DASCĂLUL IRIMIA.
Cum s-a auzit în sat de război, s-a început în toate părțile o jelanie de credeai că se apropie sfârșitul lumii. Plângeau muierile și fetele și se trăgeau de cap pe toate cărările. Noi, flăcăii, știam că bine mare nu ne așteaptă acolo unde ne vom duce, dar, ca românul, gândeam și noi în mintea noastră cea proastă: Ce poate să ni se întâmple acolo, în război? Cel mult o să murim. Ei și? De asta nu ne spăriam noi. Nu ne spăriam nici de mai rău. Am lăsat femeile să bocească și ne-am dus.
Când am trecut Dunărea, eram flăcăi mulți, din toată țara. Când am ajuns în țara bulgărească, am găsit ruși puzderia pământului. Iar turcii cei cu fesuri roșii furnicau în taberile lor fără număr: câtă frunză și iarbă.
Se vărsase mult sânge rusesc. Turcul se împotrivea cu desnădejde. Au fost câteva zvârcoliri cumplite și sângeroase, încleștări de moarte, din care turcii au trebuit să dea înapoi ca niște fiare rănite.
Eu o duceam și mai rău și mai bine, cum da Dumnezeu. Pe drum, îmi fusese dor toată vremea de cei de-acasă. Dincolo, peste Dunăre, numai noaptea, când stăteam cu fața spre cer, cu ochii deschiși, în mijlocul miilor de flăcăi, mă necăjeau umbrele celor rămași în urmă, îmi veneau în minte luncile și văile înverzite, în care petrecusem ani din viață, mă gândeam la pământul nostru cel vechi în care se odihneau oasele strămoșilor.
— Și mă lovea așa o jale amară și-mi spunea parcă cineva că n-am să mă mai întorc și n-am să mai văd ce-am lăsat.
Ziua însă, când se începea furnicarea taberei, când prindeau să bântuie furtunile gloanțelor și obuzelor, mi se împietrea deodată sufletul, nu mă gândeam, nici nu mă uitam la ce lăsasem în urmă, mergeam cu un avânt pe care nu-l simțisem niciodată și care mă străbătea cu fiori din creștet în tălpi.
Flăcăii noștri erau îndrăzneți și șmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau în avanposturile turcești, se luau la harță, scăpau ca prin urechile acului și se întorceau aducând arme și prinși.
Într-un rând pornii și eu în patrulă înaintată, cu sergentul Irimia, un uriaș cu capul mare, cu grumajii de taur.
— Și un pehlivan fără pereche. Afară de mine și de sergent, mai erau cinci flăcăi. Era în luna lui brumar și zorile se arătau cețoase și mohorâte.
După ce ieșirăm din linia sentinelelor îndoite, dădurăm într-o porumbiște culcată la pământ și zdrobită; sărirăm apoi, cu piciorul, un pârău mâlos și ne îndreptarăm cu grijă spre costișa unui muncel care se ridica dincolo de pârău la câteva sute de metri. Departe, înaintea noastră, prindeau să mugească tunurile la Plevna; dar prin negură nu se vedea nimic. Mergeam împrăștiați, ne adăposteam prin tufele care înnegreau ici și colo, prin pâclă, și stam gata la orice, cu armele încărcate, cu degetul pe trăgaci.
Teamă n-aveam. Știam pe Irimia ager și deștept: cu el toate trebuiau să iasă bine.
Dar deodată, cum nici nu gândeam, izbucni aproape de mine un strigăt scurt, iute înăbușit. Mă repezii. Pe un hat buruienos, între două ogoare, Dumitru Lioara, fruntașul, doborâse cu baioneta una din sentinelele păgânilor; sergentul Irimia se vânzolea cu cealaltă. Ceilalți tovarăși veneau și ei în ajutor.
— Însă, spre nenorocul nostru, mâna turcului, care se zvârcolea sub fruntaș, dădu peste armă.
— O bubuitură izbucni scurt în liniștea zorilor. Turcii rămaseră zdrobiți în tufe; noi, strânși, porneam îndărăt. Dar prea mult înaintasem; posturile mici dușmane erau prea aproape. Zgomote de glasuri, împușcături răzlețe se auziră; tropote de cal prinseră a bate pământul și, dintrodată, ne simțirăm împresurați și pierduți.
Irimia zise:
— S-au dus boii dracului, măi băieți!
Ne zvârlirăm ca niște turbați spre fesurile roșii, câteva puști bubuiră, o zvârcolire repede se încinse – și-atâta tot.
