În spital

ÎN SPITAL.

Însera, și mă duceau brancardierii în pas legănat spre ambulanță. În cel din urmă iureș de la Grivița, o zburătură mă ajunsese la genunchi. Îmbrâncasem, tăiat parcă de un ascuțiș înroșit, amețisem, ș-acuma deschideam ochii fierbinți, deșteptat de glasuri, deșteptat de legănarea patului de pânză. Piciorul drept nu-l simțeam de la stinghie; o oboseală de friguri calde îmi aducea unde de înădușeli.

Mugetul tunurilor, în urmă, umplea amurgul; când și când, pârâiau puști în depărtare. Eu stăteam pe spate amețit, străbătut de fiori. Gâceam înaintea și-n urma patului meu șiraguri de răniți purtați spre marile corturi dindărăt. Din când în când răsăreau aproape de mine chipuri palide de ofițeri, obrazuri năcăjite de soldați; uneori pâlcuri mari treceau, se strecurau cufundându-se în umbra fumurie.

Și la ambulanță licăreau felinare în toate părțile. Pe pături negre stăteau în capul oaselor flăcăi cu capetele îmbodolite, ori cu brațele înfășurate în pânzături; pe perini, ici-colo, zăceau capete galbene cu ochii arși de friguri adânc cufundați în găvanuri; și, cum intrai, deodată îmi trecu parcă prin cap un țipăt grozav, sălbatic, scurt. Pe urmă, un glas liniștit rosti:

— Gata. Repede bandajele!

Atunci abia, întorcând ochii, zării o îngrămădeală de sanitari cu șorțurile dinainte în jurul unui om cu fața blajină, trasă în laturi de două favorite cărunte. Pe cel care țipase nu-l văzui, dar un flăcău trecu pe lângă mine cu un lighian plin cu apă sângerată, în care plutea ceva negru, nedeslușit, o mână zgârcită parcă.

Simții sudoare rece la rădăcina părului; un val de sânge mi se sui la cap. Dar un alt țipăt, lung de data asta, urmat de gemete adânci, răgete de animal înjunghiat, mă trezi din amețeală. Și mi se arătară în lumină pataștele noi, venite odată cu mine; și doctorii umblau, cercetau, pipăiau, dezvăleau rănile.

Urmară țipete și gemete în lumina tristă. Flăcăi voinici, frumoși, căscau guri mari negre, cu ochii măriți de suferință, tresăreau ca subt izbirea unor valuri în mânile celor care-i țineau; apoi rămâneau lungi, întinși, cu fețele în sus, gâfâind, apăsați parcă de greutăți mari. Și curgea sângele ca apa, bucăți de carne cădeau în vase, împrăștiind stropi roșii; sanitari se strecurau repede, vorbeau grăbit, alții desfășurau suluri de pânze, ori întindeau scama. Apoi treceau mai departe.

Un infanterist tânăr, cu mustăcioara de abia înfierându-i, prinse a se ruga ca un copil:

— Domnule doftor, să nu mă tai… Vai de mine, numai m-a pătruns un glonte, n-am nimic…

— Să vedem! zise doctorul cu favoritele cărunte.

Pe când băiatul scâncea încă, ajutoarele îl desfăcură. Doctorul se spăla pe mâni de sângele celui dinainte. Se aplecă, se uită cu luare-aminte, apoi zise:

— Ce spui dragă? O sfărâmătură de obuz ți-a rupt trei coaste. Trebuie să le scoatem…

Infanteristul prinse iar a se tângui, apoi, când sanitarii îl țintuiră, tăcu deodată, cu ochii căscați. Doctorul își clăti cuțitul, își suflecă mânicile, întinse întâi stânga, apoi cu dreapta prinse a lucra cu răpegiune. Același țipăt, aceleași gemete, la care răspundeau altele din colțuri, unde se grămădeau alte șiraguri de oameni.

