ÎN BATERIE.
Se dădu ordinul de plecare de la Verbița spre Grivița. Sergenții se zvârliră pe cai și prinseră a geme comande scurte. Ofițerii alergau săltând în șa ca să-și găsească bateriile. Călăreții prinseră a-și înmlădia bicele, și caii, înțepenindu-se, se întinseră năprasnic între ștreanguri, cu capetele în piept. Chesoanele și tunurile porneau huruind înăbușit. Apoi când bateriile se înșirară, freamătul și neregula începutului se potoliră, nu mai rămase decât cutremurul și bubuitul grămezilor de fier și oțel.
Noaptea aceea de august era foarte întunecoasă – și cele patruzeci și opt de tunuri, și caii, și oștenii mergeau spre vrăjmaș pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un țărm necunoscut. Vântul venea din dreapta, de pe lagărele dușmanului, și, în răstimpuri, avea câte-o aburire caldă ca duhul unui bolnav.
Soldații tăceau, păreau că dormitează; în sufletele lor, însă, ardeau focuri mari. În întunericul sufletelor clipeau, ca niște stele, luminile zilelor trecute, cu bucuriile și părerile lor de rău, și, peste ele, ca niște nouri, rătăceau supărările și grijile războiului.
— Și teama crâncenă, care pândește ca o fiară în întunecimea dinainte.
Grămezile sumbre se mișcau pe drumurile rele, prin vâlcele și văi; din când în când strănutau caii, din când în când un glas se ridica cu un sunet neobișnuit prin duruirile înăbușite. La locuri primejdioase se opreau; marea de întuneric era cucerită dintrodată de o tăcere adâncă; apoi un glas sfâșia noaptea, tropotele îl acopereau și marea de umbră parcă își pornea valurile nevăzute într-o bântuire de furtună.
Taberile turcilor erau aproape de drumul obișnuit, și trebuia ca bateriile să facă un ocol mare înainte de-a ajunge deasupra Griviței.
— Altfel ar fi fost simțite: dușmanul era cu grija și cu frica în spate. De aceea toată noaptea bateriile săltară și se zdruncinară prin viroage și drumuri rele.
Când înfumurarea alburie a zorilor pătrunse văzduhul, pâlcurile de oșteni tăcuți, în jurul tunurilor care scânteiau întunecos, se dezvăliră în locuri noi și necunoscute.
Caii stătură, flăcăii descălecară și îndată începu o frământare iute în jurul chesoanelor și tunurilor. Sublocotenenții fără mustăți, băieți frumoși, albi la față, alergau în toate părțile dând porunci, vagmiștrii cu mustățile mari se mișcau legănându-se, amestecau glumele cu înjurăturile, dădeau din mâni parcă voiau să și le smulgă din umeri; brigadiri, sergenți, fruntași scăpărau în toate părțile, și soldații cu mantalele răsfrânte împresurau mașinile de oțel, se opinteau, le purtau, le așezau. Privirile furau întruna spre asfințit, unde sta dușmanul ascuns, dar din întunecimea de-acolo nu venea nici un zgomot, nu se simțea nici o mișcare.
Hârlețe și cazmale scormoneau cu hărnicie pământul, țărâna unduia în valuri negre, oamenii se plecau, se ridicau, alergau, se încrucișau – și tunurile parcă de abia așteptau, cu gurile negre întoarse spre tabiile turcilor.
Dar era mult de lucru, și la răsărit se crăpa zarea, lăsând să pătrundă focul zorilor. Dealurile, văile se rumeniră. Oamenii dădeau zor, șanțurile se lărgeau, parapetele se înălțau, se căptușeau cu brazde. Ziua albă umplu văzduhul, căpitanii se arătară în mijlocul soldaților, un călăreț veni c-o veste pentru domnul maior. Deodată scânteiară sulițile de lumină ale soarelui, răsăritul se înflăcăra într-o fierbere argintie, raze fulgerară pe tunuri, pe săbii.
— Și oamenii se opriră o clipă. După o noapte de nesomn, se uitau unii la alții uimiți, parcă de multă vreme nu se văzuseră. Și fiecare se cunoștea că așteaptă ceva, într-o neliniște, într-o strângere de inimă, pe care nimeni n-o putea stăpâni. Ofițerii pe mică pe ceas scoteau ceasornicele, unii le priveau lung, pe gânduri, alții le puneau iute în buzunărașul de la pantaloni, pentru a le scoate în clipa următoare. Și, la ceasurile șase.
— Dintrodată, spre miazănoapte, la ruși, în bateria Catartului, pufniră în limpezimea dimineții rotogoale de fum lăptos, desfășurându-se și lungindu-se spre zare, și douăsprezece tunuri mari mugiră, în fumegarea aceasta deasă.
