Două dureri

DOUĂ DURERI.

Îmi aduc aminte că am înălțat sabia, m-am repezit în fața trupei și am strigat: înainte! Nu știu dacă am sfârșit cuvântul. O undă fierbinte de amețeală mă învălui odată cu o durere ascuțită și, întins pe pământ, zăream ca prin sită șirurile plutoanelor zvârlindu-se la atac într-un avânt furtunos.

În zvârcolirea mea dureroasă poate mă întorsesem spre Grivița No. 2. Nu știu. Poate am avut și o nălucire de groază și de sânge. Un uragan de foc, un vârtej uriaș de fum zăream ca-n vis; și, în frământarea aceasta scânteietoare, se scufundau șirurile întunecoase ale dorobanților unul după altul. Întunericul se întindea grabnic și un vânt iute de toamnă venea aducând cu el învăluiri de pulbere măruntă. În întunericul acesta, deodată tresărea lumina salvelor ca o pânză de fulger și-n volbura de foc se vedeau luptătorii negri furnicând, se auzea duduitul pasului, strigătul întins al năvălitorilor, răcnetele șirurilor de turci luate în baionetă.

Apoi – ori m-am întors, ori am leșinat. Îmi era capul cercuit cu foc. Cât a trecut nu știu: un ceas sau zece? Poate n-a trecut nici un sfert de ceas. Prin întuneric, șiruri treceau repede îndărăt și fulgerele salvelor clipeau des. Iar bătaia tunului izbucnea întruna, cu îndărătnicie, zguduind văzduhul. La fiecare tunat, parcă izbea cineva lângă capul meu într-o tobă și lucrul acesta îmi făcea rău. Eram din ce în ce mai ațâțat, un val de sânge îmi trecu prin piept, mi se sui la cap și închisei ochii.

Când îi deschisei, văzui limpede cerul deasupra. Stele rare licăreau departe, printre îngrămădiri negre de nouri; vântul răcoros îmi mângâia obrajii fierbinți… Nu simțeam nici o durere, eram foarte ușor, parcă și mintea îmi era limpede. Știam că sunt rănit și-s aproape de șanțurile Griviței noastre; îmi închipuiam că în jurul meu sunt mulți răniți și morți, poate răniții chiar gemeau încleștați de durerile din urmă; n-auzeam însă nici un suspin și nici o tânguire. Judecam foarte limpede: îmi închipuii că încă nu m-am desmeticit de tot, pe urmă simții un fel de vâjâit neîntrerupt în urechi, care mă împiedica să aud freamătul de noapte al împrejurimilor. Dar de ce nu simțeam dureri? Nu simțeam nimic, parcă nici trup n-aveam. Aș fi voit să mișc un picior, un braț; nu se putea. Stam așa cu ochii în noaptea văzduhului de deasupra. Vântul mâna munții de nouri, descoperea constelațiile, ursa mare, ursa mică, fusul, cobilița, le acoperea iar, și eu urmăream mișcarea aceasta așa, fără de nici o idee și fără de nici o licărire de voință.

Pe urmă, mă gândii deodată: O să mor! Și ideea aceasta nu-mi aduse nici o tulburare. Bine, o să mor; o să fiu trecut în rândul vitejilor, în Monitor; cei care m-au iubit au să mă regrete, și atât. O viață așa de neînsemnată ca a mea nu putea cere mai mult. Și, în gând, zâmbii. Ciudat! O să mor… De ce o să mor? Pentru că acum șapte ani, când eram copilandru încă, a venit moșul Dumitrache pe la noi… El m-a văzut, m-a sărutat și, după masă, cam aprins de vin, a zis deodată tatei: Fă-l ostaș, dragă Grigori! De nu mă întâmplam lângă moșul meu atunci, nu mă făceam ofițer și nici nu stăteam întins acum pe pământul umed, aproape de ceasul cel mare. Și iar zâmbii. Săracul moș Dumitrache! Dumnezeu să-l ierte! Parcă nu-mi pare rău de vorba lui. Era foarte bun om; bea țapăn, povestea în gura mare fapte din viața lui, cu bătălii și aventuri de dragoste, și era un vânător fără pereche. Poveștile lui de vânătoare au rămas celebre pe la noi. Numai o imaginație fierbinte de vânător moldovean poate născoci așa ceva.

