CEASURI DE PACE.
În dimineața aceea de 9 octomvrie, soarele răsări cu o lumină prietinească, negura se risipi curând și văzduhul se umplu de strălucire. Prin văi, se înmlădiau pale de ceață, se făceau din ce în ce mai străvezii, până ce se mistuiau în limpezimea aerului de toamnă. Tunurile bubuiau în Plevna și în împrejurimi. Pretutindeni omul sta la pândă ca o fiară și obuzele duceau moarte. Și răniții stăteau palizi, cu fețele la cerul albastru, care le trimetea mângâieri tuturor deopotrivă, și morții își dormeau somnul veșniciei nesimțitori.
La ceasurile nouă, un parlamentar ieși din întăriturile turcești, cu steag alb, în fața Griviței noastre. Îndată, pe parapetul dorobanților se înălță fâlfâind pânza păcii. Lătratul tunurilor conteni împrejur, apoi încet-încet, în tot cuprinsul bântuit de viforul morții, focul se potoli, până ce se stinse.
— Și stâlpii cenușii de fum se pierdură, șuvițe răsfirate, în nemărginire, și adâncul văzduh de pace se umplu de strălucire mai mare.
Oamenii se înfrățiseră pentru un răstimp. Din întăriturile turcești ale Griviței, ieșiră ofițerii și un șir de sentinele fără arme, care se rânduiră de-a lungul șanțului lor, cu fața spre noi. Ieșiră și din Grivița noastră dorobanți neînarmați și se așezară în fața turcilor.
— Flăcăi chipeși, gătiți ca de paradă, cu căciula pe-o sprânceană. Pe șușănițele de pământ din dosul celor două șiruri de sentinele, stăteau grămădiți, putrezind, căzuții luptelor trecute.
Erau mulți flăcăi de-ai noștri. Focul ucigaș îi zvârlise fără suflare pe pământul umed.
— Și acolo stăteau de săptămâni încheiate, pe pământul plin de apă, sub cerul plin de ploaie, sub schimbul vrăjmaș de plumb și de schijă; stăteau cu armele alături, în somnul cel adânc, în noaptea cea adâncă. Zile și nopți trecuseră; și ochii se scufundau în orbite, și obrajii aveau coloarea pământului. Și, pe deasupra lor, în văzduh, trecuseră nourii plumburii cu șuvoaiele de apă, și trecuse peste ei pasul iute și greu al asaltului, și gemuseră tunurile, și pocniseră puștile, și căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor țapene. Acuma ei nu mai doreau nimic, dar la vetrele copilăriei lor, în satele umilite, stăteau bătrânii și babele fără feciori, oftau, tăceau și așteptau. Treceau vânturile toamnei cu cântece triste, venind de pe țărmuri depărtate. Vânturile ar fi putut spune ceva, căci trecuseră peste frunțile și peste ochii feciorilor, dar bătrânii știau să aștepte numai și nu știau că vatra va rămânea pustie și cuiburi de dragoste, văi cu ape răsunătoare și crânguri pline de soare, nu vor mai simți pașii celor care nu se vor mai întoarce. Ei tăceau și așteptau.
Iar acum, în lumina cea prietinoasă a soarelui de toamnă, prinseră a furnica brancardierii și doctorii. Se opreau la fiecare mort, îl așezau cu grijă pe năsălie și-l porneau spre șanțurile noastre. Erau morți de toate felurile. Erau cu capetele zdrobite și negre, erau cu fața senină; unii stăteau liniștiți pe spate, alții grămădiți cu capu-n piept, încovoiați asupra pământului. Și paturile porneau, curgeau neîntrerupt.
Morții turci erau duși pe bucata de pământ neutru, între lanțurile de sentinele, și năsăliile lor veneau și-i luau. Și-n ziua liniștită, toți umblau încet, vorbeau cu glasuri scăzute. Ici-colo, dădeau peste trupuri pe care nimeni nu le mai putea ridica. Săpau o groapă pe loc, împingeau trupul cu hârlețele și aruncau deasupra pământul. Nimeni nu știa cine-i căzutul, cum îl chiamă și de unde-i.
Un pâlc de căciulari se opri dinaintea unui morman de leșuri de-ale camarazilor. Toți tovarășii de luptă căzuseră cu fața spre dușman, pe-o coastă, într-un avânt furtunos, și toți stăteau cu ochii deschiși, privind parcă grozavul cuib de foc de unde veniseră izbiturile de moarte. Printre armele căzute, în mijlocul tuturora, stătea un sergent mândru, cu sprâncenele încruntate pe ochi tulburi, în somnul morții.
Un flăcău zise încet:
— Iaca și domnul sergent Axinte. Ce om bun era, bre! Cu dânsul nu ți se ura niciodată. Ne-a spus multe năzdrăvănii în șanțuri, în nopțile de ploaie, când ne erau sufletele îndoite și pline de amar.
— Da, murmură altul, e din sat de la noi; e logodit cu fata județului… Dumnezeu să-l ierte!
Iar domnul sergent Axinte dormea dus, și-n somnul lui negru și fără de sfârșit poate tot se gândea la fata cea sprintenă a județului, fata cea cu ochii ca porumba și cu cosițele negre, cu care se avusese el bine în alte vremuri.
