Convoiul

CONVOIUL.

Al doilea convoi de prizonieri de la Plevna – escortat de trei companii din regimentul al treisprezecelea de dorobanți și de două escadroane de călărași – porni la 2 dechemvrie spre Țară. A doua zi îl și prinse în drum un viscol, mânia lui Dumnezeu.

Venea un vânt aspru, care frigea obrazurile ca un brici rău ascuțit. Cu el se năpăstuiră și valurile de zăpadă măruntă. Câteodată se întuneca lumea în marile vârtejuri albăstrii, care suiau omătul de pe pământ înapoi spre nouri. Pe crestele dealurilor năvăleau talazuri uriașe, se înălțau în răsfrângeri tremurătoare, ca o stropire de spumă, apoi se rostogoleau într-o cernere viforoasă în văi. Prin freamătul sălbatic al acestui uragan de zăpadă, răzbăteau cei trei mii cinci sute de ostași păgâni care suferiseră și se topiseră în Plevna. Mergeau strânși unul de altul, încovoiați, cu capetele-n piept, sub biciuirea trâmbelor de zăpadă. Tremurau umezi, pătrunși de răceala ascuțită. Înaintea, în urma lor, căciularii și călărașii de abia se zăreau ca într-o negură deasă. Era o îngrămădire mare de glugi țuguiate și de pulpane spulberate în toate părțile, în care scânteiau întunecos șirurile baionetelor și oțelele carabinelor.

Nu vorbea nimeni în toată mulțimea aceea de oameni. Pas cu pas, sforăind, caii deschideau pârtie largă înotând prin omăt; pas cu pas, suflând greu, pedeștrii treceau prin neaua măcinată, sprijinindu-se, cu fălcile încleștate. Vântul umfla pulberea, o înălța ca pe niște steaguri mari albe, o încovoia și o cernea peste grămezi.

Ostașii lui Osman nu mai puteau. În haine subțiri, cu încălțămintea stricată, slăbiți de lupte și vegheri, acum de abia mergeau, se poticneau, îmbrânceau. Zăpada se strecura prin cizmele rupte la picioare, prin hainele sfâșiate pe trup; ei înaintau cu umerele ridicate, cu brațele adânc vârâte în tunici subsuoară. Disperarea din urmă le mai dădea curaj, le aprindea ochii și sub privirile dușmanului, își adunau puterile.

Dar era foarte greu. Chiar flăcăii noștri, deprinși cu năcazuri de acestea, înaintau anevoie.

— Greu al dracului!

— Gâfâia la ariergardă sergentul-major Michiu, scoțându-și dreapta din mânici și dându-și jos, cu degetele, omătul din mustăți; – să fie al dracului! Așa vreme n-am pomenit de când maica m-a făcut!

— Ce-i, Michiule? strigă sublocotenentul Crăciun. Nici nu poți înjura. Îți umple viscolul gura de zăpadă, hai?

— Ptiu! Decât așa, mai bine… să ia dracul!

— Și dădu drumul unei înjurături strașnice.

— Te crede taica! răspunse sublocotenentul întinzându-și buzele cu mustățile tunse scurt, într-un surâs pe care frigul îl făcea rânjet. M-aș prinde și eu să fiu colo, la căldurică, cu un pahar de vin fiert și cu un pui rumenit dinainte.

Michiu scoase un fel de oftat, un răget:

— Eh-eh! Am și uitat gustul puiului fript! Ofițerul și sergentul-major mergeau cot la cot, prietini buni din amarele vremuri ale asalturilor.

— Unul soldat vechi înălțat din grad în grad, celălalt, sergent-major, rezervist, primar într-un sat din județul Vasluiului. Învăliți în gugiurile sure, bătuți de palele dese ale viscolului, se plecau unul spre altul când vorbeau și parcă-și zvârleau cuvintele, prin crivățul iute. Înaintea lor se tălăzuia turma prizonierilor goi, după care, plecat pe oblânc și învălit în manta, înainta căpitanul călare, iar dinapoi veneau rândurile strânse ale flăcăilor.

— Nu-i nimica! zise Crăciun. Bine că s-au sfârșit toate. Mult până departe nu mai este! Ai s-ajungi ș-acasă, ș-apoi după aceea are să fie bine!