O înduioșare mă cuprinse deodată. Toți ai mei s-au dus. Și mama, și tata, și sora. Am rămas singur pe lume. La urma urmei, durere mare nu fac nimănui și nu e cine știe ce pagubă dacă mor. Pot să mă duc și eu, cum s-au dus atâți de-ai noștri. În adevăr, căutam să văd dacă simt în mine părere de rău.

— Și nu simțeam nimic.

Băgai de samă că am închis ochii. Gândurile neliniștite mă duceau în fugă prin copilăria îndepărtată și prin scurtele zile ale tinereții. Icoane și cuvinte nelămurite veneau: o vorbă spusă de mama într-o dimineață de sărbătoare, când nu-mi găseam pălăria: Săraca oaie, care-și pierde lâna! Un zâmbet al tatei și o privire peste ochelari, sara, la masa lui de lucru, în lumina dulce a lămpii, pe când cercam să descifrez pentru întâiași dată o gazetă… Pe urmă, îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte și deșteaptă a măgărușului meu Vasilache, pe care mi-l dăruise moșul Dumitrache când am împlinit doisprezece ani. Vasilache se uita la mine, clipea dintr-un ochi și-și mișca o ureche. Parcă voia să-mi spuie un lucru foarte poznaș. Și eu eram gata să-l întreb: Ce mai faci tu, dragă Vasilache? Nu puteam însă scoate nici o vorbă și Vasilache aștepta și-și mișca întruna urechea respectabilă, parcă mă amenința cu dânsa.

Apoi figura lui cuminte pieri în întuneric și eu mă gândii: Oare ce-o fi făcând prietinul meu cu urechile mari?

— Uite.

— Acuma e vremea rea și poate și la noi toamna a adus ploi. Casa noastră e goală și grajdul e dărâmat și măgarul stă afară, în ploaie, nemișcat, cu fruntea plecată, gânditor ca un filosof. N-are ce mânca și i-i frig.

— Bine, dar de ce nu intră la adăpost, undeva? Mă întreb eu.

— Cum să intre? Răspund, în gând. El, săracul, e prost, nu știe. Stă umilit în ploaie și mă așteaptă pe mine!

Deschisei iar ochii. Îmi era capul fierbinte, de-aceea veneau așa de încâlcite gândurile. Simții sărutări reci: picura rar ploaie.

Cerul, deasupra, era întunecos; vântul mâhnit de toamnă trecea domol. Și urechea deșteptată prinse a deosebi zgomotele dimprejur. Vaiete încete se auzeau nu departe de mine. Erau răniții. Gemeau, se rugau, își chemau tovarășii, și glasurile lor întristate se înălțau singuratice ici, colo, prin noapte. Rănile și setea-i ardeau.

— Și nici o nădejde! Îi ascultai multă vreme, cu inima zdrobită, și mă gândii că și pe mine mă așteaptă același sfârșit. Și-mi era și mie sete și capu-mi ardea încă fierbinte.

Deodată pe vântul nopții, veni răcnetul înfiorător al unei santinele: Stai!

— Cine-i? Și se auzi sunetul sec al armei gătite. Glasuri înăbușite urmară; liniștea, din partea aceea, se întinse pentru câtăva vreme; apoi strigătul amenințător izbucni iar, mai departe.

Acolo e Grivița noastră.

— Mă gândii eu și un fior ascuțit mă străbătu. Ai noștri sunt așa de aproape și eu am să mor ca un câne! Nu se poate… Și încă un fior de nădejde, de teamă, îmi trecu din tălpi în creștet. Mă hotărâi să fac o silință disperată ca să mă ridic; mă simții hotărât dintr-o dată și îmi adusei mânile la piept. Întâi îmi pipăii trupul cu degete slabe, tremurătoare. Parcă era trupul altuia, iar mânile, parcă și ele erau străine. Apoi deodată simții că pot, înghiții o gură de aer răcoros și mă încordai din toate puterile. O durere ascuțită, grozavă, mă fulgeră prin șele și mă întinsei iar zdrobit. Dar acum stăteam pe o coastă. Gândii: sunt lovit la coapse de vreo sfărâmătură de schijă. Picioarele îmi erau în adevăr țapene iar durerea de sub șele stăruia ca un cui de foc.