— Iaca și vărul Năstase, rosti un glas mișcat. Ce-are să zică mătușa Ruxanda când a vedea că mă întorc singur! Uite și Ilie al lui Tudor Păduraru, uite și Vasile al Pânzarului…
Și cei vii își cunoșteau camarazii cu care duseseră greul războiului, ori prietinii vechi cu care hoinăriseră în copilărie, prin văile și luncile țării. Și glasurile erau mai întunecate și cuvintele puține, fără izbucniri și păreri mari de rău. Sufletele se închideau înaintea durerii; moartea nu mai înfiora pe nimeni. Mâni va porni iar viforul de foc, și mulți se vor așeza la odihnă de veci ca și vărul Năstase și ca și domnul sergent Axinte. Iar peste podișul plin de morți, peste liniștea de o clipă, lumina blândă a soarelui își tremura strălucirile. În Plevna era pace, în împrejurimi era pace, și din pământul udat de sânge și ploaie, din văi, se înălțau pânze subțiri, de abia văzute, de aburi. Pe sub pâlcurile albe de nouri, sus, în cerul adânc-albastru, se roteau vulturi; convoiuri de corbi se ridicau din zare. Iar flăcăii își ridicau camarazii și-i purtau spre șanțurile noastre. Și fiecare viață umilită care se stinsese acolo, pe glia străină, și care era să rămâie pe veci îngropată acolo în pământ străin, lăsase în urmă o fericire ori o durere.
Flăcăi vrednici, cu suflete potolite! Voi, umiliților și nebăgaților în samă! Sub pasul vostru s-a cutremurat pământul străin. Voi ați răbdat și-ați suferit, ați lăsat în urmă căminuri pustii și lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe moșia părinților noștri.
Fraților, pace vouă!
Cazmalele și hârlețele săpau cu grabă gropi îndărătul întăririlor. Leșurile fură așezate alăturea. Și preotul își înălță glasul, și începu a ceti rugăciunile din urmă, pe când batalioanele se descopereau. Era o liniște în întinderi ca într-o biserică uriașă, și toți tăceau. Numai glasul popii se auzea slab: „Veșnica pomenire, veșnica lor pomenire!” și un gornist, într-un colț, în dosul rândurilor, începu a suspina, din goarna înăbușită cu palma, melodia trăgănată a morții. Apoi pământul căzu peste cei adormiți pe veci, gropile se umplură și cornul nevăzut conteni.
Dincolo, paturile brancardierilor tot încărcau morții. Ofițerii noștri supravegheau lucrul și lanțurile de sentinele tăcute privindu-se de la douăzeci de pași. Apoi, în căldura mângâietoare a soarelui de toamnă, privirile dușmanilor se întâlniră. Ofițerii noștri și cei turci se priviră zâmbind, se salutară, se apropiară. Erau toți mai curat îmbrăcați, ca de sărbătoare. Fumau ca în vremurile liniștite de garnizoană, și parcă voiau să se hotărască la pregătirea unei petreceri.
Soldații tăcură o vreme, apoi unul de la noi zvârli o glumă. Un râs stăpânit se întinse. Un turc răspunse într-o românească stricată, și alt râs porni. Apoi un căprar azvârli un pac de tutun, un fruntaș un pesmete.
— Și oștenii turci își arătau dinții albi, rânjind foarte prietinește. Schimbul de vorbe se întinse, din rândul celălalt veniră la noi pipe, țigarete și alte „fleacuri turcești”.
Un căprar bălan, cu ochii foarte vioi, strigă:
— Effendi! Hei, effendi!
— Evala! zise, de dincolo, un turc înalt și bărbos.
— Moclis hacanà! vorbi foarte serios căprarul. Ghel burdà? Perpelița hacanà, țangăr mangăr berlengher buf!
Turcul rămase cu ochii holbați, fără să priceapă.
— Nu priceput? întrebă căprarul. Și flăcăii prinseră a râde. Turcul își întinse și el gura, cu dinții albi, într-un râs fericit, își scoase pipa din tunică și o zvârli căprarului.
— Sabalairusum! strigă căprarul, ridicând luleaua. Și turcii izbucniră în râs. De aici prietinia se întinse pe toată linia. Iar căprarul care știa turcește sta mândru ca un pașă și scotea, din când în când, câte-o vorbă năstrușnică, care stârnea râsul tuturor.
Dar la amiază lucrul se isprăvi. Ofițerii se traseră spre șirurile de sentinele. Comandele se înălțară și de o parte și de alta, oștenii intrară în șanțuri. Urmă o clipă de liniște și de tăcere; apoi, deodată, steagurile albe ale păcii se cumpăniră, și se lăsară în șanțuri.
Și-n soarele amiezii, în întăriturile noastre, un șurub gros de fum alb se înălță spre cer, desfășurându-se grabnic; tunul izbucni și scuipă căpățâna de schijă spre reduta turcească. Ca după un semnal, bateriile își deschiseră focul. Glasul viforos al morții prinse a bubui din dealuri în văi.
Flăcăii stăteau în șanțuri. Erau mai tăcuți și mai gânditori decât în alte dăți. Căci era o lumină frumoasă de toamnă ș-un cer senin cum nu văzuseră ei de mult, și gândurile pribegeau spre căminurile părintești.
Din când în când, se spărgeau obuze deasupra parapetului, și spărturile șuierau trecând peste capetele lor. Ei nici nu le băgau în seamă: erau prea obișnuiți cu așa fel de oaspeți.
Dar, spre sară, din asfințit, se înălțară nouri negri, soarele se cufundă într-un noian de flăcări. Un vânt aspru porni odată cu amurgul și, când veni întunericul nopții, glasul vântului de toamnă cânta cu înmlădieri dureroase pe deasupra parapetelor. Tunurile bubuiau înspăimântate parcă, și ghiulelele treceau ca niște puncte roșii prin văzduhul negru. În șanțuri, flăcăii erau treji și tăceau și se gândeau, lângă mormintele mari ale fraților lor, și gornistul necunoscut, într-un colț, zicea din goarna înăbușită cu palma un cântec încet, care aducea cu suspinele buciumului în munții noștri.