După semnal, scânteiară săbiile și în bateria noastră de lângă șoseaua care iese din Plevna și se înconvoaie spre Bulgăreni. Lucrările pentru cele douăsprezece tunuri nu erau gata, dar asta n-avea a face. Lopeți lucrau la șanțuri și parapete.
— Iar servanții stăteau gata lângă tunuri. Glasuri de comandă.
— Foc!
— Trăgătorii izbesc mosorul în nodurile curelelor, fulgere în nori de fum, apoi trăsnete asurzitoare. Țipătul șuierător al ghiulelelor umplea văzduhul, ofițerii ridicară ochianele și le îndreptară spre Radișevo și spre Abdul-Cherim-Tabia.
Maiorul, liniștit, începu a vorbi cu căpitanii și locotenenții despre regularea tragerii. Sublocotenenții cei fără mustață, lăsați pe vine, cu mânile pe genunchi, ochiau, vagmiștrii vorbeau gros și certau pe molâi. Și în graba care cuprinsese pe toți, tunurile mai bubuiră o dată.
Dar iată că și la turci țâșniră fumegări, și zăvozii din Plevna începură să hămăiască.
— Ham! Ham! zise vagmistrul Chirilă; păzea, flăcăi, că ne vin și nouă plocoane…
Plocoanele veneau într-adevăr, vâjâind. Ofițerii, oamenii stăteau drepți, păreau mai galbeni; unii, cu ochii ațintiți, parcă așteptau ceva. Ghiulelele trecură pe deasupra; și toți, despovărați, prinseră a se mișca vioi în jurul tunurilor și a lucrărilor.
— Cam greu, grăi iar vagmistrul Chirilă, îndesându-și chipiul în cap; dintru-ntâi te ia cu răcori. Nu-i așa, mă Buzămurgă? Tu ce zici?
— Ce să zic? răspunse țiganul, așa-i cum zici…
Țiganul, voinic, bine legat, cam întunecos la față și cu niște buze ca acelea, era trăgaci.
— Le trimetem și noi lucruri mai alese, zise el rânjind și, cu mâna pe mosor, se îndreptă, așteptând porunca.
Vagmistrul era un bunduc mărunt cu mustața groasă, bine răsucită, cu vârfurile îndreptate spre ochii scăpărători, deasupra cărora sprâncenele bogate și îmbinate păreau alt rând de mustăți.
— Alta, mă! strigă iar Chirilă. Drepți! Nu mișca, răgălie, nu mișca, că-ți tai capul și ți-l pun ghiulea în tun! Ți-i frică, ha? Ți-i frică, Norocel taică?
Norocel, într-adevăr, măcar că-și ținea drept trupul nalt, avea o ridată tremurătură pe obrazul bălan. De altminteri, în toți trăia parcă ceva nou.
Ghiuleaua veni, căzu și se sparse scurt la zece pași înaintea frontului. Schijele răscoliră pământul într-o fumărie amestecată cu țarină și praf. Chirilă se crezu dator să spuie și acum ceva:
— Așa-i la început. Crezi că prin mine nu trece săgeata de foc? Da' eu-s al dracului, mă, eu-s al dracului!
Regulat, în baterie, năvălea fumul cu miros tare de pucioasă și trăsneau tunurile. Oamenii se mișcau iute și-n jurul mașinilor, și-n șanțurile care se lărgeau din clipă în clipă. Ofițerii urmăreau cu binoclurile căderea ghiulelelor noastre, și băgau de samă la cele care vin. Și ei erau foarte galbeni, dar își țineau cumpătul.
— Și începeau să se obișnuiască.
Dimineața se încălzea; – se încălzeau și luptătorii, și lucrătorii la șanțuri. Ghiulelele porneau vâjâind, bombele turcești veneau cu bombăniri de moarte într-un fum înăbușitor și, odată, cele dintâi bine îndreptate, două, se năpustiră între lucrătorii șanțului. Fitilurile sfârâiră, schijele se sparseră ca două oale, și din vârtej câteva țipete înăbușite tresăriră. Când fumul se risipi, brancardierii alergară. Un soldat zăcea cu fața la pământ, cu țeasta zdrobită. Alții trei, căzuți, gemeau cu fețele încrețite de durere.
Toți priviră o clipă spre sângele care se închegase și spre cel care curgea încă.
— Apoi își întoarseră fețele iar spre vrăjmașul nevăzut, care trimitea moartea.
