Călărașul

CĂLĂRAȘUL.

Malurile Vidului erau tăcute, în lumina amiezii. Prin tufișuri și râpe nici o mișcare; în singurătate, rar, tresărea țipătul unui pescăruș, care fâlfâia încet cu aripile-i albe, lungi și ascuțite, pe deasupra apei sfărâmate în bucăți de oglinzi scânteietoare. Și uneori câte-un uliu, care plutea sus în undele înălțimilor, cădea șuierând ca o săgeată în tufișurile de sălcii ale bălților. Încolo nici o mișcare, dar omul, ascuns, pândea în dosul dâmburilor și la marginile porumbiștilor.

La două ceasuri după amiază, însă, liniștea aceasta se tulbură. Dincolo de Vid, dinspre taberele lui Osman-Pașa, se arătară fesurile turcești și, odată cu ele, fulgerările armelor. Îndată sentinelele române, care se dosiseră bine dincoace, ieșiră în lumină, puseră mânile streșină la ochi, cercetând malurile de dincolo, apoi își pregătiră carabinele.

Din cutele văilor izvorâră grămezile adânci și dese ale osmanlâilor și se îndreptară spre podul de peste Vid. Călărașii încălecară și se șterseră din lumină. Iar taberele turcilor, după ce se subțiară în trecătoarea podului de piatră, dintrodată se lărgiră, și fruntea se răsfiră repede în tiraliori.

Valea tăcută a râului se umplu de oameni. Liniștea fu sfâșiată de câteva împușcături răzlețe: se retrăgeau avanposturile cavaleriei noastre. Apoi, deodată izbucni dinspre Dolni-Dubnic tunul. La a treia bătaie, în rândurile dușmane se iscă un nour cenușiu, o frământare grăbită; câteva țipete lungi sfredeliră văzduhul. Pe urmă, regulat, după bubuirile tunetelor, cădeau și trăsnetele în batalioanele vrăjmașului, deschizând răni în rândurile strânse.

Dar tiraliorii se apropiau și coloanele urmau și ele. Tunul bătea din ce în ce mai des, sfârtecând grămezile.

— Când, odată, regimentele roșiorilor noștri izbucniră de pe podișul Dolni-Dubnicului, revărsându-se ca un șuvoi de sânge pe costișă. După ele venea tălăzuindu-se o pânză întunecoasă de călărași.

Tunurile începură mai cu putere. Batalioanele vrăjmașe se frământau, artileria lor umbla rătăcită cătând loc prielnic, călăreții se răsfirau și se strângeau alergând de pe laturi.

Din prumbiștile înalte din josul Vidului începură a cădea pocnituri de carabină. Nouri ușurei, ca pufăieli de lulele, se ridicau deasupra ogoarelor verzi, și pocniturile scurte se grămădeau tremurând ca o pârâire prelungă, apoi bătăile se răreau o clipă, răzlețindu-se.

— Și dintrodată o salvă rupea văzduhul; apoi se răsfira iar în pârâiri când mai lungi, când mai scurte… Batalioanele inamicului, luate din coastă, începură a se mișca, a se întinde în ziduri lungi: ostașii cădeau unii după alții izbiți de gloanțe, grămezi întregi se zvârcoleau învăluite de izbucnirile înflăcărate ale ghiulelelor. Șirurile lor veneau repede, dar grindina de plumb îi opri. Tiraliorii se răsfrânseră înapoi, căzură în grămezi, șirurile șovăiră și se opriră.

Și în clipa aceasta trâmbițele roșiorilor zvârliră în văi țipete mânioase. Șivoiul roșu porni furtunos, săbiile se ridicară scânteind, lăncile se plecară și miile de stegulețe zbârnâiră; călăreții se aplecară pe oblâncuri, caii zguduiră pământul în ropotul copitelor; peste batalioanele păgâne, trecu parcă un freamăt de vânt.

Când strigătele sălbatice izbucniră, coloanele turcești dădură îndărăt. În avântul lor, roșiorii și călărașii, răsfirându-se, dădură izbitura în tot zidul vrăjmaș: săbiile șuierară, lăncile străbătură trupuri omenești, vârtejuri după vârtejuri se învăluiau. Tunurile și carabinele conteniră, numai urletele năvălitorilor și răcnetele celor zdrobiți se amestecau și se ridicau, ca o muzică a mâniei și a urii, cătră cer.

Și taberele osmanlâilor, răzbite, se întoarseră și începură o fugă iute, în risipă, spre podul Vadului. Iar călărașii și roșiorii zburau după ei, întinși înainte, ca niște pajuri. Îngrămădiră la pod cele din urmă pâlcuri, spulberându-le ca într-o furtună; iar dincolo, peste ape, fuga se risipise în văi, în ogoare și-n tufișuri.