— Să fie, domnule sublocotenent, că și rău a fost, de parcă nu-mi vine a crede când mă uit și mă văd întreg. Zice că să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda…

Sublocotenentul nu răspunse. Amândoi se gândeau la același lucru: la vijeliile de foc prin care trecuseră. Regimentul lor primise botezul de sânge, intrat cel întâi în sângeroasele lupte de la Grivița, la 27 august. La 31, a doua zi după luarea Griviței, altă vijelie, cu batalioanele turcești care năvăliseră să scoată pe-ai noștri din reduta cucerită. Dacă nu era al treisprezecelea, să intre și să sfarme, tot ca la luarea Redanului, cu stratul puștei pe păgâni, dovedeau osmanlâii companiile noastre dărâmate de oboseala marii lupte din ajun. Pe urmă recunoașterea de la 4 septemvrie, lucrările în șanțuri pe vreme rea, luptele de noapte cu pâlcurile de turci care izbucneau când și când, noaptea, pentru a surprinde pe-ai noștri.

— În adevăr regimentul lor fusese mult încercat.

— Și tăcerea aceasta plină de gânduri spunea mai mult decât un potop de cuvinte.

Merseră așa o bucată de vreme, când deodată, calul căpitanului sforăi și dădu în lături.

Michiu își înălță capul:

— Ce este?

— Halt! strigă căpitanul, au îngenunchiat trei prizonieri!

Sergentul-major și Crăciun se apropiară; flăcăii din urmă mai făcură câțiva pași și se opriră. În zăpadă, înaintea calului, din grămada care se mișca încet-încet înainte, căzuseră trei prinși.

— Răcniți la ei să se scoale! strigă iar căpitanul, cu glas înăbușit de gluga care-i învăluia fața.

— Sus, bre! grăi tare Michiu, plecându-se spre căzuți.

— Sus! Nu mai avem mult până în sat!

Turcii stăteau grămădiți în zăpadă, cu ochii plini de trudă și somn. Nu înțelegeau nimic, li se lăsau pleoapele ca de plumb pe luminile ochilor. În straiele lor subțiri și scurte tremurau vineți de frig, cu bărbiile amorțite, cu buzele negre. Nu mai înțelegeau nimic.

— Drepți, bre! strigă iar Michiu și duse mâna la sabie; apoi se răzgândi și și-o trase înapoi.

— Lasă-i săracii! zise sublocotenentul.

— Bine, dar ce facem cu ei?

— Desigur, frate, ce facem cu ei? întrebă căpitanul de sus. Uite, rămânem în urmă…

— Dă, grăi Crăciun, de luat nu putem să-i luăm. Ș-așa merg oamenii greu…

Unul din căzuți își înălță o clipă ochii stinși și făcu cu mâna, ușor, un semn de renunțare, apoi se lăsă pe o coastă. Cei trei gradați și soldații dindărătul lor se uitau fără nici o vorbă. Prizonierii se lăsară în omăt. Căpitanul își porni calul. Crăciun comandă înăbușit:

— Înainte!

Trecură pe alături.

— Și căzuții rămaseră în pustiul alb; rămaseră cu ochii închiși, primindu-și sfârșitul tăcuți. Și multă vreme Michiu și ofițerul merseră alături fără să rostească nici un cuvânt.

Târziu, sublocotenentul ridică capul și zise arătând cu mâna:

— Uite, mi se pare că ne apropiem de un sat…

Sergentul-major își îndreptă și el trupul. Prin viscolirea deasă, ceva umbrea la dreapta, ca la două sute de pași. Vântul vâjâia ca o apă mare în răscoală.

— Nu! răspunse Michiu, trebuie să fie o luncă.

Când se apropiară, văzură în adevăr un pâlc întins de mesteceni cu ramuri subțiri în care cânta înfiorător crivățul. Trunchiurile albe se zbuciumau în toate părțile, cu disperare, parcă voiau să se smulgă din rădăcini.

Pe când priveau într-acolo, răsună iar glasul căpitanului:

— Halt!

— Iar au căzut! zise sublocotenentul.

Era un singur prizonier, un uriaș palid la față, slăbit de suferinți. Mormăia încet în limba lui, închidea și deschidea ochii.

— Sus! Bre! zise Michiu. Ai să te încălzești în sat!

Păgânul se lăsă în omăt. Căpitanul strigă:

— Înainte!

Flăcăii iar trecură pe alături. Viscolul venea din ce în ce mai vijelios, pe deasupra grămezilor de oameni parcă fâlfâiau paseri mari albe. Și într-o clipă talazurile acoperiră pe oșteanul rămas singur în pustiul albăstriu.

Prin drumul greu și prin vifor, sergentul-major zise într-o vreme:

— Și de-ai noștri mulți au murit din pricina lor…

— Așa-i soarta omului, bre, răspunse sublocotenentul.

— Nici ei nu-s de vină… După ai noștri m-a durut rău inima, dar la urma urmei și ăștia…

— Ăștia-s niște păgâni! mormăi Michiu.

