Gheorghe Baciu

GHEORGHE BACIU.

Gheorghe Baciu, țigan negru și destul de urât, era o prelungire a autorității în târgușorul nostru. Pe-o tunică veche și jerpelită, purta câteva decorații de veteran; o șapcă de ofițer, fără trese, îi sta „reglementar” cam pe-o ureche și pe-o sprânceană. În ținuta aceasta, cu pieptul scos afară, foarte pătruns de importanța lui, deseori începea să bată de la deal, din capătul uliților, o darabană într-un duruit prelung. Se oprea din când în când și c-un glas grozav începea să zvârlă cetățenilor ordonanțele stăpânirii.

— Ascultați, oameni buni! Să știți, poruncă de sus, precum că nu este îngăduit să lăsați slobode animălile pe uliți!

Copiii se țineau droaie după el, fericiți de duruitul darabanei și de glasul lui Gheorghe Baciu. Negustorii ovrei ieșeau în pragul dughenilor și, c-un zâmbet, ascultau ordonanța și priveau procesiunea de capete goale, picioare desculțe și băsmăli felurit colorate, în mijlocul căreia pășea mândru crainicul.

În târgușorul nostru aveam doi vardiști. Baciu era unul dintre ei; era plătit cu zece, ori cincisprezece lei pe lună, însă era slujbaș al stăpânirii și el știa să prețuiască această cinste. Și ca să fie mulțămiți cei mari, Baciu își împărțea puterea brațelor lui între domnu primar, domnu ajutor, și domnu notar. De altfel slujba lui de vardist era mai mult în gospodăria părinților comunei. Din când în când mai bătea darabana, își umfla glasul și privea de sus pe negustori. În zile de iarmaroc, putea să fie și mai fudul de altfel, căci atunci, în mijlocul mulțimii îndesate, adunată din toate satele dimprejur, Baciu se înălța pe catalige cu darabana lui – și trecea încoace și încolo amenințător, ca un uriaș sosit din țara poveștilor.

Crainicul nostru locuia sub dealul târgului, spre câmpia Siretului, într-unul din bordeiele rămase de demult, de pe vremea sălașului celui mare țigănesc, din care ieșiseră robii și mai pe urmă slugile curții boierești. În cocioaba lui avea o laiță și câteva țoluri, și, drept podoabă, o sabie turcească ș-o pușcă veche ruginită. Trăia singur acolo. Sabia o arăta unora și altora, ca să poată istorisi niște așa-zise întâmplări din război; iar pușca o scotea la soare ș-o pregătea de vânătoare, căci Gheorghe Baciu era și pușcaș.

— Nu prea am eu vreme, zicea el, căci sunt acupat cu serviciul, dar altfel eu sunt grozav vânător… Numai când și când mă pot repezi până-n zăvoi și pân' la baltă…

Crescusem în admirația lui Baciu, și ajunsesem băiețandru de doisprezece ani. Îndrăznisem și eu a-mi întinde recunoașterile până-n coturile și huceagurile Siretului. Ba sub halicele puștii mele căzuseră chiar câteva rațe. Aș fi voit însă să am tovarăș pe Baciu. El strigase ani și bătuse darabana spre bucuria mea; își scosese la soare pușca la care priveam sfios. Acuma mult aș fi dat să am asemenea tovarăș deosebit la o pândă pe Siret.

Dorința mi s-a îndeplinit, și fără să dau prea mult. Într-un amurg m-am oprit în fața cocioabei lui Baciu cu un pac de tutun în buzunar, cu pușca în spate și cu torba la șold. Când a primit tutunul în degetele lui negre și osoase, Gheorghe Baciu a înțeles dintrodată despre ce-i vorba.

— Apoi aș merge, îmi zise el rânjind și privindu-mă cu ochii mici, negri; dar nu prea am praf de pușcă…

— Nu face nimic, am eu…

— Apoi n-am nici halice. Da' altfel aș merge. Și n-am nici capse…

— Îți dau eu tot.

— Ehei! Apoi atuncea stăi să-mi iau pușca… Dumneata ești un domnișor bun – te cunosc de pe când erai ia așa, numai o palmă de la pământ. Dacă vrei să-nveți vânătoarea, apoi numai eu ți-oi fi maistru. Ca mine nu mai cunoaște nimeni pușca și vânatul. Ți-o spun eu… Câte dihănii am împușcat! Phii! Când mă gândesc, mi se ridică părul măciucă în vârful capului!