— Pe când de dincoace pârâiau carabinele.

Încet-încet, împușcăturile slăbiră; cea din urmă puse parcă un punct de încheiere, și liniștea se întinse.

În ziua aceea nu se dădu ordinul să se îngroape morții, și când asfințitul împânzi asupra Vidului licăririle-i de aur, în singurătatea țărmurilor liniștea era deplină. Morții păgâni erau risipiți pe câmpie între arme și cai nemișcați, parcă-i zvârlise un vârtej. Și printre ei zăceau trei de-ai noștri: doi roșiori și un călăraș.

Tufișurile de sălcii erau tăcute, pescărușul, ca și dimineață, țipa ascuțit, fâlfâind rar pe deasupra miilor de oglinzi ale apei. Un stol de nagâți rătăcea din baltă în baltă cu miorlăituri dureroase. Departe, înspre răsărit, tunete surde mugeau și sârme de foc se încovoiau în văzduh.

Luminile amurgului scădeau din ce în ce și cei trei flăcăi își dormeau somnul fără deșteptare.

Unul, un roșior, zăcea încovoiat, cu fața în sus, grămădit asupra pământului; mâna dreaptă înțepenise pe lance, stânga era strânsă la piept, parcă voia să smulgă ceva. Al doilea roșior stătea pe o coastă, lancea i se frânsese, mânile se întindeau cu pumnii strânși pe lângă trup, și ochii deschiși mari, sticloși, ținteau cu mânie fața pământului, spre zarea răsăritului. Călărașul, cu ochii închiși, părea că doarme, cu fața la cer, cu brațele răstignite în laturi. Peste obrazul liniștit, pe care sprâncenele și mustățile trăgeau dungi negre, trecea vântul de sară ca mângâierea unui vis.

Și tustrei zăceau în singurătatea aceea; pâlcurile de sălcii murmurau, fâșâiau, tremurau un cântec tainic în aburirile vântului.

Cei doi roșiori erau doi târgoveți, doi feciori de negustori cu dare de mână. Crescuseră în bielșug, fără nevoi și fără dureri, văzuseră târguri și orașe, învățaseră multe. Mamele lor îi jeleau, știindu-i încă în viață; un trai de noroc și de bine îi aștepta. Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lăsaseră avuția și porniseră să se lupte pentru țară. Și muriseră cu vrednicie, și acuma nu le mai păsa nici de bogăție, nici de nimic. Se vor scrie însă, drept răsplată, cuvinte frumoase despre ei prin gazete, se va lăuda dragostea lor de țară: au lăsat mamă, tată, avere și s-au dus!

— Prin moartea acestora se vor înălța mai mult decât printr-o viață pe care ar fi petrecut-o fără avânturi și fără doruri mari.

Se va vorbi mult despre acești adevărați eroi.

— Numai pe tine, călărașule necunoscut, nu te vor lăuda prin gazete ca pe un mare viteaz. Tu n-ai lăsat averi și bine, tu ai fost sărac și umilit și nu te-a chemat decât Vasile al lui Tudor.

Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile, și rareori râdea. Când era mânios, bătea pe maică-ta; dacă te vedea plângând, răcnea și te plesnea și pe tine. Când era amărât, se abătea pe la crâșmă și-și mai punea inima la loc; atunci era mai bun și mai uita de năcazuri, atunci își săruta nevasta, iar pe tine te punea să cânți și să joci.

Când ai crescut, au rămas acasă frații tăi cei mai mici și tu te-ai lăsat cu vitele în islazul din bălți. Acolo ai învățat a cânta din fluier și a chiui strigăte de horă. De multe ori și nopțile le petreceai în desișul luncilor, cu tovarășii de sama ta. Aprindeați focuri de vreascuri, stăteați la povești în lumina rumănă, pe când piedicile cailor sunau sec în tăcerea câmpiilor. Acolo te-au bătut vânturi și ploi, te-au apucat vijelii și te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale sfârșiturilor de toamnă.

Și a răsărit deodată din tine un flăcău mândru, nalt și vânjos. Puterea stejarilor era și-n tine, murmurele apelor și freamătul pădurilor erau cântece pe care tu de mult le cunoșteai, nemărginirea zărilor îți pătrundea sufletul. Și ai fost năcăjit, ai muncit din greu și ai ridicat pe spatele tale gospodăria grea a tatălui tău, și a fost viață mai ticnită la vatra voastră și maică-ta cea bătută și horopsită a ajuns ceasurile liniștii.

