JERTFELE.
Sara părăsisem Iașul, c-un automobil harnic. A doua zi intram în peisagiul munților, cu inima strânsă de urâte presimțiri.
Auzeam tunul, depărtat și neîntrerupt, spre Grozești. Pe șoseaua învăluită în pulberi răscolite, treceau întruna coloane de muniții. Necontenit le ajungeam din urmă. Soldații asudați, arși de soare, cu piepturile descoperite, se cumpăneau liniștiți și tăcuți pe cai. Rămâneau în urmă, în aureola pulberilor; și automobilul meu fugea înainte, cătră alte șiraguri cenușii, cătră campamente de artilerie ori de provizii, poposite la umbra unei dumbrăvi, cătră șiraguri de infanterie cu oameni cu ochi înfrigurați, încovoiați adânc sub greutatea raniței…
Mă apropiam repede de cuptorul bătăliilor din iulie 1917. Trebuia să găsesc brigada colonelului Banta. În zori-de-ziuă aflasem că e angajată, subt o bruscă și înfricoșată presiune a inamicului. Și presimțirile mele luau forme. În Iași, în ceasul plecării, veștile de pe front erau îngrijitoare. Din informații de la aliați, se vedea că în aceste strâmte și întortochiate coborâșuri ale munților, inamicul împingea rezerve puternice, cu disperare, cu hotărârea de a străpunge cu orice preț. Din știrile fulgerate din cealaltă parte a continentului și prinse de stațiile noastre de telegrafie fără fir.
— Se vedea că prietinii stau la îndoială asupra rezistenței noastre. Era o chestie de zile, poate de ceasuri.
Deși lumea îmbulzită în Iași nu știa nimic de aceste lucruri, deși gazetele aveau note foarte încurajatoare, totuși ceva nehotărât, tulbure, dureros, plutea pretutindeni.
— Și cu această dispoziție de suflet a Capitalei plecasem eu.
În adevăr, bătălia de la Oituz-Grozești, în lungul munților, părea că a ajuns la un punct culminant. Cu cât mă apropiam mai mult de pâcla albastră a codrilor de sus, cu cât simțeam mai aproape pulsațiile înfrigurate de tun ale frontului, cu atât se înmulțea furnicarul omenesc, pe toate potecile, în toate cotloanele: cai, tunuri, chesoane, bucătării, cuptoare.
— Și același și același soldat asudat, ars de soarele lui iulie, cu obrazul tras și ochiul sumbru…
Curând simții c-am ajuns la o linie care nu se putea trece. Eram lângă un sat pustiu, ars și dărâmat de obuze de toate calibrele. Pe culmea care suia repede de la râpa unui pârău erau nevăzute baterii de artilerie care tunau neîntrerupt spre depărtările de unde năboia inamicul. Un ofițer cu cască cenușie mă privea zâmbind, pe când îi lămuream scopul venirii mele, și se arătă gata să mă întovărășească până la postul de comandă al brigăzii.
Încă nu-mi dădeam socoteală unde mă aflu. Curând simții, înainte-mi, în codrii de brad, furtuna proiectilelor dușmane. Văzduhul avea vibrări stranii, fâlfâiri de paseri fantastice în depărtări, șuiete aspre, spargeri zgomotoase și adânci, înmulțite de ecouri… Și din cuibul lor, de deasupra, tunetul copleșitor și strident al tunurilor apărării…
— Au început de ieri-dimineață, îmi zise ofițerul c-o voce blândă. Au fost zvârliți săptămâna trecută înapoi, ș-acuma se-ntorc iară. Împing necontenit coloane în cotiturile râpilor… Domnul colonel le-a pus în față vânătorii noștri…
— Dumneata faci parte din brigada Banta?
— Da. Sunt locotenentul Cazimir. Eu de la începutul campaniei am fost cu domnul colonel. Am fost rănit, dar m-am întors înapoi…
Pe când vorbea, îl priveam. Era un băiat cu mustăcioară bălaie, subțirel și firav ca o fată. Avea în ochi și-n vorbă ceva sfios și șovăitor, ceva bun și prietinos totuși…
— Uite, ajungem la muche. Postul de comandă e aici.
Când ajunsei sus, mi se împăianjeniră ochii sub năvala sângelui. Pentru întâia oară mă apropiam de un loc unde bântuia vijelia oarbă și absurdă a morții… Eram pe un pământ mișcător. Culmea zvâcnea necontenit, tunând. O clipă văzui la câteva sute de pași, printre brazi, două tunuri în jurul cărora se învârteau repezi oameni cu capetele goale, dezbrăcați de tunici și cu mânicile de la cămăși suflecate… Fuioare ușoare de fum urmate de trăsnete tresăreau în luminiș…
— Uite domnul colonel… zise locotenentul Cazimir. Din locul unde-i el, ai să vezi valea.
Dar colonelul Banta era ocupat. Prin ferestruicile vizuniei lui, care schițau pe lumină două delicate peisagii, din clipă în clipă își îndrepta binoclul. În dreapta ținea receptorul telefonului.
