi era și milă de el, cu toate că de la o vreme, după furtunile ce bântuiseră, după Grivița, după toate, mi se făcuse inima ca de piatră.
— Ce ai, mă Botolan, de oftezi așa?
— Ei, ce să am, domnule sublocotenent? Mă gândesc și eu că multe îndură omul pe lumea asta!
— Ți-i dor de casă și de oi, bre?
— Da, domnule sublocotenent.
— Și de nevastă… Ce să fac? Dacă așa-i, ticălos, sufletul meu!
Și ofta, privind într-o parte.
În rătăcirile noastre de călăreți ușori, după bătaia vântului și după zgomotele depărtărilor, nu mai aveam sălaș și hodină ca lumea. Șăile nu se mai luau de pe cai, oamenii se hodineau, mâncau, cu frâiele trecute prin mână și cu carabinele gata, alături. Unde mai pui că eram cu rușii amestecați, și ofițerii lor cei mari și mândri se uitau la schimbașii noștri de sus tare, din văzduh: niște sălbatici care și-au prins caii din ceairuri, au încălecat și au venit la bătălie! Dar când a fost cea dintâi ciocnire a noastră la podul Vidului, când am sfârticat cele dintâi batalioane dușmane spulberându-le.
— Atunci, he-he, atunci din brațe! Și din frate! Nu ne mai scoteau, din dragoste și băutură…
În toate rătăcirile acestea necurmate și în hărțuielile sângeroase, Botolan avea grijă de mine ca de un frate mai mic. Într-o colibă pustie, într-o casă părăsită, într-o cărămidărie, într-o hrubă în pământ, ori unde cădeam, el venea cu brațul lui de fân, ori de paie, îmi înjgheba patul, ca să pot dormi un ceas, două mai pe moale. În opririle acestea, apoi, după această dintâi grijă, nu rareori îl zăream sfătuindu-se cu tovarășii și scoțând dintr-un fund de săculeț, ori de prin halaturile șelei, câte-o bucată de slănină ori câte-o pasere cu gâtul răsucit… Mă ospăta și mă privea lung cum mănânc, cu ochii lui verzi, plini de bunătate. Eram subțirel pe atunci, cu puf pe obraz și-i era milă de mine. Pentru toată grija asta, cu sfială, abia îndrăznind, cerea și el o plată:
— Trăiți, domnule sublocotenent, aș vrea să trimet o scrisoare acasă… să știe și Mărioara mea, că încă n-am murit aici, prin străinătăți, în țara Turcului… Ea, săraca, zi și noapte s-a fi gândind când mă întorc… Poate mă întorc azi, poate mă întorc mâni… Dacă vede că nici veste nu-i mai vine, socoate c-am și murit… Vai de capul ei! Ce crezi, domnule sublocotenent, ea-i femeie singură, cu grijă, cu năcazuri… Ce poate un cap de muiere? Așa, mă gândesc eu să-i trimet răspuns: să știe că eu îs sănătos, ș-o duc bine, ș-am să vin cât de degrabă acasă, dac-a da Dumnezeu…
Într-un rând, după ce rămase mult pe gânduri, cu privirile duse, îndrăzni, cu glas încet:
— Oare mult avem să mai stăm noi prin sălbătăciile acestea, domnule sublocotenent?
— Dă, bre Botolan, ce să-ți spun? Nici eu nu știu… Până când s-a sfârși războiul.
— Când om răzbi pe Turc, domnule sublocotenent?
— Da, Botolan, când l-om răzbi…
— Hei, apoi atunci tot mai avem, domnule sublocotenent, că Turcu-i tare, ce crezi? Zicea și tătuca, și bunicu, că un turc răpune și doi și trei de-ai noștri… Dar a da Dumnezeu și tot noi om dovedi…
— Ție, nu ți-i frică de dânșii?
— Ei, de ce să-mi fie frică? Nu mi-i frică… Ziceau așa, bătrânii; da' acuma i-am cercat noi și cu sabia, și cu carabina, ș-am văzut că tot om e și turcul… Cât despre asta n-am eu nevoie… Numai de s-ar sfârși mai degrabă… Atâta amar am și eu…
Și cum privea în lungul câmpiei pustii cu iarbă arsă, spre Dunăre, deodată ochii i se umplură de o lumină de jale, răsfrântă parcă din cele din urmă luciri ale asfințitului.