Mai încoace, un vânător bunduc, cu fălcile încleștate, privea încruntat la cei mânjiți de sânge, umezi de aburul sângelui, care se apropiau să-i brăzdeze și lui cărnurile.

Doctorul întreabă:

— Unde te doare?

El nu răspunse; privea încruntat.

— Unde te doare? întrebă a doua oară doctorul. Nu vrei să spui?

— Și zâmbi ușor.

Îl împresurară, îl cercetară. Pe urmă auzii un icnit mânios. Doctorul tăia iute, vorbea repede, răstit, sanitarii se zvârcoleau în toate felurile și în toate părțile, iar vânătorul bunduc tot tăcea cu îndărătnicie.

— Și rămase singur, pe spate, cu ochii plini de foc întunecos îndreptați în sus, sub sprâncenele încruntate, cu buzele strânse, răsuflând șuierător pe nări.

Și gemetele răzbăteau din multe părți, sângele fumega, curgea, mânjea mânile și șorțurile, sticlea legănându-se, gros și întunecos, în lighiane, doctorii înălțau, în lumina slabă, brațe negre până la cot, și deodată mă văzui și eu împresurat.

M-am zvârcolit, am icnit, am gemut, apoi am rămas întins pe spate, și n-am mai știut nimic.

Când m-am trezit, mă durea capul, parcă mi se clătinau în el creierii, și simțeam cum frigurile mă muncesc. În cortul mare era tăcere, și lămpile vegheau în felinare. Unii din răniți se tânguiau încet, mulți ațipiseră; ici-colo licăreau ochi în umbră. Un miros înțepător umplea încăperea. Și eu simțeam cum fiorii de căldură și de răceală îmi pregătesc aprige dureri; în amețeala mea, priveam fără să înțeleg bine toate.

Câțiva sanitari intrară, trecură pe lângă paturi aplecându-se. Apoi deodată unul se opri și ridică o pătură. Se înclină; veniră și ceilalți. Și-i văzui ca printr-o sită mișcându-se, descoperind patul și ducând ca pe un lemn țapăn pe cel care zăcuse acolo și care se stinsese singuratic, neștiut de nimeni, în scrâșnirea aceea a dinților.

Pe urmă m-am simțit năpădit de focul înăbușitor pe care-l așteptam; ameții, și întunericul mă învălui.

Zilele care au urmat au fost numai clipele scurte de limpezeală, ce-mi deschideau destul de rar vederea asupra lumii aceștia. Parcă am trecut pe sub ceruri mohorâte de ploaie și zloată, dar bine nu-mi pot da samă; parcă m-am strecurat prin preajma unor mari șiraguri de oști tăcute, îngrămădite, în așteptarea vuiturilor răsunătoare ale iernii, prin preajma unor sate pustii, sub privirile nepăsătoare ale unor țărani morocănoși, care nu erau din neamul nostru. Și într-un târziu am intrat pentru odihnă mai lungă într-o sală mare și curată, într-un spital, la Turnu-Măgurele.

Era o liniște acolo, cum de mult nu-mi mai simțise sufletul. Mi se părea că ani trecuseră de la viforurile care bântuiseră în batalioanele noastre acolo, în măcelurile de la Plevna. Și-n cea dintâi noapte liniștită, la lumina de vis care se împânzea asupra paturilor albe, am prins a mă gândi la năcazurile care de abia trecuseră, și la viața de altădată, din vremurile de pace.