Acum simții că moartea e aproape, îi simții suflarea și o disperare adâncă, fără cuvinte, mă cuprinse. Stam zdrobit, gâfâiam, mă gândeam că o să mă sting, mă gândeam că ai mei sunt aproape.

— Și setea cea mare de viață, setea adâncă îmi cuprinse sufletul. Acuma vedeam că de și eram singur pe lume, totuși am atâtea legături cu fiecare colț unde poposisem o clipă, cu fiecare chip pe care-l zărisem în treacăt numai. Și mi se arătă înaintea ochilor o față bălaie cu doi ochi albaștri, o icoană trecătoare, care-mi zâmbise la o fereastră, peste drum de locuința mea, în ajunul plecării… Și durerea surdă îmi încinse sufletul și o mâhnire mare se lăsă asupra mea ca aripile întinse ale unui corb prădalnic.

Întinsei mânile, îmi înfipsei degetele adânc în pământul umed, mă încordai și mă târâi în puterea brațelor, ca un șarpe. Mai aveam deci o nădejde. Mă odihnii puțin; o scăpărare de bucurie îmi dădu puteri și, încet-încet, întinzând brațele și trăgându-mă cu ele prin tină, începui a mă apropia de șanțurile noastre. Durerea cea mare de sub șele mă rodea greu; scrâșneam din măsele, gemeam din adânc, dar răbdam.

Cât m-am târât eu așa? Sub mine era umezeală, de deasupra picura rar; vântul îmi răcorea fruntea înfierbântată. Gemetele celorlalți răniți ajungeau slabe, sfâșietoare, până la urechile mele. Gândul meu era numai la șanțurile noastre. Câtă vreme m-am târât? Multă vreme.

— Căci eram sfârșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul.

Atunci, în clipa din urmă, izbucni furiosul glas al morții: Stăi!

— Cine-i? Limba mi se mișcă în gură tremurând, dar glasul murise. Ridicai capul, întinsei mânile, cercai iar să răcnesc.

— Și atâta. Ce-a fost nu mai știu.

Mă deșteptai în picurul unui glas domol. Eram zdrobit și simțeam că sunt cuprins de friguri, că în curând voi începe a aiura și a nu mai înțelege nimic din ce se petrece în jurul meu. Acuma totuși, prin ochii pe jumătate închiși, zăream în șanțuri, la lumina roșietică a felinarelor, sentinelele negre, sclipirile armelor, grămezile de dorobanți care se odihneau în țărâna udă îmbrăcați și încinși.

Câteodată o umbră se scula, se sprijinea într-o mână, privea în juru-i și iar se lăsa în întuneric.

Eu eram așezat sub parapet, pe spate, învălit într-o pătură. Aproape de mine, unii cu spatele de zidul de pământ, alții pe fașine, stăteau câțiva flăcăi la cislă. Lumina unui felinar ajungea până la ei și fețele păreau pălite și pline de o mâhnire stăpânită. Un soldat smolit, cu ochii scăpărători, povestea ceva cu glas încet.

Pe jumătate amețit de frigurile care mă scuturau, ascultam. Închisesem ochii. Cineva parcă-mi bocănea în urechi și glasul venea ca de departe.

— Tare-mi era dragă, măi frate! Suspină povestitorul. Și ea ținea, nu-i vorbă, la mine, că numai așa am putut trece peste voia rudelor ei. Și după ce ne-am luat, bre, câte-am îndurat! Eram săraci lipiți pământului, numai cu cât era pe noi; în casa noastră puteai să vânturi o mâță de coadă și n-avea de ce se prinde cu unghiile; dar dragoste.

— La cataramă! Și-am dus-o noi așa un an și jumătate, măi dragă, și când aveam mai mult mâncam dintr-un ou, iar posturile le țineam ca niște schivnici.

Și-am dus-o greu, bre, greu de tot, până ce-a dat Dumnezeu de-a venit un copil, un golan, un calic ca și noi, dar el a venit cu mai mult noroc pe lume. Când îl vedeam râzând și întinzând brațele, parcă altfel mi se părea lumea. Și azi oleacă, mâni oleacă.