Nu era alt chip. Turcii ne prinseră. Începură a vorbi pe nas, în limba lor; unii se năpustiră la noi să ne străpungă, alții îi opriră.
— Apoi furăm duși, prin furnicarea avanposturilor, pe cărări întortochiate, și ne trezirăm închiși într-o baracă de scânduri. În urma noastră, pârâiră multă vreme puștile pe lanțul sentinelelor. După aceea fierberea se liniști.
Ziua leșietică venise. Noi stam jos, descinși, fără arme, și ne uitam unii la alții, cu ochii holbați. Tănase a Vădanei lipsea, dar nimeni nu vorbea despre moartea lui, pentru că toți ne gândeam la maică-sa, care rămăsese singură și amărâtă în sat.
Tăcurăm o bucată de vreme. Îmi făceam socoteală: de bună-samă că păgânii au să ne puie capăt zilelor! Dintru-ntâi mi s-a părut ciudat. Nu-mi venea la socoteală să-mi aștept așa moartea, la un ceas hotărât. Dar pe urmă mă pătrunse din ce în ce mai tare gândul că dușmanii au să mă înalțe într-un copac, cu funia de gât, și drept să spun, amar începu să mă doară sufletul. Un fel de întuneric mi se coborî peste minte. Apoi, într-un târziu, mi se deschise deodată înaintea ochilor satul nostru din munți…
Ce făceau oare cei de-acasă? Știau ei că feciorul lui Ilie Șoimaru are să rămâie prin pustiurile bulgărești? Nu știau, săracii… Satul se întindea foarte liniștit în vâlcea, la poalele munților, departe, în fundul Moldovei bătrâne. Din ogrăzi, se înălța fumul spre cerul limpede; cumpenele fântânilor țipau ici și colo; fete în catrință treceau pe ulițele înguste, cu cofăiele în mână; pe coasta muntelui, spre sat, suiau nevestele cu șiraguri de cai încărcați cu desagi. Poate Marina lui Andrei sta pe prispă, cu ochii pierduți departe, spre șesurile nemărginite.
— Poate se gândea că într-acolo s-a dus feciorul Șoimarului și poate se gândea că s-a dus să nu mai vie, poate ofta amar, gândindu-se…
Și mă trezii vorbind tare:
— Ce să-i faci? Așa ne-a fost scris…
— Ce zici? Mugi lângă mine glasul sergentului Irimia.
— Mă gândeam ce-a mai fi fiind prin sat pe la noi, domnule sergent…
— Bine, pace, măi flăcău! Fetele oftează și se gândesc la tine…
După un răstimp de tăcere, întrebai:
— Au să ne facă turcii felul, domnule sergent, nu-i așa?
— Se poate și asta…
Ceilalți oftară. Aveau și ei nădufurile lor. Irimia pufni cu ciudă și zise:
— Adică de ce oftați voi așa de tare? Cătați-vă de treabă; până mâni cine știe ce se poate întâmpla: mare-i unul Dumnezeu!
Fruntașul Lioara suspină cu amărăciune:
— Am ajuns rău de tot… Încaltea Tănase a Vădanei nu mai are nici o grijă!
— Las' că ne vine și nouă rândul! mormăi înăbușit Neculai Mazâlu.
— Da-v-aș dracului! izbucni sergentul. Ce te bocești, Nevoie, înaintea morții? De-om scăpa, am să vă pun să faceți sărvici cu muierile!
Apoi se întinse pe-o coastă, scoase tabacherea, își răsuci o țigară, scapără și și-o aprinse.
Nimeni nu mai zise nimic. Uriașul era mânios.
Într-un târziu, porniră zgomote și glasuri, baratca se deschise și câțiva turci, cu un ofițer de-al lor, pătrunseră înlăuntru. Oțelele armelor luciră ca niște fulgere. Ofițerul se opri între ele, se uită câtăva vreme la noi, răcni apoi nu știu ce, cu glas aspru, la soldații lui.
— După aceea ieșiră cu toții. Irimia sta întins pe-o coastă și tăcea ca un moroi.
Așa trecu ziua. Sergentul nostru fuma țigări după țigări și se uita urât la noi.
Tunurile băteau surd în depărtări. Prin împrejurimi simțeam că vin și trec pâlcuri de călăreți.
Spre sară auzirăm un freamăt mai mare, amestecat cu nechezări, cu sunete ascuțite de fluier, cu tactul greu și surd al pasului gimnastic. Și baratca se deschise iar, cutremurându-se. O droaie de păgâni bărboși intră repede, desfășurând cununi de funii. Ne făcură semn să ne sculăm, ne legară cu frânghiile cot la cot.