În adevăr, ca martor parcă al adevărurilor pe care le rostea, părul lui negru, cu puține fire cărunte, stătea zbârlit, încâlcit, învârtejit în vârful capului. Își căută șapca veche ș-o puse reglementar peste grămada de mițe. Apoi intră în casă și ieși cercetând cu o grozavă luare-aminte oțelele puștii.

— Asta-i pușcă! Îmi zise el, cu admirație.

Mă alăturai de el și privii spre minunea pe care până atunci numai de departe o admirasem.

Era o pușcă ruginită, numai cu o țeavă, și, ca-n poveștile cu pușcașii, legată cu sârmă…

— Te uiți că-i veche și legată cu sârmă? Îmi zise zâmbind Gheorghe Baciu. Apoi așa cum îi, eu, domnișorule, n-aș da-o nici pe toate puștile boierilor din târg…

Îl crezui bucuros – mai ales că primise să-mi fie tovarăș. Apoi, voiam să-l fac și binevoitor față de sărmana mea pușcă nouă, cu două țevi…

— E bună ș-a dumitale… Îmi zise el cu bunăvoință, după ce-mi cercetă arma.

Pe când ne îndreptam, pe malul unui pârău, spre Siret, Gheorghe Baciu își umplu luleaua cu tutun de-al meu. Așteptam să-mi spuie o istorie strașnică de vânătoare, ori o întâmplare din război; el mergea tăcut lângă mine și trăgea cu mare mulțămire din pipă. Pe fața lui neagră, stricată de vărsat, parcă nu era nici un gând, nici o dorință. Suferinți vechi și amărăciuni, în zbârcituri dese, păreau acum liniște adâncă pe obrazul lui nemișcat.

Soarele asfințea, topindu-se parcă într-un lac de aur și foc; intrarăm în huceag.

— Aici e balta lui Brumă, zise Baciu; aici s-a înecat unu Brumă, la doi ani după război…

— L-ai cunoscut? Întrebai eu, dându-i încărcătura de praf și halice.

— Cum nu? Am fost amândoi în bătălie și am scăpat cu viață… Lui de apă i-a fost dat să moară…

Își încărcă pușca ș-o cercetă iar, cu luare-aminte, la oțele.

— De-amu trebuie să vie și rațele… zise el zâmbind. Poartă-te bine…

Între răchitele dese și nalte, așteptarăm tupilați, pe când creștea umbra și de pe baltă izvorau aburi ușori. Era liniște desăvârșită; în cerul albastru mai luceau raze de-ale asfințitului… Se auzi un râs de țarcă, apoi țipătul unei paseri mărunte; un fâlfâit de rațe șuieră prin dosul sălciilor.

— Ia sama! Îmi șopti Baciu, și ochii îi scăpărară.

Tiptil, începu a se strecura prin tufe. Eu nu îndrăzneam să vorbesc. Dascălii mei într-ale vânătoriei hotărâseră că pânda e nemișcare strașnică și răbdare; și nu-nțelegeam cum un vânător ca Baciu călca porunca unei legi.

La ușoara înmlădiere a sălciilor, la trosnitura unui vreasc, rațele simțitoare săriră măcăind într-o bătaie mare de aripi. Atunci rămăsei și mai uimit de repezile mișcări ale crainicului. Nu știa ce să facă cu luleaua… Nu nimerea trăgaciul… Scuipă luleaua jos și ridică pușca la obraz. Întâi plesni petița, apoi pocni ca un vreasc pușca. Rațele se înălțară și se înșirară în cerul amurgului.

Pușcașul își căută luleaua pe jos și se întoarse la locul lui, fără nici o vorbă. Îi dădui altă încărcătură, își aprinse iar luleaua, și catadixi să dea o lămurire:

— M-a încurcat o creangă, și nu mi-a venit îndămână…

Eu zâmbeam și simțeam în mine o mare părere de rău. Omul meu, omul cu pușca minunată, omul cu care doream de-atâta vreme să fiu tovarăș la baltă, nu era vânător! Și pușca îi era un hârb netrebnic!

Rațele nu mai veniră.

— Nu putui să dovedesc lui Baciu cine sunt și ce pușcă am. Sara era viorie între ape, și stelele umede începură a luci pe cer.

Ne întorceam spre târg. Și întrebam pe Baciu despre întâmplări din război.

— Vrei să-ți spun întâmplări din răzbel? zise cu mândrie crainicul. Phiii! Când ți-oi spune, ți se ridică părul măciucă în vârful capului…

Scoase iar tutunul și mă privi cu bunătate.