— Ei au spintecat cu iataganele mulți dorobanți.

— Adevărat, răspunse Crăciun. Apoi adaogă: Ai văzut cât de repede i-a acoperit omătul?

— Pe cine, pe păgâni? Am văzut… răspunse sergentul-major cu glas mai muiat.

Un val mare de omăt se năpusti și le umplu obrazurile. Scuipară, înjurară și răzbiră înainte. Mergeau umăr la umăr, albi de nea, arși de suflarea crivățului. Din când în când izbucnea glasul căpitanului, treceau pe alăturea de cel căzut, îl lăsau în urmă sub talazurile care se zbăteau deasupră-i.

Când ajunseră în sat, ninsoarea, mai potolită, curgea prin umbrele vinete ale înserării. Năvăliră toți repede, începând din capul coloanei, pe rând, în curțile înzăpezite. Sătenii ieșeau din casele joase, cercau să se înțeleagă cu sergenții și cu ofițerii. Dar nimeni nu se uita la dânșii. Se îngrămădiră pâlcuri-pâlcuri, pe unde putură și unde apucară. Rupseră pânze întregi de garduri, le așezară în calea vântului, ori în jurul caselor, spintecară zăpada, aprinseră focuri în adăposturi. Era o frământare în care toți parcă uitau de oboseală. Prizonierii, tăcuți, bătătoreau omătul, pregăteau perdeaua, parcă înțelegeau glasurile dorobanților; un început de înfrățire le înmuia la unii privirile. Apoi zarva încet-încet se potoli; numai pe ici pe colo răzbeau glasuri purtate de vânt. Flăcările focurilor mari fâlfâiau în toate părțile.

Michiu, cu pâlcul lui de dorobanți și cu grămada de prizonieri, înjghebase un adăpost între casa unui gospodar și între șopronul larg de aproape, care se deschidea cu fața spre casă. Dăduse o raită prin casă, urmărit de bulgarul tăcut și morocănos, și ieșise numai decât foarte nemulțămit.

— Mare ticăloșie, domnule, mare ticăloșie!

Bulgarul venea după el.

— Ce te ții, mă, după mine?

— Răcni oșteanul tare, înturnându-se și zvârlindu-i vorbele în nas.

Săteanul se opri încremenit. Michiu își puse mânile în șolduri:

— Te boldești la mine, ha? Cine s-a bătut la Plevna, potaie? Tu, ori ăștia? Tu ai crăpat aici mâncare cât ți-a încăput în piele, te-ai prăjit la foc, ș-acu te boldești; ți-au rupt gardul; ți-au pus pe foc lemnele! S-au pus și ei, săracii, să se încălzească.

— Ei și?

— Și se dădu aproape de el, închinzând dintr-un ochi, tainic.

— Adică poate ai ceva de zis dumneata?

Omul n-avea nimic de zis; se dădu înapoi și își mângâie o clipă pe gânduri mustățile mari aduse a oală: se gândea ce-o fi însemnând potopul de cuvinte ale sergentului-major.

— Spune, mă! Ai ceva de zis? îi răcni oșteanul la ureche. Apoi duse mâna la straja săbiei:

— Pașol!

Săteanul se dădu repede înapoi și intră în casă. Capul lui zbârlit, nemulțămit, apăru la ferestruică.

— Măi-măi-măi! mormăi Michiu apropiindu-se de focul în jurul căruia prizonierii cinchiți, grămădiți strâns, făceau o roată mare; – strașnic, domnule! Aista-i mare iritic!

— Domnule sergent-major, zise un căprar.

— Iritic ca iritic, dar ce zgârcenie! Mămulică!

— Hm! Oameni răi, băiete! Da' ia să-l iei în mașină și să te faci a-i da!

Un murmur ușor de râs tremură printre flăcăii răspândiți ici-colo printre prinși. Sergentul-major trecu la foc prin rândurile strânse, își scoase tabacherea și-și răsuci o țigară. Apoi se întoarse spre soldați:

— Voi puteți să scoateți câte ceva și să mâncați. Eu până ce n-oi lua anafura de asta, nu pun nimic în gură…

Prin copacii din jurul casei, prin căpriorii șurii sub care se zbătea arzând focul, fluiera cu învierșunare crivățul. Suflările lui mânioase zguduiau pânza de gard și de trestii așezate în cale-i, spulberau grămezi de omăt și le zvârleau în cerneri de năsip în șură, asupra focului.

