LA COTA 536
Într-o zi se înfățișează la redacția noastră un oștean de pe front.
— Din locul cel sălbatic, unde urlă tunurile morții. Om bine legat și sprinten, cu mustață bălaie și zbârlită, cu obrazul ars de spulberul iernii. Privește drept, cu ochii cenușii, vorbește apăsat și hotărât. Schițează gesturi energice cu mâni aspre și bătătorite de lucrător.
— Eu, în vremea păcii, am fost la Arsenal, lămurește el. De loc sunt din Munții Apuseni. Mă chiamă Valeriu Suciu și-s nepot al lui Avram Iancu.
Îl privim cu oarecare neîncredere. El zâmbește cu fală. Are toate documentele, de asta nu trebuie să se îndoiască domnii. Iată-i „virtutea militară” pe piept; iată-i foaia din care se vede că a sosit într-un concediu de treizeci de zile „ca răsplată, pentru fapte de bravură…” Iată și situația lui… Are patruzeci și șase de ani…
— Cum, patruzeci și șase de ani? Ai dumneata patruzeci și șase de ani?
— Am, zice el dârz, dar știu că nu se cunoaște. Sunt încă tânăr. M-am bătut alături de leaturile cele mai proaspete.
Da. A intrat voluntar în armata Țării la începutul campaniei. A luptat la Flămânda, la Brașov, la Predeal, la Bălării, la Buda-Cornet, în munții Vrancei, în toate colțurile tragice unde vârtejul a năpustit pe copiii nefericitului nostru pământ. I s-au umplut ochii de flăcări în noaptea aceea fierbinte când sunau pretutindeni, până-n hotare, clopotele și trâmbițile…
— Ș-atunci m-am hotărât să-mi pun viața pentru neamul nostru.
— Și te-ai bătut în toate părțile?
— M-am bătut. Am câștigat cu pușca galoanele de subofițer. Eu am făcut multe. Eu sunt așa, cam într-o parte! Și-și flutură lângă tâmple degetele rășchirate.
Într-adevăr, acest moț are în el ceva bizar și eroic. Din povestirea-i colorată, presărată cu provincialismele munților lui de naștere, simțesc în el un suflet furtunatic, un amestec de vanitate bărbătească și ură împotriva dușmanului vechi.
El cu Ungurul și cu Neamțul are o socoteală. El pe acești dușmani i-a adulmecat din prima zi. I-a pândit cu ochiul, a dat în ei cu pușca, i-a urmărit în cotloanele munților. El pentru asta a trăit, el de asta a fost născut. Toată suferința bătrânilor din moși-strămoși a trecut înveninată în sângele lui și i-a întărit mâna bătătorită și aspră de lucrător.
Simțeam, privindu-l și ascultându-l, o înfiorare stranie. Prin dibăcia lui ca conducător de detașamente, prin execuția hotărâtă și fulgerătoare, prin imaginația diabolică.
— Parcă ieșea de-a dreptul din veacul al optsprezecelea, din sângeroasa pâclă a haiducilor răzbunători.
Fiind în regimentul 3 C, din Divizia 12-a, în poziția care se chiamă Poiana Nicoară, în Putna, în noaptea de 10 spre 11 fevruar 1917, a trecut la cota 536 și „a furat un neamț din post”, aducându-l întreg în liniile noastre „pentru informații…”
Iată povestirea acestei curioase isprăvi.
Comandanții noștri, zice moțul, au dat poruncă: Trebuie un om viu de la inamic! Era în vremea unor zile moarte, când ceilalți se pregăteau și abia se așezau, și generalii de la noi aveau nevoie de „limbă…”
— Cine izbândește s-aducă neamțu, e cinstit și răsplătit. Care se prinde?
Ce-mi trebuie răsplată? Știam eu că asta e treaba mea.
— Trăiți, domnule căpitan, mă duc s-aduc neamțu. Eu sunt specialist!
Căpitanul zâmbește:
— Bine, Valerie, să te duci, dar să nu fie numai din gură.
— A, îmi pare rău, domnule căpitan… Uite fir alb în mustață. Uite 46 de ani. Când spun un cuvânt, trebuie să-l împlinesc. Aici e vorba de onoare. Eu dacă n-aduc neamțu, nu mai pot trăi, trebuie să mor; poți pune să mă împuște, domnule căpitan. Numai să-mi dați voie să-mi aleg eu oamenii. Mie-mi trebuie lucru fain, bătut frumos cu ciocanul…
Domnu căpitan n-a avut ce spune; m-a lăsat în voia mea.
