EROII.
Spunea cu drept cuvânt Maeterlink, nu cu mulți ani în urmă, că una din cele mai mari surprinderi ale războiului celui mare a fost eroismul neașteptat pe care l-a dovedit omul în acea funebră catastrofă.
Eram deprinși încă din școli, să admirăm curajul și eroismul oamenilor de odinioară, despre care istoria vorbea cu laude stereotipe. Profesorii ne înfățișau antichitatea războinică ca pe ceva vrednic de mirare, ca o pildă pe care azi nimene n-ar putea s-o urmeze, nici n-ar îndrăzni s-o cugete. Maraton, Salamina, retragerea celor zece mii, războaiele lui Alexandru Macedon, războaiele punice cât ne-au fost cântate în orele de clasă, și cât le-am ascultat cu gândul dus, cu ochii urmărind meandrele pe care le făcea în zbor o capricioasă muscă pe deasupra capetelor tunse ale colegilor noștri! Nu mai vorbesc despre intrarea bruscă a cavalerilor evului mediu în imaginația noastră. Aceste arătări cu pinteni mari și zale grele, oameni „sans peur ni reproche”.
— Care se băteau în toate cotloanele Europei pentru femei și dreptate, acești paladini ai onoarei stârneau tot entuziasmul tinereții noastre, și fantezia fierbinte de la optsprezece ani ne ducea în zbor fulgerător îndărăt, în secolul ogivelor gotice.
Acolo poposeam ca într-un Canaan al romantismului și trăiam clipe înfiorate, înconjurați de umbrele eroilor de legendă.
Anii încet-încet au trecut și pulberea de aur prin care vedeam trecutul s-a depus. Am început a privi oamenii mai cu liniște și a judeca faptele lor mai cu răceală. Și totuși, de și limpeziți, eroii antichității rămâneau pe soclurile lor. În considerațiile noastre nouă, îi socoteam drept niște ființi mai aproape de primitivitate, crescute armonic și liber în mijlocul naturii. Erau oșteni antrenați pentru lupte grele corp la corp. Eroismul lor era simplu și organic.
— Un eroism pe care lumea subțiată a veacului nostru, după lung răstimp de pace, e cu neputință să-l mai poată da.
Iată că ne-am înșelat. Ca și în alte împrejurări, n-am pătruns până în adâncurile cele mai afunde ale bietului suflet omenesc.
Oamenii de odinioară erau mai tari, mai aspri, cu mai puține nevoi fizice și sufletești, mai deprinși cu moartea și cu suferința, cu epidemiile și războaiele. Se pare că fratele nostru modern are alcătuirea mai complicată. Pe lângă asta, confortul pe care i l-a adus străduința veacurilor este în hotărâtă antiteză c-o viață de greutăți și lipsuri, întoarsă la primitivitate și sălbătăcie. Știința a împuținat și suferința. Generații de oameni pot trece astăzi prin viață ocolind rânjetul morții năprasnice. Un târgovăț al veacului XX suntem deprinși a-l vedea mâncând fin, dormind tihnit, deplasându-se cu mașini rapide.
Soldatul de odinioară era un profesionist. Cel de azi un cetățean, un burghez, care-și părăsește cafeaua cu lapte și somiera, ca să intre în vizunii, lăsând să-i crească barba și înghițind mâncări pe care le-ar lăsa, acasă la el, prietinului său cânele.
Raiterul de altădată bea bere, se bătea cu tovarășii lui și se umplea de sânge pentru-o vorbă ori o privire neplăcută; prăda, incendia și viola. Domnu Petrescu sau Herr Schwartz sau monsieur Lebeau și-au lăsat catedra sau ghișeul unde n-au cunoscut alt oficiu decât al zâmbetului și-al vorbei amabile.
Altădată oștile erau două trupe, care se căutau pe o bucată de pământ; se întâlneau și se izbeau; și hotărau în câteva ceasuri soarta unei provincii. Acuma am văzut încleștându-se milioane de ființi, pe fronturi uriașe. Și aceste milioane, îngropate în vizunii și-n întuneric, nu întrebuințează armele simple care, în ceasul învălmășelii, doborau câteva sute de ființi. Acuma mintea neliniștită și iscoditoare a ajuns să aibă la îndămână puterile necunoscutului ș-ale morții. Demonii misterioși, înlănțuiți în liniște și somn în sânul pământului, au fost urmăriți și descoperiți: chimiștii au dat armatelor moderne explozibile formidabile. Ca și-n poveștile vechi, curiozitatea, deschizând ușa oprită, deslănțuie nenorocirea. Demonii aceia, atacați în pacea lor eternă și scoși la lumină, îmbracă forme nouă și-și răzbună înfricoșat împotriva tulburătorilor.
Au apărut deci pe fronturile enorme ale războaielor de azi mașini mari de distrugere, care par a lucra singure ca animalele deșănțate din epoca secundară. Tunuri și tancuri se profilează în zări. Iar în văzduh s-au înălțat paserile fantastice a căror amintire ne-au lăsat-o în basme generațiile de demult. Și mările de asemenea s-au umplut de monștri distrugători.
Așa încât, subt această lumină nouă și-n această perspectivă, războaiele de odinioară, fie ele și de șapte și de treizeci de ani – ne apar mici și puerile. Astăzi, bietul om se simte plutind pe un ocean al morții subt un cer opac. S-ascunde în măruntaiele pământului și demonii cu răsuflări otrăvite îl descopăr ș-acolo. Zi și noapte, săptămâni, luni și ani, fără răgaz, fără armistiții, fără „cartiere de iarnă”, nădăjduind cu groază salvarea și așteptând cu groază moartea…
Cum au putut oamenii de azi îndura toate acestea, e greu de înțeles. Legea marțială nu explică nici măcar în parte această îndârjire, acest oțel mai rezistent decât oțelul tuturor uzinelor. Grindina de schijă, valurile de foc, izbirile maselor și, mai presus decât acestea, panicile care fac din suflet o gânganie de cârpă… De ce nu s-au salvat deplin îndărăt? De ce nu s-au salvat înainte? De ce nu s-au suprimat singuri ca să nu mai sufere? De ce, mulțimea înfricoșată și teribilă a rezistat suferinții și oroarei până la sfârșit!
Nu. Profesionistul de odinioară, care făcea războiul apărându-și, în primul loc, scump, pielea lui, trebuie coborât de pe soclu. Trebuie ridicat în locuri, în lumina admirației ș-a nedumeririi, nenorocitul om de astăzi care știe că se jertfește; care ar vrea să trăiască, căci socotește viața ca singurul bun pe pământ și totuși se jertfește, pentru o iluzie, pentru un ideal sau – și mai grozav – fără scop.
Trebuie ridicat în lumina admirației ș-a nedumeririi. Dar jertfa apare cu atât mai mult vrednică de admirație și nedumerire, cu cât chiar înainte de a se împlini întâia decadă de la consumarea cataclismului, emoția și amintirea au zburat din țintirimele de la hotare, din văile apelor și de pe crestele munților. Ca niște cocoare nedeslușite s-au micșorat în zări ș-au intrat în împărăția umbrelor pe care nu le mai chiamă nimeni îndărăt.
Eroism și jertfă fără răsplata pietății. Cei salvați și generația nouă râd și danțează, ca și cum ar aștepta un apocalips absurd al minciunii. Contrastul acesta pune generația războiului și mai sus, acolo unde numai eroismul zădărniciei are drept să sălășluiască. Prietini, să ieșim la aer curat, cătră țintirimele părăsite, peste care are să înverzească iarăși iarba nevinovată!