— Apoi când am trecut Dunărea, eram multă oaste… Eu știu câtă să fi fost? Câtă frunză și câtă iarbă. Și Împăratul era în frunte.

— Care împărat?

— Împăratul nostru, Regiul! Și ne-a dus tocmai la Plevna și ne-am bătut noi cu turcii, strașnic ne-am bătut! Când nu ne băteam, ședeam în șanț.

— Da' la Grivița ai fost?

— Fost.

— Și ce-ai făcut acolo?

— Apoi ne-am luptat… Și după ce ne-am luptat la Grivița, ne-am luptat la Plevna…

— Da' dumneata ai fost în foc? Văd că ai decorații…

— Cum nu? M-am luptat… Când mă gândesc, mi se ridică părul măciucă în vârful capului.

Săracu Baciu, clipă cu clipă scădea din mărirea lui. Căzuse jos de pe catalige și, pâcâind din pipă, se uita cu bunătate la mine, clipind din ochii lui mititei.

— Apoi să-ți spun una strașnică, îmi zise el aproape de târg. Într-un rând, eram flămânzi tare și ne-am strecurat până la un sat… Am cotrobăit noi la un bulgar, am dat peste făină de păpușoi.

Am legat pe nevastă de stâlpul hornului, ș-am luat dintr-un poloboc o mulțime de carne murată… Pe-acolo oamenii murează carnea de porc…

La amintirea asta, tovarășul meu nu părea nici vesel, nici trist.

Eu zâmbii; zâmbi și el; și, ca și cum și-ar fi adus aminte de un lucru prea important, își trase pușca din spate și o cercetă cu luare-aminte.

— Pușca asta, halal! Da' nu știu cum, cu rața nu mi-a fost îndămână…

Până la cocioaba lui îmi mai povesti o întâmplare, vrednică și războinică, cât și cealaltă. După asta ne despărțirăm.

Mai trecură în alte seri spre pușcașul meu pachete de tutun; dar îl lăsam liniștit la serviciul lui ș-acasă și mă duceam singur la baltă. Făptura crainicului devenise deodată neînsemnată, ca și rugina lui, ca și războiul din care știam mai mult eu din cărți, decât el care fusese față. Aveam pentru el acuma și un fel de milă. Zâmbeam totdeauna gândindu-mă la pușca lui legată cu sârmă, care pocnise așa de ciudat.

— Întâi petița, pe urmă pulberea…

Într-o zi, moșul meu Mitache, colonel în infanterie, sosi la noi în concediu. Ca vânător mare ce era, nici nu așteptă să-și desmorțească bine picioarele; desprinse din cui pușca tatei, și mă luă cu el spre huceagurile Siretului. Eram fericit; îi spusei râzând întâmplarea cu Baciu. Pe urmă îl oprii în fața cocioabei și-i arătai pe crainic.

— Hai, Baciule, cu noi la vânat… Îi strigai eu… Ia-ți pușca…

Gheorghe Baciu salută militărește, intră în bordei și ieși cu pușca.

— Apoi eu îl cunosc pe Baciu, zise moșu-meu Mitache. A făcut războiul cu mine. Ce faci, Gheorghe? A fost și cu mine la vânat. Tot rabla ceea de pușcă o ai?

— Tot aceea, răspunse cu umilință Baciu.

— Și tot așa tragi, Baciule? Ai izbutit însfârșit să nimerești un iepure ori o rață?

Baciu zâmbea fericit și nu răspundea. Aștepta ceva.

Moșu Mitache trase o tabachere mare de piele, alese o țigară de foi și o întinse țiganului; luă și el una. Scăpărând, aprinse un fitil, dădu lui Baciu să aprindă și aprinse și el.

— Ei, hai de-amu, să mergem… zise moșu Mitache.

Pornirăm. Baciu venea liniștit, pășind ușor, fumând mulțămit, la câțiva pași în urma noastră.

După o vreme de gândire și de tăcere, moșu Mitache întoarse spre mine obrazul lui de leu, cu mustăți și sprâncene cărunte.