— Eu într-un capăt, Irimia în alt capăt.
— Și ne împinseră spre ușă. Dar când să ieșim, sosi un călăreț în goană, se aplecă pe oblânc și dădu un ordin. Furăm lăsați legați burduf în baratcă, se așeză un planton înaintea ușii, iar ceilalți se traseră spre bivuacul de aproape.
Sergentul nostru părea nemulțămit. Începu să mormăiască:
— Aista nu-i sărvici! Umblă, parcă calcă în străchini. Să le arăt eu miliție, măi Săracu, să-mi umble ca o fată mare!
— Domnule sergent, zise Ion Munteanu, acum am ajuns și mai rău, ne-au legat ca pe boi.
— Nu-i nimica, măi flăcăi. Întindeți-vă jos și tăceți… Rabdă, mă, că așa scrie la carte! Rabdă!
— Numai de un lucru îmi pare, bre, rău: mi-s mânile legate și nu pot fuma măcar o țigară, ca să-mi mai astâmpăr foamea. Mi-i foame, mă, de crăp. Parcă mi-au mas șoarecii în pântece!
Nu mâncasem din zori, simțeam și eu o mare jale la inimă.
— Dar nu-i nimica, zise iar sergentul, bine că mi-a trecut mânia. Am să fac și eu ca țiganul: în dorul bucatelor, am să mă pun pe cântat… ca-n vremile bune, măi Săracu!
Ne întinserăm jos grămadă; iar Irimia începu a zice cu glas moale:
Omul! Ca iarba zilele lui.
Ca floarea câmpului, Înflorește…
Avea un viers frumos și tremurător de te pătrundea la inimă. Sta cu fața în sus, cu ochii spre podul barătcii; toată supărarea îi trecuse; și acum, adevărat ca înaintea morții, ne simțirăm și noi mai ușurați, cu inimile liniștite. Și dascălul nostru cânta drept ca la biserică la noi, cu glas duios, când mai tare, când mai slab, cu înmlădieri tremurătoare; și, în jurul nostru, întunericul creștea încet-încet. Din depărtări, venea un murmur greu care umplea înserarea. În tabăra din jur se înălțau strigăte de comandă.
Foamea noastră nu voia să se aline de loc, cu toate că sergentul îi cânta așa de dulce. Ne rodea măruntaiele ca un lup. Irimia se opri și grăi:
— Tot nu-s turcii oameni de omenie! Ne lasă o zi întreagă să postim, înghiți-i-ar gurile iadului de păgâni! Se opri și scuipă într-o parte: Ptiu! Dă-i dracului! Și începu iar:
La râul Vavilonului, Acolo am șezut ș-am plâns, Și de crengile sălciilor.
Ne-am aninat organele noastre…
Deodată tăcu. Sentinela se îndrepta cu pași îndesați. Smunci ușa, se împlântă în prag, bărbos și cu ochii holbați, și începu a răcni la noi.
— Du-te dracului! zise cu greață Irimia.
— Strigă la noi să tăcem, oftă Gheorghe Cojocaru. Nici atâta mângâiere nu mai avem. Măi-măi-măi! Ce-i și cu păgânii iștia!
— Bine, șopti Irimia; atunci am să mă mânii și are să fie rău!
— Are să-ți pară rău! strigă el apoi turcului.
Sentinela se încruntă, făcu un pas și aplecă arma, cu baioneta amenințătoare.
— A dat boala-n tine, spurcatule! gemu sergentul. Apoi se întinse foarte liniștit pe spate.
Turcul închise ușa și se trase la locul lui. Întunericul ne cuprinse, adânc, și tabăra tăcea.
Mai târziu se făcu atâta liniște, de se auzeau și caii ronțăind la furgoane. În baratcă era întuneric orb, de puteai să-ți dai cu degetele în ochi. Noi stăteam neclintiți, dar nu dormeam niciunul. Deodată, glasul lui Irimia porni slab ca un oftat:
— Tu ești Domnul Dumnezeul nostru și afară de tine, pre altul nu știm! Nu ne lăsa în sama păgânului, Doamne!
— Domnule sergent, zise Lioara, are s-audă santineaua!
— Dă-l dracului de păgân, ucigă-l crucea!
Trupul lui uriaș începu a se frământa. Apoi, după o bucată de vreme, glasul i se auzi iar:
— Măi! Tare-aș fuma o țigară! Mi-i foame de nu văd înaintea ochilor… Am să mă pun să rod la frânghie…
Iar tăcu un răstimp.