Sublocotenentul Pietraru, tânăr, fără mustață, cu fața galbenă și osoasă, care până atunci tăcuse, izbucni deodată mânios, cu glas răgușit:
— Mai repede, mai repede, băieți! Să-i sfredelim bârlogul păgânului, să-l zvârlim dracului în văzduh!
Se repezi la tunul lui Buzămurgă și privi în lungul țevii. Apoi se trase îndărăt și porunci scurt:
— Foc!
Țiganul trase, tunul trăsni, ofițerul își puse binoclul la ochi.
— Așa! Așa! gemu el îndesat, cu sprâncenele încruntate, bine, băieți, bine! Repede, mă, repede, că vă iau în frigare! Foarte bine, i-a împroșcat destul de frumos ghiuleaua; e-o prăfărie acolo, de nu se mai vede nimic! Chirilă!
— Porunciți!
— Aș vroi să plătim dobânzi mari, Chirilă! M-ai înțeles? În văzduh să-i zvârlim! Ai înțeles?
— Țeles!
— Buzămurgă!
— Ordinați
— Gata?
— Gata!
— Atunci nu sta! gemu sublocotenentul. Foc! Allahul și prorocul lor! Să-i zvârlim la muma dracului!
Și, pe când sublocotenentul Pietraru răcnea disperat întruna cu glasu-i răgușit, flăcăii, în jurul tunurilor începură a se frământa mai cu grabă, și tunurile băteau mai des și ghiulelele vâjâiau și fumul năvălea și se înălța. Și de la turci veneau bombele regulat acum. Multe se spărgeau în văzduh, multe cădeau în grămezi, sfărâmând cărnuri și oase.
— Și în fierbințeala care creștea din ce în ce, neliniștile începutului se risipiră, ochii scăpărau și glasurile se îngroșau în pâcla de cărbune și pucioasă.
Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul șanțului:
— Vodă!
Ofițerii își așezau coifurile, își scoteau pieptul înafară și-și trăgeau umerii îndărăt; sergenții și brigadirii primiră porunci. Și lucrul începu și mai înfrigurat. La tunuri mai ales, acuma, era fierbințeală mare. Flăcăii se învârteau repede cu chipiurile pe ceafă, ghiulelele treceau iute spre cozile lătrătorilor; și toți erau plini de sudoare, de colb și de fum; trăsnetele zguduiau bateria; șuierele proiectilelor dușmane se încrucișau într-o muzică fioroasă.
Și Vodă trecu, împresurat de o mulțime de ofițeri de-ai noștri și străini. Se oprea, privea mișcarea tunarilor, privea în depărtare spre parapetele de la Radișevo și Abdul-Cherim-Tabia, vorbea cu cei din juru-i, și toți zâmbeau și dădeau din cap: Da – da! Desigur!
— Pe când flăcăii trăgeau cu coada ochiului și-și căutau de treabă. Domnul era foarte liniștit, mergea cu pas măsurat și vorbea cu cumpătare. Schimbă câteva cuvinte cu maiorul bateriei, apoi trecu mai departe, prin fluieratul morții și pocnetele tunurilor.
— Mă, aista-i Vodă… zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita la noi?
— Frumos om! grăi țiganul; și nici el nu se teme de ghiulele…
— Cum să se teamă! Doar el e mai mare decât toți… răspunse Norocel.
— Păzea, mă!
— Urlă Chirilă vagmistrul.
— Ptiu! Scuipă Buzămurgă, vine iar scroafa cu cărbunele în rât.
— Mă, și mă tem să nu mă plesnească vreo schijă, când se sparge…
Boamba neagră scobora cu iuțeală și venea drept spre tunuri, vâjâind. Căzu pe parapet și se rostogoli, cu fitilul arzând. Lucrătorii, tunarii se prăbușiră în laturi. Buzămurgă se uita cu ochii holbați și mirați la fitil.
Schija se sparse. Când se risipi fumul des, țiganul scuipă negru.
— Îți umple gura de funingine! mormăi el. Mai mare groaza! Dacă te pălește o țandără, te-ai dus!
— Asta n-a avut noroc, zise Norocel, a pălit numa-n țărână.
Și iar începură a lucra cu foc. Vagmiștrii erau pic de apă, ofițerii cu obrajii aprinși, sublocotenentului Pietraru nu-i mai tăcea gura. Numai Buzămurgă se tot oprea, privea văzduhul dinainte și parcă aștepta ceva. După două trăsnete, deodată se auzi și glasul lui:
— Vine, mo!
Când căzu boamba rostogolindu-se, țiganul se repezi, alergă după ea, căzu deasupra, întinse mâna-i neagră, prinse fitilul și-l stinse între degete.