Vorbea precipitat și răgușit, grămădindu-și în piept barba neagră… Îl priveam mișcat.
Colonelul Banta era prea cunoscut. Un om mic, uscat și negru. „Un bandit mic cu barba mare”.
— Cum îl porecliseră nemții încă din timpul luptelor celor mari de la începutul campaniei. Era un om brusc, rău de gură, cam „sărit”.
— Însă foarte iubit de vânătorii lui…
Cum mă văzu, sări la mine:
— Ce cauți, domnule, aici? Îmi aduci vești de la Iași? Ce veste? Unde-i plicul? Ai scrisori? Ce s-aude printre papugiii dumneavoastră? Și-au făcut bagajele? Și n-au pregătit discursurile pentru nemți? Ce stai așa? Poftim aici și privește, dacă-i putea să vezi ceva…
Îi înmânai scrisorile și trecui spre crenelele adăpostului blindat. Locotenentul Cazimir îmi prezintă în vârful degetelor binoclul. Cu pieptul îmbulzit de bătăile inimii, privii spre văi nedeslușite unde se spărgeau în stâlpi de țarină și fum obuzele. Nu vedeam mișcarea oamenilor…
— Vezi ceva? strigă grămădindu-și barba la urechea mea colonelul. Așa-i că nu vezi nimica? Acolo, între tufișuri și râpi, sunt șanțurile noastre. Acolo, de ieri dimineață, curg neistovit obuzele. Bat.
— De toate calibrele. Scurmă pământul, dărâmă tranșeiele, îmi îngroapă oamenii. Și de azi dimineață, din ceas în ceas, cearcă coloane austriace să treacă…
Începeam să deosebesc în valea frământată o zonă tulbure, unde izbucneau, pocneau, se învălmășeau într-un fel de vârtej proiectilele. Priveam acolo cu îndărătnicie. Acolo erau oameni.
— Erau o mulțime de oameni, cu obrazurile negre și cu ochii arzători, pe care-i zdrobeau și-i îngropau exploziile… Acolo erau morminte.
Din clipa aceea ceva chinuitor păru că mă țintuiește pe loc. Într-o tulburare bolnavă simții că în juru-mi și înainte se desfășoară un vis de nebunie. Războiul eroic, cu încleștări și iureșuri, așa cum eram deprins să mi-l închipui, îmi apăru ca ceva sarbăd și copilăresc. Acolo, în vale, mulțimea de oameni era ucisă și zdrobită fără putință de apărare.
Colonelul vorbea la telefon, cu vocea-i răgușită:
— Încep iar atacul? Prin aceeași vale? Bine. Fiți gata cu granatele. Țineți-vă tare, căpitan Năstasă. Am hotărât a doua companie pentru contraatac…
El vorbea încă; îmi dădea și mie lămuriri; când simții deodată că obuzele inamicului vin spre noi, într-o tragere mai lungă. Și-ndată, în juru-mi, bateriile își înmulțiră trăsnetele stridente.
Cătră locul frământat și sfărâmat de obuze, oameni veneau la atac, cu baioneta lucind. Îi vedeam limpede, mărunți, în valuri… Și-ntre rânduirile lor prinseră a înflori explozii. Unele erau negre, altele cenușii.
— Pe altele le colora auriu soarele. Necontenit izvorau dintre unde de pământ și veneau. Un tremur subțire și uscat de împușcături pornise în lungul văii. Deosebeam accentul grăbit și monoton al mitralierelor. Și dintrodată mormintele văii părură a se mișca și morții zvâcniră…
— Ies oamenii noștri la contraatac… Îmi șopti blând locotenentul Cazimir.
Și-ntre tunuri, puști și izbucnirile profunde ale granatelor, deosebii uralele vânătorilor.
— Răcnetele vijelioase ale morților…
— Uite, de zile și nopți, în lungul munților, asta se petrece, îmi zise într-un târziu, cu vocea-i răgușită, colonelul Banta.
În ochii lui obosiți, pe obrazu-i palid, era întipărită aspră tristeță. Stătu la locul lui, împovărat, vreme îndelungată, cât ținu desfășurarea fantasmagoriei din văi. Simții într-un târziu o destindere, un sfârșit trudnic și chinuit… Bătăile tunurilor se răriră, o adiere prinse a mâna pe văi învăluirile de fum și pulbere. De pe poteci, soseau ofițeri negri, curieri, agenți de legătură. Vorbeau repede, c-un fel de bucurie spasmodică. Înțelesei că-n colțul acela, vijelia s-a alinat.
Văzui asta mai bine cătră sară, când tăcu și artileria și când de pretutindeni începură a răsări și a roi în jurul meu ofițeri și oameni. Auzii pomelnice de morți, grămezi de oameni anonimi și nume de ofițeri. Convoiuri de tărgi cu răniți se strecurau prin poieni.