— Mă gândesc eu, domnule sublocotenent, ce-a fi făcând acu Profirița… E mititică, mititică și bălaie, și de abia umblă în picioare… Și nici nu putea zice decât mamă și tată… Acuma, când m-oi întoarce, nici n-are să mă cunoască… Doar e vreme de când am pornit de-acasă… Poate stau în clipa asta amândouă pe prispă și Mărioara se gândește la mine și se uită în lungul drumului…
Așa, prin mult amar și năcaz am trecut noi, până ce-a dat Dumnezeu și au început hărțuielile din jurul Rahovei.
Au bubuit tunurile o zi încheiată, au pocnit carabinele neîntrerupt, și toată vremea, până ce căzu asupra câmpiei pânza fumurie a înserării, escadroanele noastre s-au zbuciumat prin vântul morții, prin bombănirile schijelor și prin bâzâirile de albină ale gloanțelor. Flăcăii noștri, alungând pâlcuri de turci, se aplecau amenințători pe oblâncuri și dădeau zbor cailor în vijelie; descălecările se făceau cu iuțeală nemaipomenită, prin rovine, prin tufișuri, carabinele pârâiau sec ca vreascuri, oamenii încălecau iar și zvâcneau în larg cu răcnete prelungi, după contenirea cărora rămânea freamătul galopului mulțimii.
Cu cernerea cenușii înserării în largul pustiu al acelor locuri, detașamentul nostru a rămas în avanposturi.
O trudă grozavă îmi îngreuia tot trupul. Simțeam fiori de frig, care alergau pe sub piele prin brațele amorțite, sub mantaua grea. Mergeam în pasul calului, și puținii flăcăi ai detașamentului mă urmau tăcuți, ca umbre, în întunecime. O casă pustie, la un colț de muncel, se deslușea abia înainte-ne: acolo mergeam. În fund, întăriturile turcilor în Rahova se tăiau negre, puternic și foarte deslușit pe slabul abur luminos al amurgului, în asfințit.
— După larma zilei, tăcerea care ne împresura părea a veșniciei.
În pasul liniștit al cailor ajunserăm. Recunoscurăm casa și împrejurimile prin desișurile mărunte de mlajă, până la pâlcul de sălcii care mărginea mlaștina dinspre Rahova turcilor. Postul vecin al nostru, în dreapta, putea fi zărit pe orizont dacă sentinela se lăsa pe vine. Soldații descălecară în tăcere, dosiră caii și le dădură grăunțe, își pregătiră armele, șoptiră abia auzit un timp, apoi tăcură, așteptând.
— Măi băieți, să păzească doi spre zăvoi, unul să rămâie aici… Ceilalți cercați a dormi cum veți putea… Ce-a da Dumnezeu… La o nevoie, scurt în picioare; nici în somn să nu vă descleștați degetele de pe armă.
— Trăiți, domnule sublocotenent, zise sergentul, așez eu totul… Loc de dormit este sub șopron… La o nevoie, mai curând simțim… Aici, în casă, este un fel de pat, da-i de pământ, domnule sublocotenent, ca vai de lume… Nu știu de te-i putea hodini…
— Punem un braț de fân, șopti Mitru Botolan, și eu mă culc colea, lângă părete, afară…
— Bine, puneți un braț de fân, șoptii eu; de abia îmi simt trupul, de ostenit ce sunt… Așa… Să băgați de samă, măi băieți, purtați-vă, măi, ca totdeauna… La o nevoie, ca fulgerul, și să dați cu toată nădejdea…
— Las' pe noi, domnule sublocotenent… șopti Mitru.
Câmpiile, cetatea, pieriseră în întuneric, încremenite în tăcere; prin răcoarea aspră a nopții nici o fâlfâire de vânt nu adia. Numai un foc de pușcă se auzi departe, slab, singuratic, trist. Pașii oamenilor pe lângă păreții casei, afară, conteniră, șoaptele amuțiră; rămăsei singur, zdrobit de osteneală, între păreții goi, reci și afumați, pe patul de pământ, deasupra maldărului de fân. Un timp, fiorul, glasul tăcerii, îmi țârâi în urechi; apoi somnul de plumb mă copleși.
