FÂNTÂNA.
Sublocotenentul A. Stegărescu din regimentul 38 infanterie povestește următoarele:
Era într-o zi din septemvrie 1916. Ocupam cu plotonul meu o tranșee săpată în vârful unui deal care domina ținutul. La poale se înșira, risipit, satul Arabagi. Dincolo, altă înălțime c-o sprinceană de pădure la creastă. Acolo era inamicul. Între noi și el satul și valea: o depărtare între opt sute și o mie de metri.
Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător.
Îmi aduc aminte că sufeream de o sete grozavă. Mâncarea și băutura ni se aduceau noaptea. Ziua drumul aprovizionării era măturat de gloanțe. Acuma de foame nu ne plângeam noi: mâncam noaptea ca să ne ție și ziua. Dar apa.
— Se mistuia într-o clipă sorbită de atâtea guri arse și ziua parcă simțeam în noi un jăratic nestins.
Stăteam în adăposturi cu ochii țintă spre o fântână din marginea satului. Acolo era cea mai mare bunătate a vieții, apa, alinătoarea tuturor suferințelor noastre. Dar între ea și noi pândeau gloanțele inamicului, pândea moartea.
În după amiaza aceea însă nu mai putui răbda. Cu toată primejdia, mă hotărâi să încerc pe soldații mei. Și întrebai cu glas tare:
— Ascultați, băieți! Care din voi coboară la fântână?
Din ascunzătorile lor s-au ridicat în picioare, privindu-mă cu hotărâre, doi soldați: Andrei Nicolae și Chiva Voicu. Erau oameni tari, îi cunoșteam: puteam să-mi pun credința în ei. O clipă stătui la îndoială.
— Ne ducem noi, domnule sublocotenent… rosti Andrei.
— Vă bizuiți?
— Firește; altfel nu ne-am duce, domnule sublocotenent.
— Bine, plecați; dar fiți cu băgare de seamă.
Au luat câte o găleată de pânză, și-au trecut armele pe după gât și s-au strecurat cu fereală din șanțuri.
Tiptil s-au lăsat la vale. Inamicul i-a lăsat să se apropie. Îi urmăream cu încordare de sus, și inima-mi bătea.
Au ajuns la fântână: scripetele a început a scârțâi deodată în tot satul. Și din gospodăriile pustii, deodată au prins a ieși ș-a alerga spre fântână porcii și toate orătăniile însetoșate. Guițau, găgăiau, măcăiau, cotcodăceau și-și cereau partea lor. Cei doi soldați turnară întâia găleată în jghiab, și animalele și păsările dădură năvală de-a valma. Cei doi soldați râdeau cu bunătate și le turnară ș-a doua găleată de apă. Apoi traseră din fundul fântânii și provizia noastră.
Când tocmai mă miram în mine de liniștea desăvârșită a împrejurimilor.
— Începură împușcături întețite de la inamic spre fântână. Un purcel începu a covița cu durere. Soldații se aruncară răpede în dosul ghizdelelor și începură și ei a trage spre dealul dimpotrivă. Atunci și de pe dealul nostru începu o pârâială grozavă, care umplea de freamăt și de sunete valea. La loviturile dușmanului în jurul fântânei se răscolea și fierbea pulberea. Viețuitoarele satului fugiseră care-ncotro putuseră.
Deodată soldatul Andrei Nicolae se ridică de la locul lui cu liniște; ia în cele două capete ale armei gălețile de pânză, ca-ntr-o cobiliță, așază pe umăr arma și pornește către noi.
M-a apucat un fel de furie ș-o frică pentru viața lui. De sus am început să urlu cătră el: Zvârle gălețile! Adăpostește-te! Au să te ucidă, nenorocitule!
— El părea că n-aude. În juru-i, printre picioare, pulberea răscolită arăta locul căderii gloanțelor inamice. El umbla lin, în pas cadențat și suia nepăsător la deal.
— Poftim apă rece! zise el vesel intrând în tranșee.
Soldatul celălalt, Chiva Voicu, se făcuse și el nevăzut de la fântână. Intrase în sat. După o vreme, când era soarele spre asfințit, îl văd și pe el ieșind dintre case și suind spre noi c-un stup de miere în brațe. Venea legănându-se ca un urs. Bătură și spre el câteva împușcături zadarnice.
Râdea și acesta:
— Andrei a adus apă, zise el, punându-mi dinainte știubeiul; eu, domnule sublocotenent, ți-am adus dulceți!