Nici nu visasem eu cu un an înainte, când plecasem acasă în concediu, ce cumpănă ne amenința. Eram foarte mândru de galonul de sergent, și uitasem vechile mustrări ale tatei că nu-mi isprăvisem batîr gimnaziul. Îmi răsuceam puful de sub nas, mă strângeam în tunică, îmi plesneam pe-o sprânceană pălărioara de vânător și făceam niște plimbări ca acelea pe ulițile târgului nostru, pe sub geamurile în dosul cărora mă pândeau ochii multor fete. Pe urmă veniră baluri, unde eram un adevărat păun, petreceri de iarnă, în care jucam gajurile, inelul, preferansul de idei. Când lunecam pe sfoară inelul, strângeam degetele fetei de-alături; când mă sfătuiam în sală cu vreo bucătăriță, după gajuri, despre felurile de bucate, îi strecuram la ureche o mulțime de prostii; și la preferansul de idei făceam întrebări așa de potrivite și mă uitam în ochii unora din dudui cu atâta înțeles, încât sunt sigur că am lăsat pe urma mea multe piepturi suspinând și mulți ochi lăcrimând. Mama era foarte mândră de mine, și se gândea cu dispreț la pârtiile sărăcăcioase din târgul nostru. Doar eram cel mai bun dănțuitor, cel mai bun cântăreț, și declamam la petreceri așa de bine, încât văduvele izbucneau în suspine totdeauna. Mai ales Cânele soldatului storcea multe lacrimi.

Acum cât de departe erau toate! Tata, știam bine că a îmbătrânit de supărări și griji, în urma mea. Maica toată ziua căuta poate în cărți, să vadă cum s-arată norocul pentru feciorul dus cine știe unde, peste Dunăre, în război cu Turcul. Pe urmă, ostenită, parcă o vedeam grămădită în fundul divanului, cu ochii pierduți în gânduri, departe. Veneau cucoane bătrâne, cunoștința, și prindeau să vorbească despre veștile care sosesc de la Plevna. Și era mâhnire și jale, căci despre mine nu se știa nimic; și mama ofta cu amar, închidea ochii, și lacrimi încete îi curgeau pe obrajii zbârciți.

Toate aceste dureri însă mă lăsau liniștit; știam că o să mă întorc acasă și o să le curm; iar bucuriile și prostiile trecuseră, și nu-mi mai era dor de ele. În fața morții, viața altfel mi se arătase, pentru ca să mă gândesc că trebuie iar să o vântur ca pleava.

La multe mă gândeam. Și-n icoanele și gândurile încâlcite, adormii.

Când mă trezii, zâmbea cineva lângă mine, și zâmbetul îmi umplu ochii și sufletul de soare. Era o femeie, o cucoană din lumea cea bună, una din multele care porniseră, sub crucea roșie, să îngrijească pe bieții schilozi care veneau de la vulcanul Plevnei. Avea o pieliță albă, cu pufușor ca la piersică, și doi ochi albaștri cu sprâncene negre. Atâta am văzut eu, ș-am simțit o înfiorare când și-a pus mâna mică pe fruntea mea.

O auzii vorbind:

— Doctore, de ce-a suferit flăcăul acesta?

Mai întâi mă izbi vorba flăcău. Mă socotea un simplu soldat de rând.

— Și parcă nu-mi venea la socoteală: pe vremuri doar învârtisem valsuri și declamasem Cânele soldatului…

— A fost rănit… auzii răspunsul. Și, întorcându-mi ochii, zării un doctor țapăn, ras, cu șorțul alb dinainte, și după dânsul un șir întreg de oameni drepți cu pestelci albe. A fost rănit – zise doctorul, și băgai de samă că are dinți foarte lungi. I s-a extras glontele și a rămas rană foarte periculoasă. Era aproape-aproape să i se taie piciorul… Acuma e ceva mai bine. Febra a scăzut.

— De unde ești? întrebă cucoana, întorcându-se spre mine și privindu-mă lung.

— Din târg de la Cămărășești, răspunsei eu încet.

— Nu ești de la țară?

— Nu.

Ochii aveau în ei parcă niște firișoare aurii. Pe obraji abia acuma zăream o roșeață slabă, de abia pricepută. Sprâncenele se lăsau în jos, arcuindu-se pe deasupra ochilor și subțiindu-se din ce în ce.

Mă întrebă iar:

— Te simțești mai bine acuma? Nu răspunsei.