Bine. Mi-am ales oamenii. Mi-am făcut, cum se zice, o patrulă tare. Adică mi-am ales niște feciori voinici și hotărâți. Mie care cârâie și tușește nu-mi trebuie. Care târâie piciorul, să se ducă-n treaba lui. Mie-mi trebuie pasere omenească. Mie-mi trebuie om nebun, ca mine. Mie-mi trebuie pe viață și pe moarte!
Ne pregătim iute. Și cum iese noaptea din codru, trecem din ascunzișurile noastre la rățelele de sârmă; și, de-acolo, prin tufe, prin râmături de obuze și cotloane, cătră bârlogul nemților.
Tăia vânt ascuțit și opcina muntelui începea să scuture nea. Stăm noi la sfat într-un cuptor de râpă și le spun așa feciorilor:
— Noi, copii, mergem la Neamț muțește. Mergem prin trei locuri, așa cum o să vă împărțesc. Voi.
— Cu ochii la mine, și ascultați de semnul meu. Noi trebuie s-ajungem unde trebuie ș-acolo văd eu ce facem. Dinainte nu se poate ști niciodată.
Și le hotărăsc eu toate; ne facem cruce și ieșim pe omăt. Eu prin mijloc; ceilalți ca umbre, legați cu ochii de mine.
Așa trecem prin locuri tari și ne cățărăm cu baioneta pe-un pripor oblu. Mă opream, cercetam, iarăși porneam. Nemții nu căzuseră de mult acolo, ș-acuma își întăreau poziția. M-am atins de linia întâia ș-am ocolit-o. Ne-am strecurat ca șerpii într-a doua. Acolo-i mai multă liniște și mai puțină pază.
Să vedem, ce facem?
Vântul se umfla în vifor și aducea cu sunet țurțuri mărunți de ghiață. Vra să zică, de unde vine vântul? Vine de la noi, de la răsărit. Bate străjile nemțești în ochi și le silește să-și vâre nasu-n cojoc.
Fac semn știut. Caporalul Ludoșanu cercetează cu foarfecele franțuzesc rățelele de sârmă. Încă nu erau întinse. Zăceau, valuri-valuri, în zăpadă.
Prizonierii lucraseră la ele o vreme; murmurul lor îl auzisem noi ca un bâzâit din ascunzișurile noastre și din poteci. Acuma se retrăseseră îndărăt, și viscolul cernea și se zbătea în pustie liniște…
Trec, cu tovarășii. Trebuia să pășim ca mâța, căci omătul scrâșnea. Ici tufă de fag, dincolo pâlc de brăduți. Rămân lângă ele străjile mele și eu mă fur ca o umbră pe apă până la tranșeea dușmanului. Ascult: pace. Cobor două trepte, intru în șanțul de comunicație. Acuma nu mai am grijă. Acuma sunt la ei acasă.
M-apropii de ușa bordeiului. S-auzea înlăuntru grăind nemțește. Bine. S-aude. Neamț este. Dar cum îl scot eu afară?!
Ies din șanț. Îmi aduc oamenii sub malul de țarină, și-mi vâr mustața în urechile lor. Iată cum facem. Sunt trei bordeie cu trei plutoane. Se zăresc ușile; se văd hogeacurile. Ne strecurăm câte unul la hogeacuri și le slobozim pe coș câte-o granată. Asta are să-i tulbure ș-are să-i scoată ca pe viermi afară. Noi luăm ce ne trebuie și ne ducem.
Bun plan. Repede ne rânduim. Și scoatem granatele. Dar de dincolo de bordei, din șanț, straja s-a ridicat de la pământ în cojocu-i mare, ca un urs, ș-a întins gâtul ascultând.
Din adăpostul unde sta ferit de viscol, a simțit ceva. Noi ne lipim de umbră ca-ntr-un fulger.
Acuma planul se schimbă.
Fruntașul Leca Mihai era la dreapta mea. Îi fac semn să fie gata.