Turcii suflau zgomotos și-și pârpâleau la flăcări mânile și picioarele. Erau așa de plini de frig și de durere, încât nici mâncare nu le trebuia. Clănțăneau din dinții rânjiți, se întorceau pe o parte, se răsuceau pe alta, și, în căldura umedă care le dezmorțea mădularele, ochii le scânteiau. În jur, vifornița se învolbura cu valuri mânioase, și acolo, la focul mare, un pic de mulțămire muia inimile împietrite de năcazuri.

Din când în când, ici-colo, oameni răzleți se sculau, ieșeau și se întorceau cu grămezi de vreascuri și lemne. Le aruncau pe foc, și flăcările, înăbușite un răstimp, izbucneau iar, albe și vioaie.

Deodată, din întunericul neguros, ieși în lumină trupul voinic al sublocotenentului.

— Ce mai ala-bala pe la voi, Michiule? întrebă el, apropiindu-se.

— Bine, domnule sublocotenent, răspunse sergentul-major. Mi se pârpâlesc dancii la foc.

— Las' să se pârpâlească, bre, că mult frig au strâns!

Căciularii își scoaseră glugile; stăteau cu obrazurile pălite în lumină. Frigul alungat, prindeau ici-colo să șoptească. Numai prinșii tăceau încă: în trupurile lor rebegite, răceala își sfredelise cuib adânc.

Crăciun se lăsă jos, alături de prietinul de zile grele.

— Zău, bre, zise el, de abia aștept s-ajung acasă!

— Om ajunge ș-acasă, răspunse Michiu. Acuma nu mai zic nimica, dar numai Dumnezeu știe cum are să mi se încălzească inima, când oi călca pragul și mi-oi vedea nevasta și copiii!

Amândoi rămaseră gândindu-se, cu ochii în flăcările focului, ascultând glasul viforos al vântului.

Soldații, prizonierii, începeau să roadă din provizii. Mușcau cu privirile ațintite, mestecau, muiați de căldura focului, și nimeni nu zicea nimic. Târziu, după ce isprăviră, într-un răstimp de domolire a vijeliei, câțiva oftară prelung, din greu.

Apoi, încet-încet, prinseră a grăi. Dorobanții își spuneau nevoile de acasă și glasurile lor deșteptau multe dureri vechi… prinșii șopteau pe nas, cu fețele chinuite, cu ochii plini de adâncă durere. Iar Michiu și sublocotenentul iar își aminteau și acuma vorbeau despre valurile trecute, despre băieții detreabă care căzuseră în volburile de foc, despre zilele negre pe care le petrecuseră… Toți cei căzuți zăceau în târna străinătății, sub pânza albă de omăt. Cei de-acasă nu-i vor mai vedea; vor rămânea pentru totdeauna pierduți! Și o amărăciune de care nu-și dădeau sama le umplea piepturile, o amărăciune în care mila de mult alungată se întorcea pătrunzându-i încet-încet. Tăcură apoi și se uitară la turma de dușmani goi care se frigeau pe lângă foc și vorbeau triști, cu glasuri domoale. Gândul li se întoarse la cei îngropați în vifor, în urmă, căzuți fără murmur, cu lacrimile înghețate în ochi și cu gurile închise izbucnirilor durerii. Și simțeau ceva fără să și-o spuie, o milă pentru om, pentru omul nenorocit oricare ar fi el.

Și cântecele vântului de iarnă sunau jalnic în noaptea dimprejur, roiri dese de fulgi albi, sticlind în lumină, năvăleau spre grămădirea mare de jar a focului. Acum oamenii, moleșiți, se plecau unii peste alții, cu ochii împăienjeniți. Din zvonul domol al glasurilor pătrundea povestirea unui căciular, care spunea despre muierea lui lăsată acasă, tocmai când din zi în zi își aștepta ceasul.

După ce tăcu el, rămase de abia răsunând numai glasul moale al unui turc slăbuț. Cei care mai vegheau, cu ochii deschiși, îl ascultau. Iar prinsul se înduioșa, avea înmlădieri grele de cuvinte, în care se simțea suferința cea mare.

După aceea tăcu și el. Și dormitau alături oștenii noștri primitivi și crânceni în lupte, și păgânii care măcelăriseră răniții cu iataganele.

Iar Crăciun înălță bidonul cu rachiu, trase un gât și-l trecu lui Michiu. Gustară ceva, mai băură, apoi sergentul-major prinse a spune c-o lumină mare în ochi:

— Să vezi, domnule sublocotenent, am un țânc de-o șchioapă; uite, numai atâta.

— Și-l chiamă Mihăiță…

Crăciun dădea zâmbind trudit din cap, cu ochii pierduți. Frântura de convoi stătea răsturnată în zvonul viscolului, în lumina și-n căldura focului. Oamenii se lăsaseră unii peste alții, cu ochii închiși, cu inimile împăcate.