Într-un târziu, poate după două, poate după trei ceasuri, deodată tresării și mă deșteptai, pe jumătate amețit; simțisem prin somn, în urechi, un bubuit afară, sub păreți. Nemișcat, rămăsei sub manta, cu fața la părete. Mă gândeam, cercând a mă desmetici. Ce să fie? Vuietul s-a auzit de partea cealaltă, între ușă și fereastră parcă… Era liniște moartă în juru-mi, nimic nu pătrundea de afară. Dar tot nemișcat stam, cu urechea ațintită. Poate s-a întors afară, sub părete, în somn, Botolan… El zicea că se culcă afară, aproape de mine.
Dar deodată inima se izbi dureros în coșul pieptului. Încremenit, asudat rece, am stătut cu ochii zgâiți în pata de lumină cenușie pe care o făcea lângă mine, drept deasupră-mi, la o palmă depărtare de ochi, singura fereastră din păretele de la spate. În pata aceea, ca într-o fulgerare, zărisem o mișcare de umbre.
Toată ființa, înlăuntru, îmi tresărise, dar din locu-mi nu mă putusem clinti. Ca într-un fel de farmec simțeam cum încremenesc, și așteptam. Nici un zgomot nu se simțea, doar ceva ca-n vis, în răstimpuri scurte, ca strecurarea vântului în cercevele, ori clătirea unei ramuri, dar așa de slab, în pulsații fără legătură, care n-aveau nimic omenesc. Jocul umbrelor dintru-ntâi grabnic, acuma se domolise: părea o mână care se întinde și se retrage, marginea rotundă a unui cap care sta în cadrul cercevelelor o clipă, un tremur nedeslușit, o pată neagră apoi. Încordat, cu gura uscată, nu mă puteam clinti din locu-mi. Un zgomot mai deslușit mă cutremură, umbrele se șterseră de pe părete, pata cenușie rămase goală ca taina unui ochi orb.
Eu tot așteptam, cu trupu-ndurerat de încordare. Cineva tuși afară, lângă părete – și farmecul deodată se risipi.
— Tu ești, Mitrule? Strigai tare, și mă întorsei spre fereastră.
— Da, domnule sublocotenent, noi suntem…
— Ce este? Nu dormi?
— Nu, domnule sublocotenent… De-acu trebuie să deștept pe domnu sergent, văd că cei din marginea luncii nu mai mișcă… Mi se pare că le-au făcut felul aiștia…
Îmbrăcat cum eram, zvâcnii în sus și mă așezai în capul oaselor la marginea patului de pământ. Afară, prin întuneric, porni mișcare domoală. Mă ridicai, făcui doi pași și deschisei ușa.
— Ce-a fost, Mitrule?
Botolan îmi răsări înainte prin întunecime. Înspre șopron se auzea glasul înăbușit al sergentului.
— Asta a fost, domnule sublocotenent, răspunse soldatul.
— Că au venit trei păgâni până aici… Mă mir cum au putut trece, cum s-au strecurat până-ntr-acoace… Voiau să intre în bordei pesemne…
— În bordei, la mine?
— Da, domnule sublocotenent!
— Ei, și ce-a fost? Acesta era zgomotul pe care l-am auzit? A fost ceva în dreptul ferestrei… S-au dus?
— Nu, domnule sublocotenent, i-am prins eu și i-am doborât…
Un fior ușor mi se strecură prin piept. Botolan mă privea liniștit prin întuneric. Făcui doi pași. În umbra ca păcura a păretelui, spre șopron, trei momâi negre zăceau întinse la pământ, alături.
— I-am zărit cum veneau câte unul, și i-am așteptat aici, în umbră… Și gata… Îs bașbuzuci, domnule sublocotenent… șopti Mitru.