— Măi băieți, șopti el iar, hai să cercăm un asalt. Eu zic să mergem la reghimentul nostru, sireacul, la 15, că ne-o fi așteptând camarazii cu mâncarea.
— Greu! Suspină un glas.
— Nu face gât, că-ți vâr pumnul pe gură! Mugi dascălul. Tot una ni-i. Dacă murim, atâta pagubă!
Și-n tăcerea adâncă, se frământa iar ușor; apoi auzirăm, foarte încet, ronțăitul dinților în cânepa răsucită. Acuma mă gândeam și eu: Ce-o fi, o fi! Și-așteptam. Apoi dascălul prinse a trage vânt în piept. Se umfla. Îl simțirăm înțepenindu-se, încordându-se, ridicându-și grumajii și întinzând picioarele.
— Și, odată, ceva plesni scurt; iar glasul de buhai începu a cânta încetinel:
— Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine, născătoare de Dumnezeu!
— Încet, măi băieți, încet, că s-a dus dracului păgânul! Încet… Mergem să mâncăm la al nostru, la 15, sireacul! Mă, nu moare românul cu una cu două!
— Domnule sergent, gemu Lioara, te-aude, domnule sergent…
— Leagă cățeaua, fruntaș! Fără vorbă!
Dar tot era s-o pățim. Turcul auzise poate ceva: pașii lui iar bocăniră pe pământul pietros și ușa se dete în laturi. Ne lățirăm la pământ fără suflet. Bătea inima-n noi, parcă voia să ne spargă pieptul. Prin ușa deschisă pătrundeau licăririle unui foc, care ardea înaintea barătcii. Santinela se opri în prag, neagră, se aplecă, cu mâna la ochi, cercetă toate colțurile cu luare-aminte, apoi se trase îndărăt la vatra lui de jar, lăsând ușa deschisă.
— Face turcu-a moarte! gemu sergentul – și prinse a deslega pe fruntaș, care era lângă el.
— Încet, măi băieți, încet. Așa, fruntaș! Nu sufla tare că te ia mama dracului!
După ce deslegă pe Lioara, amândoi se târâră pe brânci, fără nici un zgomot, ca niște șerpi, spre noi. Mânile lor lucrau repede prin întuneric. Iar noi tremuram de nerăbdare.
Când furăm gata, ne lățirăm pe brânci, la pândă. Sentinela sta lângă focul de găteje care de abia pâlpâia, tremurându-și pânza de lumină pe furgoanele de-aproape, unde ronțăiau caii. Sta rezemat în pușcă, asculta murmurele nedeslușite ale depărtărilor și se gândea. Cine știe la ce se gândea și el, săracul! Mai încolo, se zăreau, nelămurite, prin întunecimea nopții, bivuacurile. Trupa dormea.
Sergentul șopti încet:
— Ca vântul… la cai!
Și se strecură sprinten până la ușă.
Noi ne uitam la el cum se pregătește, cum se lasă pe vine și-și încovoaie brațele. Vedeam roș înaintea ochilor. Acu s-alegea: trăim, ori ne ducem dracului!
Deodată dascălul icni.
A fost o scăpărare de fulger! Dintr-un salt, Irimia încălecă pe turc, îl dărâmă la pământ, ridică de două ori pumnul și-l lăsă să cadă ca un ciocan de fier. Pușca se întinse ușor la pământ; sentinela își lăsă într-o parte, moale, capul plin de sânge. Nici un gemăt.
Ce-a mai fost nici nu mi-am dat bine sama. Când am deslegat caii, când ne-am zvârlit pe ei, când ne-am prăbușit în goană de vifor la vale spre taberile noastre? Nu știu. A fost o larmă în urmă și o izbucnire de împușcături, ca la o bătălie în regulă. Iar noi fugeam, pe deșelate, spre ai noștri, ca zvârliți din tun.
Pe urmă, cealaltă parte a războiului am dus-o tot așa, când mai bine, când mai rău, cum s-a întâmplat. Ai noștri nu s-au plâns niciodată. Așa-i datina românului, să se obișnuiască cu toate. Și a dat Dumnezeu de-am scăpat cu viață.
— Iar sergentul și-acuma cântă la bisericuța noastră de lemn.
Câteodată, la un pahar dulce, istorisește fără fală cum am pornit de la turci, să ne astâmpărăm foamea la al nostru, la 15, sireacul! Altfel, ce dascăl, măi frate! Parcă de când e el n-a cântat decât Ohtoicul și n-a cetit decât Vămile văzduhului și Moliftele sfântului Vasile!