Santinela face câțiva pași; înalță capul: nu vede nimic. Cu toate acestea are îndoieli. E singur; noaptea-i vicleană. Se-ntoarce cătră ușa bordeiului și strigă pe nemțește. Eu limba lor o înțeleg.
— Herr Frederic! Ieși puțintel afară. Numai o clipă. Vino până la postul de observație.
A, asta-i bine. Tocmai asta-mi trebuie mie.
— Leca Mihai, suflu eu fruntașului printre palme; tu nimica altă să nu faci. Când l-oi atinge, numai să-i pui mâna-n beregată, să nu gârâie… Stați frumos și fără grijă, că vânatul vine el singur la noi.
Așteptăm un răstimp. Aud tușind pe Herr Frederic. A ieșit la aer tare.
— Apoi întreabă. Santinela răspunde. A auzit ceva; poate i s-a părut; poate nu-i nimic…
Herr Frederic s-a hotărât. Urcă la șanț, cu foaia de cort încopcită sub bărbie. C-o mână strânge la gât această apărătoare de viscol; cu cealaltă, ține arma în cumpănă…
Dar vremea-i aspră. El e om delicat, abia ieșit de la căldură. Și se grăbește. Se ridică pe șanț, țupăind mărunt. Se uită la dreapta, se uită la stânga, cu mișcări repezi, și iar țupăiește câțiva pași. Pare un iepure care-și caută culcuș.
Pe mine nu mă vedea. Zăceam în umbră. Santinela se liniștise.
— Nu-i nimic, îi strigă cu voce blajină Herr Frederic. Întorcând îndărăt capul.
Atunci m-am zvârlit eu la el. Când s-a întors și m-a văzut răsucindu-mă ca să intru-ntr-însul, a tresărit năprasnic ș-a ridicat arma. A vrut să strige. Dar eu îi calc cu pușca mea țeava dintr-o lovitură scurtă; iar Leca, după poruncă, i-a pus zece unghii în gât, ca să nu gârâie…
Scot repede batista. Zic pe nemțește:
— Herr Frederic, să nu cumva să țipi, că aici te belesc.
Îi pun degetul cel mare în osul de sub tâmplă, de deschide o gură cât șura. Îi vâr batista între fălci. Îl iau cu dreapta de grumaz.
— Și hai la noi!
Ne-am dus repede. În urmă a fost o larmă, prin viscol.
— Un tremur de împușcături, un țipăt de semnale… Noi am intrat în noapte ca-n cenușă.
Când să ne prăvălim în pripor, îl înșfac pe Herr Frederic, îl sucesc cu genunchiul, îl încleștez.
— Și ne-am dus de-a berbeleacul pe coastă, ca „trenul” de la circ…
Auzeam prin vârtej pe neamț cum geme din greu. Zicea el în limba lui pesemne: Mein Gott! Mein Gott! Dar n-avea încotro: se ducea la vale.
Cum veneam roată spre liniile noastre, patrulele care așteptau începură a striga:
— Ce este, măi flăcăi? Se vede venind ca o negreață!
Eu răcnesc din crăcăna neamțului:
— Stați, feciori, nu pușcați, că eu-s. Vin cu acceleratu!
În fundul văii, îl ridic pe neamț. Se cumpănea ca bolobocul și da să cadă în coadă. Îi scot batista. El pufnește și fornăiește, ca de lup.
Zic:
— Herr Frederic, de-acu-i fertig! Mergem lang-sam… Eu sunt bărbat galant. Uite-o țigaretă. (Și scot tabacherea cu stânga. Cu dreapta îl țineam de gât.) Ia tu una. Pune-mi și mie una în gură. Aprinde un lemnuș. Să tragem câte-un fum și hai la domnul comandant. Are el treabă cu tine.
— Cu mine? Se miră holbat neamțul. Apoi începu să se înduioșeze: Țigaret bun… Român bun…
— Da, da, Herr Frederic, bună țigaretă, bun român… Dar dacă nu-ți deslegi limba, cât îs ei de buni românii, să știi că-ți spânzură pielea-n grindă.
— Spunem, spunem… oftează cu amărăciune domnu gefreiter Frederic.
Eu îl împing înainte în scurmăturile noastre. Merg la domnu căpitan cu dânsul. C-o mână îl țin de beregată, cu alta salut:
— Trăiți, domnule căpitan! Am adus neamțu! Și gata.