Închisei ochii, și icoana ei îmi rămase zugrăvită în lumină, albă, ușoară ca-ntr-un întuneric. Pe urmă băgai de samă că mâna ei nu-mi mai atingea fruntea.

— Și, când deschisei pleoapele, nu mai văzui pe nimeni la căpătâi.

Au venit pe urmă iar doctorii, singuri, m-au cercetat; eu mă gândeam la altele, nu mai băgam sama la ei.

Când sala se goli și tăcerea se întinse iar, bolnavii prinseră să șoptească. Cei vechi întrebau pe cei noi, care veniseră odată cu mine, despre suferințile și năcazurile celor ce rămăseseră acolo; voiau să știe dacă Turcul s-a dat prins, dacă a mai fost vreo bătălie.

— Multe. Iar cei veniți răspundeau cu glasuri potolite, cu ochii plini de suferință.

Mă întrebară și pe mine unii. Eu răspunsei întâi scurt, pe urmă nu mai răspunsei de loc. Auzii o șoaptă: Mă, ăsta-i cioclovină… dar nici nu întorsei ochii. Mă gândeam.

— Și tăcerea încetul cu încetul se întinse; soarele de sfârșit de toamnă răzbătea prietinos prin geamuri, și o rețea albă tremura mișcându-se pe dușamele. De-afară veneau glasuri slăbite, venea câte-un cântec depărtat, de cucoș; și înlăuntru, cu comanacele în cap, în cearșafurile albe, cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate, cu gura deschisă, sforăind ușor. Mă simțeam foarte bine în liniștea aceea, și mă gândeam cu stăruință la un singur lucru…

A doua zi mă trezii dis-de-dimineață, cu o dorință mare. Toți dormeau. Mie-mi umbla gândul, rătăcind, acasă, la tata, la mama, la fetele cărora le cântam, cu ochii umezi: „Frumoasă ca o roză ai fost în astă lume…”, la legănatele valsuri nemțești.

— Apoi se întorceau, odată cu ochii, spre ornicul în colțuri, care țăcănea răpegior, deasupra ușii, la intrare.

Și, când o văzui intrând pe cucoana cea cu ochii albaștri și cu sprâncenele negre, îmi tresări inima într-un fior de fierbințeală. Închisei pleoapele, și așteptai. Trecu vreme multă.

— Apoi o mână călduță mi se așeză pe frunte.

Și-o văzui tot așa de liniștită ca și în ajun, cu doctorul ras și cu dinții mari îndărătul ei și cu șiragul celorlalți în urmă. Ba mai erau cu ea alte două cucoane îmbrăcate în negru; eu însă priveam cu îndărătnicie la cea care mă întreba cu un glas așa de dulce și care avea mâna moale cum e catifeaua.

— Tu ești cel care n-ai putut să răspunzi ieri. Cum te simțești azi?

— Mai bine, răspunsei eu. Dar tot mă doare piciorul.

La picior nu mă mai durea, dar ea mă privi cu milă, și eu nici nu doream altceva

— Are să-ți treacă, să n-ai grijă…

Iar eu închisei ochii. Și ziua se scurse iar în liniște, cu rețelele tremurătoare de lumină, cu zvonul slăbit care pătrundea, ca într-un somn ușor, de-afară. Mă simțeam ca într-o baie călduță, în așteptarea mea; și clipele ornicului cădeau una după alta în sala largă; gardienii treceau în vârfurile picioarelor; glasuri încete curgeau neînțelese, ca niște adieri.

Și în fiecare zi venea cucoana cu ochii albaștri, cu glasul încet și cu mâna mică și moale; trecea lunecând parcă; eu acuma o urmăream cu ochii, o petreceam până ce ieșea, și-mi simțeam coșul pieptului cald și sufletul plin de taină.

