CU OCHII LA CER.
Soldatul Petrea Neguț zăcea pe malul Neajlovului cu fața în sus, lovit de-o schijă de obuz. Parcă se rupsese ceva în el: nu se mai putea clinti. O amorțire grea îl cuprinsese când deschisese ochii. Acuma nu-l mai durea parcă nimica.
În juru-i se deschidea o lumină ciudată și se făcea sară. Undeva, departe, se auzeau mugete de tunuri. Pârâituri de puști tresăreau pe o boare de vânt. Bătălia se depărtase. El zăcea singuratic, aproape de o salcie desfrunzită. O vedea pe cele din urmă luciri ale amurgului; părea un cap zbârlit și spăimântat care se uita la el.
— Pe cer fugeau nouri despletiți și între ei deodată zări o stea. Și cum se simțea liniștit deplin și aproape de alinarea din urmă, îi veni așa ca o mângâiere și i se păru că plutește spre scaunul împărăției, în locuri necunoscute, nedeslușite și depărtate, unde stă risipită o lumină dulce, ca sub flori de cireș primăvara.
Și văzu o față blândă de împărat bătrân și din a dreapta lui chipul lui Hristos, așa cum era zugrăvit în bisericuța de la el din sat. Amândoi se uitau la dânsul zâmbind. Și soldatul simți un nod în gât și i se umplură ochii de lacrimi.
— Tu ești Petrea al lui Toma Neguț? Îl întrebă încet împăratul.
— Da, Doamne.
— El e, șopti chipul cel bălai de-alăturea. Îl cunosc de când era copil. Venea în biserică la Boureni și se uita cu ochii mari la mine, cum stam răstignit pe o cruce veche, în pridvorul de lemn.
— Așa este, se gândi cu mirare soldatul. De-atuncea-i mult, dar El n-a uitat. Mă duceam cu bătrânii pe sub codrul cel de fag la biserică și auzeam toaca și clopotele și vedeam cum scânteie departe, printre zăvoaie apele Moldovei.
— Și ce-ai făcut tu pe lumea asta, Petrea al lui Neguț? Îl întrebă iarăși împăratul.
— Doamne, șopti smerit soldatul: eu am fost un băiet sărac și am rămas devreme orfan. Bătrânii s-au petrecut din lumea pământească și eu am rămas ca să muncesc cu boii cei porumbi pe bucățica noastră de ogor. Cum ni-i rânduit nouă plugarilor, ieșeam primăvara și zvârleam pe brazde sămânța cea de tine binecuvântată. Așa am muncit ani și ani. Am suferit ca toți cei de sama mea și am avut și bucurii în zilele tinerețelor mele.
Împăratul îl privi pătrunzător. Și Petrea Neguț înțelesese că Cel ce toate le știe îi cetește în suflet și-n amintire ca-ntr-o carte deschisă. Ca aduse de-o poruncă i se perindau pe dinainte icoanele vieții lui. Văzu cu uimire multe priveliști uitate și-i păreau ca niște icoane la panorama cea minunată de la iarmarocul din Pașcani. Și deodată văzu și pe Măriuca în Poiana Mărului, la un șipot, într-o zi de Sfântul Petru, când umpleau lumea de mireasmă teii împovărați de flori. Și-i era parcă rușine și de vorbele trecătoare pe care le rostiseră ei atunci, și de îmbrățișările lor, și de toate cele lumești trecute și pe vecie prăpădite.
— Nu te rușina, îi șopti blând împăratul, căci iubirile eu le-am împrăștiat în lume, ca să înflorească zilele cele amărâte ale omului.
— Au rămas la Boureni, în căsuța noastră, trei băieți cu părul bălai, răspunse cu glas înduioșat soldatul.
— Pentru aceasta nu-i mustrare, vorbi iar bătrânul. Ci pentru alte păcate ale țărânei din care ești zidit. Căci ai pizmuit, ai băut mai mult decât se cuvine, ți-ai asuprit muierea ș-ai uitat prea adesea poruncile mele. Ai făcut mult rău în juru-ți cu prostia ta.
— Așa este, așa este… se gândi omul cu amărăciune. Acuma mi s-a împlinit veleatul și mă aflu la scaunul dreptului judecător.
— Părinte! rosti atuncea Hristos cu bunătate; pe mine m-au alungat răutatea și ticăloșia omenească din lume.
— Dar din când în când tot mă întorc printre cei umiliți.
— Ș-odată, într-un amurg, flămând, trudit și bolnav.
— Un cerșetor.
— Am căzut la poarta acestui plugar; și el m-a întâmpinat c-o vorbă bună și m-a poftit la cina lui săracă…
— Și era în sara când sunau pe pământul acela clopote, chemând pe oameni la război. Și l-am văzut pe acest Petrea Neguț îmbrățișându-și soața și pruncii și pregătindu-se să plece cu inima dreaptă și credincioasă la jertfă…
— Da, Doamne, zise și Neguț; m-am dus cu toți cei de sama mea. Ș-am suferit pe drumuri lungi, de foame și sete; am trecut prin vijelii de foc și prin tot ce a scornit ura și ticăloșia omului; căci pământul părinților noștri a fost cotropit de neamuri străine… Ne-am ridicat, Doamne, pentru dreptate. Mi-am adus aminte de ce ne spunea „domnul” nostru cel bătrân la școala cea veche de la marginea satului, de toate amărăciunile trecute și de faptele voievozilor pământului nostru, de sila și durerea altor frați ai noștri din pământuri românești; ș-atunci mi-am pus și eu viața mea pentru răscumpărare… Ș-am suferit și m-am bătut în munții noștri la hotar… Și de-acolo am mers și ne-am bătut în alte părți, în locuri depărtate. Și de la apa Moldovei am ajuns la Neajlov, în singurătăți, ș-acolo a fost o bătălie cruntă, ș-acolo am căzut eu și mi-a curs sângele în pământul pentru care luptăm, și pentru neamul pe care l-ai așezat tu în aceste locuri.
— Fericiți cei ce visează… șopti cu dulceață Împăratul.
După aceste cuvinte, i s-a părut lui Neguț că lumina din jurul scaunului împărăției crește. Și chipul cel blând al lui Hristos s-a plecat spre el, sărutându-l pe frunte. Își aduse aminte de cei trei țânci cu părul bălai și privi drept în ochii Mântuitorului, care-i zâmbea.
După aceea soldatul Petrea Neguț nu mai simți nimic. Oftă ușurat și muri cu ochii la cer, lângă salcia desfrunzită de pe malul Neajlovului.