— Cum a fost, bre? Cum s-a întâmplat? Nici zgomot, nici strigăt, nimic…
— Nu, domnule sublocotenent, ce să mai fac larmă? Au venit pe rând. Am sărit celui dintâi în spate și l-am sfârșit, și pe ceilalți i-am așteptat lângă fereastră… Ei veneau, mă credeau de-ai lor prin întunericul streșinei, și eu întindeam mânile și-i apucam de gât, domnule sublocotenent… Și pe urmă, gata! Asta a fost… Doar voiau să intre în bordei să te omoare, domnule sublocotenent!
— Și n-a strigat niciunul?
— De ce să strige? N-a strigat niciunul!
Prin noapte, cercam să zăresc mânile soldatului, care, îmi închipuiam, trebuiau să fie uriașe. El tăcea. Sergentul și doi oameni se strecurau ușor spre desișul de sălcii.
— Și cum i-ai doborât tu pe tustrei, bre?
— Uite-așa, domnule sublocotenent, i-am doborât… răspunse moale soldatul.
Aveam simțirea ghețoasă că am trecut printr-o mare primejdie; câteva clipe rămăsei cu ochii ațintiți în neștire spre trupurile necunoscuților care zăceau la doi pași, cu fețele la pământ, muți, fioroși, fulgerați năprasnic. Și un val de milă pentru mine, un val cald și pentru soldatul care mă scăpase de la moarte, îmi umplu coșul pieptului. El tăcea, nemișcat, și gânditor, la o parte.
A doua zi, cu detașamentul neștirbit, am intrat în rânduri. În grabă am făcut colonelului raportul, tot în grabă colonelul se opri în fața lui Mitru și-l privi cu luare-aminte, dădu poruncă pentru ordin de zi de vrednicie.
— Și tunul izbucnind, comandele trecură ca sfârcuri de bice printre rânduri, câmpia se umplu de ramăt mare și pânza noastră de oaste, sclipind din săbii, amenințătoare și întunecoasă, porni zguduind pământul ars al câmpiei.
Prin fumegarea luptei, la cel întâi popas, Botolan se apropie de mine, și mă ținti cu ochii lui verzi, rugători, fără să îndrăznească a rosti vreun cuvânt. Eu mă simțeam purtat spre el cu toată inima, cu dragoste:
— Ce-i, Mitrule? Iar ți-i dor de-acasă? Vreo scrisoare, ceva, hai?
— Da, trăiți, domnule sublocotenent, o scrisoare… De-acu dac-am scăpat și de acest năcaz, pot să zic că mult până departe nu mai este… Și ast' noapte am avut un val… Cu primejdie a fost acela, domnule sublocotenent, dar acuma a trecut… Ș-așa, mă gândesc eu, domnule sublocotenent, să trimet iar răspuns Mărioarei, o leacă de răvaș: să știe că eu îs sănătos, ș-o duc bine, ș-am să vin cât de degrabă acasă, dac-a da Dumnezeu!
Mă privea zâmbind, cu lumina-i de jale de amurg în ochi. Șopti domol:
— Oare ce-or fi făcând ele acu acasă? Fetița nu poate zice decât mamă și tată… Când m-oi întoarce, nici n-are să mă cunoască…
Cum mă privea, neclintit în șa, deodată avu o zguduire ușoară. Zâmbetu-i crescu într-o fulgerare, se prefăcu în râs, ochii se lărgiră, și fără nici un cuvânt, se plecă pe oblânc și-și îngropă obrazul în coama calului. Atunci, tresărind cu un geamăt săgetător, băgai de samă că tâmpla-i era sângerată: un glonț rătăcit venise, de unde? Un glonț rătăcitor venise, îi sfredelise tâmpla, și acuma, brusc, totul se sfârșise. Acuma încremenise cu obrazul în coama calului blând și nemișcat, cu brațul stâng sub piept, cu dreptul în lungul trupului, spre pământ.
Îl priveam și mă gândeam la cele două ființi care-l așteptau în munți, în fundul Moldovei, la Profirița lui mai ales, cu părul ca fulgul de păpădie, care de abia umblă în picioare și nu poate zice decât mamă și tată. Ca-ntr-o izbire, mă zgudui năvala lacrimilor.
Acu, și pe mormântul lui crește iarbă…
Așa ne-a spus nenea Cerceluș istoria soldatului Botolan.