— Gata! strigă el ridicându-se și înghițind cu greutate ceva amar parcă.
Flăcăii începură a râde: „A dracului cioară!” iar boamba stătea neagră și nemișcată între tunuri.
Bubuirile, plesnirile bombelor, fumăria urmară, și era o vâjâire și un cântec îndrăcit de trebuia să răcnești ca să te-audă cel de-alături. Și încet-încet, cu obișnuința, veni și voia-bună, și, după pilda lui Buzămurgă, flăcăii pândeau căpățânele cu fitil, fugeau după ele și le stingeau.
Când se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în toi. Flăcăii ajunseseră toți de coloarea lui Buzămurgă. Pe obrazurile aburite ale unora, rămăseseră în negreață ciudate semne de degete, la alții șuviți de apă se scurgeau pe la tâmple. Răsuflările tuturor erau mai scurte și mai repezi între buzele uscate.
— Și nu era chip să ai pic de hodină, nici să înghiți o gură de apă rece, căci cea din bidoane era coclită. Cât despre un codru de pâne, batîr ca cremenea, și o bucată de carne cum o da Dumnezeu, nici pomeneală! Chiar dacă le aveai, ce să faci cu ele?
— Înghițeau cu toții țărână și fum de pulbere, ăsta le era prânzul; și le cânta o muzică cum nu auziseră, săracii, în toată viața lor!
La dreapta, bateriile rusești tunau cu o repeziciune înspăimântătoare, de multe ori pârâiau salve după salve; la stânga, cealaltă baterie a noastră, de treizeci și șase de tunuri, bătea regulat și cu tact; dincolo, la turci, lătrau zăvozii fără mânie și fără zăbavă, parcă voiau să spuie: Agale, agale, că mai este vreme!
— Și sutele de tunuri din împresurare și apărare trăsneau, bufneau, umpleau văzduhul de nouri alburii. Drrum-dum-dum! Drrum! Bum! Baf!
— Părea o darabană uriașă în care bătea cineva fără întrerupere. Ghiulele prin văzduh țipau, ca ațe de vânt toamna prin crăpăturile căpriorilor, fâșâiau ca zboruri de paseri, altele parcă veneau pe gânduri bombănind. În întăriturile turcilor se zăreau exploziile și zbucnirile de flăcări; spre noi de multe ori se vedeau cu ochii cum vin bombele rotunde turcești. Unele treceau pe deasupra spre câmpii goale; altele cădeau între tunuri și flăcăi, și, dacă n-apuca nimeni să le stingă mucul aprins, pocneau în fulgerări negre și roșii, răscolind pământul și rostogolind trupuri; altele crăpau deasupra și plouau peste baterie funingine și bucăți de schijă.
Iar sublocotenentul Pietraru, răgușit și galben, cu buzele arse și cu ochii crunți, nu mai contenea, îi umbla gura ca un clopot, dădea din mâni în toate felurile, și-și fulgera sabia în toate părțile. Chirilă vagmistrul, ca totdeauna, c-o leacă de mânie și c-o leacă de răutate, își încrunta mustățile de deasupra ochilor și cât glumea, cât înjura. Norocel râdea uscat, înghițind noduri de foc. Buzămurgă rânjea, și, de câte ori se spărgea câte-o ghiulea dușmană, de atâtea ori și glasul lui se spărgea într-o sudalmă înfricoșată.
Și toți lucrau cu repeziciune, ca într-o-nfrigurare. Nimeni nu mai auzea strigătul rănitului, ori icnitul scurt al celui izbit de moarte. Brancardierii veneau încet și se strecurau tot așa, iar cei rămași lunecau prin bălțile de sânge amestecat cu țărână, călcau cu inimile împietrite prin sângele fraților lor.
Ziua trecu în viscolul acesta de foc și fum. Parapetele se înălțaseră și toți se mișcau acuma mai în voie, la adăpost. Spinarea de pământ era așezată și bătătorită și tunurile scuipau schija de la adăpost. La șase ceasuri, lătrătorii osteniră parcă și tăcură pe toată întinderea. În baterie, oamenii făceau tauleta tunurilor și umblau tăcuți după apă.
Și pe dinaintea lui Buzămurgă și Norocel, care se curățau de slim și funingine, și pe dinaintea flăcăilor trudiți, în liniștea mare ce se întinsese deodată, trecu cea din urmă patașcă albă, cu cel din urmă rănit. Era sublocotenentul Pietraru. Și patașca era plină de sânge, și ochii crunți erau ca de sticlă. Acum nu mai putea răcni, acum tăcea, cu fața mai galbenă și mai suptă, și-l duceau alții îndărăt, spre corturile cu cruce roșie.