Zi după zi trecea. Ca dintr-o lume depărtată veneau veștile din afară, de la război. Noi toți acolo, în lumină și-n căldură, ne odihneam oasele zdrobite și sufletele pustiite de furtună. O primăvară nouă liniștea inimile. Numai cei cu mânile și cu picioarele tăiate așteptau întunecați, fără nici o nădejde, cu o durere întunecoasă în ochi. Tăceau toată vremea, și oftau des, cu o jale nemărginită: rana astupată pe trup era deschisă pentru totdeauna în suflet.

Sara, unii istoriseau întâmplări de prin ținuturile lor. Vorbeau domol, cu amănunte multe, și la lumina scăzută ceilalți ascultau, în capul oaselor, ori rezemați în coate. Până într-un târziu, glasul povestitorului umplea odaia largă de fiori și de șoapte. Apoi glasul tăcea și numai ceasul țăcănea sus, în părete. Poveștile se întețeau mai ales în nopțile de viforniță când pe afară vântul bubuia și trecea cu larmă de ape, și șuiera ca un șarpe, strecurându-se pe coș. Eu mă gândeam, în zvonul acela al mâniei văzduhului, la frații rămași în câmpiile bulgărești, trecând prin vânturi de ghiață și răzbătând prin volburile viforului.

Ochii albaștri răsăreau în fiecare zi în liniștea odăii. Îi așteptam, îi urmăream, și rămâneam cu gândul ațintit la ei; și simțeam cu spaimă cum se apropie clipa ieșirii din spital. Și privirile mele aveau ceva aprig în ele, ceva dureros de bună-samă.

— Căci totdeauna cucoana se oprea mai mult la căpătâiul meu, mă privea lung, cu un zâmbet ușor, un zâmbet așa de dulce, și-mi vorbea încet, cu un glas care-mi părea un cântec. Mă întreba despre trecut, aducea vorba despre tata și mama; descoperise acum în mine cunoștinți ceva mai deosebite, și-i plăcea să-i vorbesc despre multe.

Și când îmi aduc aminte de noaptea din urmă pe care am petrecut-o, la spital, mi se face și acuma negru înaintea ochilor. N-am putut închide ochii cât e picul: în rana de abia astupată parcă prindea să mă înțepe un ac; sufletul îmi era plin de o sfâșiere adâncă, și nu știam ce vreau, ce doresc. Îmi era dor de tata, de mama, de târgușorul nostru, cu toate astea aș fi vrut să rămân acolo unde eram, țintuit în patul meu, în lumina obișnuită a lămpilor, legănat în adormitoarele povestiri ale camarazilor, privind dimineața ceasul și așteptând cu ochii, cu sufletul, o clipă, când se deschide ușa…

Și a venit cea din urmă clipă. S-a deschis ușa, și a intrat femeia cu ochii albaștri. Eu stam îmbrăcat pe marginea patului, o priveam galben, cu buzele strânse, cu ochii mari, pe care-i simțeam că ard. Ea zâmbea, venea zâmbind spre mine. S-a oprit și m-a întrebat:

— Vra să zică pleci, domnule sergent Văleanu?

De abia am putut să murmur:

— Sărut mâna… plec… Și-am ridicat privirile spre dânsa. Ea se uita țintă la mine, și zâmbea. Mi-a urat încet drum bun; voi apoi să plece, dar se opri și începu a râde ușor:

— Nu mi-ai spus, Vălene, niciodată dacă te-așteaptă vreo logodnică la voi în Cămărășești. Dacă te-așteaptă, să fie cu noroc… Dar nici pe noi să nu ne uiți…

Și-și plecă capul pe umăr, râzând și privindu-mă lung.

Răspunsei:

— N-am nici o logodnică…

Ea trecu înainte. Apoi de la ușă mi s-a părut că a strecurat o privire spre mine. Nu știu, mi s-a părut… De bună-samă că mi s-a părut…

Am plecat chiar în urma ei, și n-am mai văzut-o de atuncea…