— Am început a ne înfiripa.

Dar s-a întâmplat de-a murit boierul cel bătrân de pe moșia noastră și a venit altul, un om gras și stătut. Era burlac.

— Și altă patimă n-avea pe lume, fără decât numai femeile. Și a prins a fi iar greu. Auzeam zvonindu-se prin sat de una, de alta.

— Că boierul are obiceiul să intre în gospodării când nu-i acasă bărbatul, că femeile fug din drumul lui ca din calea unui lup.

— Dar cum să crezi, așa, o comedie ca asta? Până ce dă Dumnezeu și trece într-un rând pe dinaintea căsuței noastre, călare. Și a întors, nu știu cum, spre Ilinca mea o păreche de ochi ca două măsline, de-am priceput numaidecât că n-are să fie bine.

Și chiar n-a fost bine.

— A doua zi, m-a chemat la curte și m-a trimes la pădure. În lipsa mea, a dat vatavul pe acasă și a poftit, din partea boierului, pe nevastă la curte. Femeia nu s-a dus. Când m-am întors eu de la pădure, vatavul ieșea a doua oară din ograda mea. Și eu am priceput, am priceput că s-a sfârșit cu binele.

Nevasta a prins a plânge și a se tângui, că i-a spus vatavul că boierul are să se mânie și are să ne usture rău mânia lui. După bocetele ei, am văzut că n-aveam ce face, decât să așteptăm, și cum va vrea Dumnezeu, așa va fi.

Și a vrut Dumnezeu să fie rău. Boierul a mai trimes vatavul în lipsa mea; după aceea s-a supărat și a-nceput prigoană. Mi-a închis văcuța; mi-a omorât doi purcei; a dat drumul boilor boierești în ogorașul meu.

— Și câte și câte, măi fraților, de-am rămas fără nimic, ca mai-nainte. Ce era să fac? Cui să te jăluiești? Am răbdat și am tăcut.

Pe urmă, anul ista, a venit veste de război și m-a chemat și pe mine. Acu numai Cel-de-sus știe ce-i acasă! Am lăsat ogoarele pline, dar cine să le culeagă și cine să rânduiască totul cum trebuie! Dacă nu-i o mână de bărbat, degeaba! Ce poate un cap singur de muiere?

Și pe urmă.

— Boierul… Când mă gândesc, mă apucă așa de inimă… Eu știu ce s-a mai întâmpla?

Nu știu. Mare pacoste a fost el pentru satul nostru! N-a rămas gospodar neîncolțit de vrăjmășia lui. Și nimeni n-are ce-i face. Toți rabdă.

Soldatul tăcu. Prin văi, departe, trecu un freamăt; se auzi un strigăt slăbit prin văzduhul închis, o împușcătură, apoi liniștea se întinse. În lumina roșie a felinarelor, căciularii tăceau gândindu-se. Unul oftă din greu. Altul ridică capul și zise:

— Și la noi s-a întâmplat demult așa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece ani încheiați, pe urmă l-au prins pe boier și l-au rupt în bucăți. Eu eram copilandru pe vremea aceea…

Povestitorul răspunse:

— Când nu mai poți răbda, ce să faci?

Eu stăteam pe spate, și ascultând, priveam cerul negru. Vântul se întărise și stropii de ploaie conteniseră. Soldații tăceau iar; în șanțul plin de noroi și de apă, flămânzi și însetați, tăceau; trupurile le erau de criță și sufletele pline de o răbdare nemărginită.

Și unul întrebă iar, într-un târziu:

— Oare are să mai ție mult războiul?

Cineva răspunse domol:

— Până ce-om dovedi pe Turc. Are să mai ție o bucată de vreme.

Eu simțeam că fiori fierbinți mă cutreieră din ce în ce mai aprig și nu puteam vorbi; îmi era sete, simțeam cuiul de foc în șele, dar nu mă mai gândeam la moarte. Erau oameni care sufereau mai mult și nu se tânguiau.

Vântul de toamnă bătea mai tare, trecea fâșnind prin fanionul înfipt pe creasta meterezului. Căciularii tăceau, dar multe doruri porneau pe vânt spre umilitele sate ale Țării.