Din văi, din păduri, mi se păru că se înalță spre mine un fel de suflare a morții. Mi se păru ciudat că ofițerii strânși la gustarea de sară în jurul colonelului, vorbeau foarte puțin despre cele petrecute. Ciudat mi se părea, mai ales, locotenentul Cazimir care mânca puțin și liniștit lângă mine și sorbea dintr-un păhărel c-un fel de sfială vinul. Stătea cuminte, cu ochii plecați, parcă greșise ceva.
Colonelul, după câteva pahare de vin, se înfierbântă. Înfățișarea trudită îi pieri; își scutură barba neagră și privi batjocoritor în juru-i.
— Ei, sunteți gata? întrebă el. Mâni începem de la capăt. Mâni atacăm noi, dacă n-or începe ei iarăși, la noapte.
— Domnule colonel, îl întrerupse deodată, de lângă mine, Cazimir; cred că acuma n-o să mă treceți cu vederea!
Banta se întoarse cătră el și-l privi sever. Apoi mi-l arătă cu degetul.
— Dumneata, domnule Ioan, nu știi ce năcaz am eu cu băiețelul ista…
— Domnule colonel…
— Cum? Ce domnule colonel? Să taci din gură! Pușchiul ista.
— Urmă colonelul c-un fel de răutate, vrea numaidecât să-mi facă pe eroul. Aicea, domnule, nu-i ca la dumneavoastră, unde lumea așteaptă veștile cu groază. Aicea noi am intrat în împărăția morții. Stăm cu semnele de identitate la piept și așteptăm… Așa fiind, chiar băiețelul pe care-l vezi în fiecare zi caută pe dracul!
Ofițerii zâmbeau; nu prea păreau surprinși de izbucnirea colonelului.
— Aista-i om? strigă iar Banta. Uită-te la el!
— Cazimir își plecase nasu-n farfurie.
— Aista-i duduie: menit să steie în ietăcel, nici soarele să-l ardă, nici vântul să-l bată! Știi dumneata de ce s-a apucat toamna trecută, când ne frământam cu ungurii? Aveam nevoie de ofițer pentr-o recunoaștere, întreb: cine vrea să se ducă? Însărcinare primejdioasă! Între alții, iată-l și pe dumnealui, cu mâna întinsă, parcă venise să ceară ceva de pomană… Că se duce el! Și se ruga așa de frumos și de dulce! Cine? Tu? Cine te-a făcut pe tine ofițer? Și-l răsucesc, să văd dacă n-are încă cumva basmaua la spate… Fugi încolo, Țâncule, pesemne că ți s-a urât cu viața!
— El, că domnule colonel așa, că domnule colonel pe dincolo, că numaidecât vrea să se ducă.
— Bine, du-te, dar să dea dracu să te întorci fără ispravă, c-ai pățit-o!
S-a dus. Eu, drept să-ți spun, eram îngrijat. Au să-l plângă neneaca și surorile…
— Dar îl văd că se întoarce. Îmi aduce raportul.
— Și prizonierii… Bine, duduie, zic. Brava ție! Și ce mai ai de spus?
— Nimica, domnule colonel. Să mă trimeteți la spital, că m-au împușcat!
Da' știi ce rană avea? Mă mir cum se ținea pe picioare. Tunica lui la piept era scoarță de sânge!
A stat două luni la spital. Pe urmă iar a venit pe capul meu. Și-ntr-o zi – că iar să-l trimet în recunoaștere.
Și iar mi-a venit rănit. Iar l-am trimes la spital.
Acu s-a întors de-o săptămână. Și de-o săptămână se ține de mine să-l trimet și pe el unde-ai văzut dumneata astăzi. El zice că acolo vrea să se ducă. El nu vrea să steie lângă mamaia, să cetească romanțuri; el vrea să se bată. Eu știu ce să fac cu el?
Colonelul, zbârlit și supărat, bău încă un pahar de vin, pe când ofițerașul cel firav nu știa parcă unde să se ascundă de rușine.
— Acu, a treia oară, să știi că n-ai să te mai întorci! Sfârși colonelul, amenințându-l cu degetul.
Băiatul tăcu, dar în ochii lui surprinsesem o hotărâre ș-o îndărătnicie neobișnuită.
Abia atunci înțelegeam deplin ce se petrecuse peste zi. Înțelegeam nesomnul și suferințile, cumplita răbdare, ciudata stăruință a miilor de oameni pe colțul acela de pământ bântuit de suflarea morții; înțelegeam sufletul nou care ieșise la suprafață din rezervele bietei ființi omenești…
Firește, locotenentul Cazimir a căzut peste două zile, la cel dintâi atac. Țăranii colonelului Banta l-au adus, galben, liniștit pentru totdeauna. Și parcă se sfiau să-l atingă cu mânile lor mari și noduroase.
Colonelul îl privea sever, frământându-și în palmă barba neagră. Și alte multe tărgi, cu sute, cu mii de căzuți treceau prin poienile munților.
— Pe când în vale celelalte jertfe stăruiau în furtună cu aceeași îndărătnicie.