Îți aduci tu aminte, Vasile, după aceea, de horele din satul vostru? Duminicile și sărbătorile, ograda lui Ion Săcăreanu, cel cu șase fete, se umplea, și venea Dimachi cu scripca, și țiganca lui cu cobza. Și fetele, cu flori în păr și cu cămășile înflorite, se prindeau de mână cu flăcăii încinși cu brâie verzi, cu pălăriile mari pline de păuni și de hurmuz. Și scripca lui Dimachi zicea cu foc, iar țiganca lui cea tânără, cu ochii ca jăraticul, zdrăngănea plecată asupra cobzei și îngâna și ea pe nas, cu glas dulce, cântecul. Știi cu cât foc duceai tu brâurile și cum strigai.

— Și, când venea amurgul și liniștea se întindea asupra satului, numai glasul tău se auzea, cu melodia subțire a scripcei și cu murmurul cobzei. Și prin înserările limpezi, petreceați fetele acasă, cu lăutarii după voi; pe hudițele străjuite de copaci umbra era din ce în ce mai deasă, râsete și țipete înăbușite treceau, apoi taina nopții se întindea, și, într-un târziu, undeva, departe, trecea și cântecul lăutarului.

Îți aduci tu aminte, Vasile, de fetele cu care ai trăit bine? Ți-au fost dragi, și le jucai numai pe ele în horă, și pe ele le strângeai de subsuori sara, când le petreceai acasă. Dar, una câte una, dragostile ușurele s-au dus, și a venit dragostea cea mare, care ți-a cucerit tot sufletul și ți-a adus zile arzătoare de chin și nopți nedormite.

Ai dus-o o toamnă, o iarnă și o primăvară cu dragostea, și primăvara a fost mai mândră decât totdeauna, și luncile mai pline de flori, și potecile mai tainice. Și, deodată, în fericirea ta a suflat trâmbița războiului.

În ajunul zilei când trebuia să pleci, te-ai îmbătat cu flăcăii, și ai chiuit, și ai strigat tuturor că te duci să te iei de piept cu Turcul. Dar, cum a venit sara, te-ai trezit, parcă ți-a suflat cineva peste pleoape, și te-ai dus la dragostea ta pecetluită cu logodnă. Fata și-a șters lacrimile, și ați stat toată noaptea uitându-vă unul la altul. Te-a întrebat:

— Und' te duci? Și tu ai răspuns:

— Ne ducem departe, să ne batem cu turcii… Iar fata a zis iar:

— Poate-a da Dumnezeu și Maica Domnului și te-i întoarce… Și ați vorbit cum să întemeiați gospodărie nouă, unde să vă faceți casa, cât pământ să semănați, și iar ați tăcut. Și vremea trecea, și încet-încet o flacără mare vă cuprinse la amândoi sufletele, crescu și vă învălui ca într-un vârtej.

— Și în zori, la plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai încălecat și te-ai dus. Când te-ai uitat înapoi, din capătul uliții, Ruxanda nu mai plângea, dar sta rezemată în prag și se uita pierdută după tine.

Și așa s-a sfârșit dragostea voastră. Tu ai pornit cu regimentele de călărași, fără frică și fără părere de rău. Mai întâi te gândeai că, ce ți-i scris, în frunte ți-i pus, și după aceea știai că, cu Turcul și cu Tătarul, și strămoșii tăi au dus zile grele. Poate a venit acum și pentru păgâni ziua răsplății.

Ai trecut Dunărea, ai auzit tunul bubuind și-a prins a-ți fierbe sângele în vine. Și iată că, dintrodată, ai auzit țipătul de năvală al goarnei și te-ai repezit, te-ai simțit dus în vârtej, ai izbit în păgâni cu sabia, te-a amețit mirosul pulberii, ai început a te zbârli și a chiui, și într-o clipă a pătruns prin inima dragostei tale un glonte, ai căzut, te-ai întins la pământ și ai adormit de veci.

Iată s-a făcut noapte; pescărușii și nagâții au tăcut; numai vântul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. Tu ai murit, și o inimă dreaptă s-a stâns cu tine. În viața ta, n-ai răcnit zadarnic, n-ai năpăstuit pe văduvă și pe orfan, n-ai lovit în aproapele tău. Ai avut un suflet limpede și ai murit cu cinste.

Iar, în satul tău, Ruxanda ta o să afle odată că n-o să te mai întorci, dar durerea ei n-are să te mai ajungă în culcușul tău rece. Dimachi și cu țiganca lui au să cânte altora, și tu te vei odihni, căci ți s-au sfârșit jocurile. Numai câteodată, în nopțile de iarnă, la vetrele cu jar, oameni cu sufletul curat îți vor pomeni numele, măi frate Vasile, și vor vorbi cu glasuri potolite despre tine, vor vorbi cu glasuri potolite ca despre un stejar mândru pe care l-a prăvălit furtuna.