— Știi tu, Codinuță, de ce nu l-am uitat eu pe Baciu și-i dau foc să-și aprindă el țigara? Să vezi tu de ce. Într-o noapte, în război, fiind în șanțurile Griviței No. 1, au ieșit turcii din întăriturile lor… A fost o luptă scurtă, dar a curs sânge mult… În învălmășeală, un sergent a strigat: La drapel! În lumina felinarelor, repezindu-mă, am văzut zbătându-se în luptă sergentul cu câțiva, sub năvala harapilor… Căzu unul, căzură zece. Fanionul se cumpăni la pământ… Gheorghe Baciu, gâfâind, bătea cu stratul puștii și împungea cu baioneta, apoi îl zării rânjind și c-un urlet repezindu-se spre cel din urmă turc, cu dinții. Dacă l-a apucat de beregată, nu știu. Știu că a rămas singur, tremurând și gâfâind, ș-a cuprins în brațe fanionul… Se uita rătăcit în juru-i. Când m-a cunoscut, a început a râde, și mi-a zis atât: „Trăiți, don' sublocotinent, nu l-am dat!”

Moșu Mitache fuma pe gânduri și se uita spre huceagurile tainice care întovărășesc apa Siretului. Gheorghe Baciu venea în urmă. Întorsei capul spre el c-un fel de sfială. El era fericit numai pentru țigara lui; își ducea în cumpănă pușca legată cu sârmă, și nu se gândea la nimic…

Mie îmi bătea inima; eram mișcat, aveam păreri de rău… Figura lui Baciu se luminase deodată închipuirii mele.

— Deodată se ridicase iar pe cataligele vechi.

Intrarăm în zăvoaie; moșu Mitache își alese loc. Eu trecui lângă Baciu în altă parte de baltă. Abia așteptam să-i pot vorbi. Îl întrebai, c-un glas înfierbântat de tulburare și bucurie:

— Ei, Baciule, poți să-mi spui cum a fost la Grivița? Mi-a spus moșu Mitache! Și-l privii triumfător.

El întoarse capul spre mine:

— Ți-a spus domnu colonel? Bun om îi domnu colonel. Pe atuncea era tânăr, era numai sublocotinent!

— Cum a fost cu drapelul?

— Apoi m-am luptat pentru drapel… zise încet Baciu, fără să se uite la mine de data aceasta.

Pe cuibul de foc al bălții, deodată fulgeră zborul unei rațe. Ochii grabnic, pușca pocni, paserea căzu. Gheorghe Baciu întoarse spre mine ochi grozav de uimiți.

— Ai împușcat-o! Zice el c-un fel de îndoială.

Eu începui a râde:

— Am împușcat-o. Ce? Te miri?

— Nu, zise încet pușcașul, c-o descurajare subită. Da' iaca, eu n-o mai pot scoate la capăt cu pușca. Nu mai trage vânatul la ea…

Tăcu un timp, uitându-se la oțelele ruginite. Stătu mult așa; parcă mă uitase.

— Eu am avut o dragoste, urmă el cu tristeță, da' demult, pân' a nu mă duce la răzbel. Era una Răduca, țigancă de-a noastră. Ș-aicea mă întâlneam cu dânsa. Era frumoasă și eu eram tânăr. Da' tot cu pușca asta… și când pușcam eu câte-o rață… ea intra în apă și mi-o scotea… Și râdeam amândoi… Și tare-mi mai era dragă, domnișorule… Ș-apoi cât am umblat eu printre gloanțe, n-am pierit; da' ea acasă a murit… Și parcă de atuncea eu în zăvoi la Șiret nu mai am noroc… Rar pot nimeri… Eu știu ce să fie? Pe urmă nici plăcere n-am mai avut să iubesc pe alta… Am trăit așa pe lume…

O salcie fremăta ușor și lumini mărunte tremurară pe obrazul țiganului.

— Baciule… zisei eu cu blândeță…

Și nu știam ce să-i spun. Vorba lui îmi apărea deodată dramatică și sufletul lui începea să aibă interes… Omul meu devenea romantic.

— Spune-mi istoria cu Răduca, Baciule…

— Care istorie, domnișorule? Apoi ți-am spus-o. Era fata lui Zailic Judele. Și când intra în apă râzând, ridica fustele. Avea o fustă roșă ca sângele. Pe urmă a murit, când eram la bătălie.

— Când ai apărat steagul, Baciule! Și-mi tremura inima în piept, când rostii vorbele acestea.

Omul meu făcu un semn din cap – adică da – și oftă. Și deodată balta se acoperi de lumini.

Și-n imaginația mea aprinsă, în taina zăvoaielor, vedeam o dragoste din trecut și un erou în negura Griviței, de și lângă mine Gheorghe Baciu, sfârșindu-și capătul de țigară, nu îndreptățea cu nimic ațâțarea mea. Privea neclintit cu fața lui brăzdată și tristă întoarsă spre baltă. Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i: lucirea amurgului întindea într-un loc o pată de sânge, care părea rochia roșie a unei înecate…