LUAREA GRIVIȚEI.
Dragii mei, ziua de treizeci august a fost o zi de groază și de sânge. Nici o minte omenească nu-și poate închipui câtă vrednicie s-a desfășurat atunci și câți flăcăi de-ai noștri au căzut ca să nu se mai scoale!
O ploaie rece și subțire cădea neîntrerupt și-n văi și pe dealuri plutea ceață lăptoasă. Pământul desfundat era moale și cleios. Prin văzduhul închis veneau, de departe, împușcături înăbușite. Tunurile izbucneau des fără să se știe unde; se auzea numai șuierul ascuțit, ca de bici, al ghiulelelor.
Batalioanele noastre porniseră, la ceasurile trei, cu dorobanții din Regimentul 10 în frunte. Flăcăii erau tăcuți și cu fețele îngrijate, dar în toate rândurile se simțea o îndârjire sălbatică. Fiorul cald al așteptării umplea toate piepturile. Ofițerii tineri erau foarte ațâțați, necontenit se plecau spre semiplutoanele lor, le zvârleau vorbe repezi cu glasuri înăbușite, apoi își îndreptau piepturile, căutau să pătrundă negura depărtării, își pipăiau revolverele de la coapsă și-și întăreau, în jurul pumnului, lațul dragonului.
Măntălile dorobanților, ale „opincarilor”, și tunicile infanteriștilor erau ude și presărate de pulberea albă a burei.
Așa înaintară prin umezeala rece. Suiră, într-o jumătate de ceas, dealul spre redută. Acolo, tăcere. În redutele turcești, nici o mișcare. Și de-acolo, de pe coastă, văzură cu toții valea la care nu se aștepta nimeni, Valea sângelui.
Coborâră repede în vâlcea, își alcătuiră din nou rândurile și prinseră a sui costișa cealaltă. Suiș greu: se cățărau de tufe, se sprijineau în baionetă, își dădeau unii altora mâna.
— Dar mergeau cu grabă, se apropiau în tăcere de dușman.
Deodată izbucniră cele dintâi focuri ale păgânilor, drept de deasupra. Parcă ar fi strigat cineva: înainte! Toți se zvârliră spre creastă cu învierșunare. Maiorul Șonțu căzu; dorobanții apărură într-un salt fierbinte pe culme, tăcuți, încruntați, cu căciula buhoasă pe ochi, cu baioneta lungă amenințătoare. Turcii din șanțul de dinafară se traseră îndărăt, în întărituri.
Și, pe când puștile turcilor pocneau repede, năvălitorii ajunși pe culme văzură și celălalt lucru grozav la care nu s-așteptau: două redute în loc de una, două redute în care mișunau păgânii, în care fulgerau oțelele, de unde trebuia să se prăvălească moartea, ca un vifor.
Ce era de făcut? Înainte! Ofițerii își înălțară glasurile, băieții se avântară! Atunci reduta dinainte parcă se înălță în picioare. Un șir de păgâni se zvârli pe parapet, alte două șiruri rămaseră dedesubt, tunurile încărcate cu șrapnele își deslănțuiră trăsnetele, și trei șiruri ucigătoare de foc începură a doborî rândurile noastre. Era un uragan de gloanțe, de sfărâmături de schijă, de urlete, de răcnete, de văluri de fum, de licăriri de fulgere și de trăsnete: parcă venise sfârșitul lumii! Pământul dudui, văzduhul se zgudui ca într-un gemăt uriaș, flăcăii se izbiră într-un iureș cumplit.
— Dar se retraseră amețiți îndărăt. Pământul umed se umplu îndată de sânge; morții rămaseră în tină grămădiți asupra armelor, răniții căzuți îndreptau ochi de foc spre gura de iad care zvârlea trăsnet și flacără, ceilalți se întoarseră cu fețele încrețite de mânie și durere.
Dincolo, alt iureș, cu batalionul 2 de vânători în frunte, se zdrobi de urgia păgână. Trecuseră flăcăii peste piedici, fărmaseră totul până la marginea șanțului, suflarea lor arzătoare ajunsese la creasta meterezelor.
— Dar mai înainte nu putură merge, se traseră în vâlcea ca să mai răsufle. Mulți ofițeri și soldați căzuseră. Cei rămași se uitau în tăcere unii la alții, parcă-și spuneau cu ochii numele celor doborâți sus, la asalt. Ofițerii începură a înjura cu mânie pe păgâni, apoi tăcură și se așezară încruntați la dreapta sfărâmăturilor de plutoane. Iar flăcăii așteptau încordați, fără de nici o vorbă.
La ceasurile patru, o frământare și un murmur trecu. Ofițerii ridicară săbiile, soldații își plecară armele, comandele înăbușite trecură ca fioruri prin rânduri.
— Al doilea atac porni ca un vârtej amenințător spre păgâni. Dar trăsnetele izbucniră iar mai cumplite, voinicii căzură în valuri de foc și fum și rândurile rărite se traseră iar îndărăt.
Ofițerii se puseră jos osteniți. Căpitanii scrâșneau. Își murmurau încet numele căzuților. Soldații își ștergeau de pe frunte sudoarea fierbinte și șopteau, gâfâind:
— Mă, cumplit foc zvârl păgânii, bată-i Dumnezeu să-i bată! Sergenții înjurau printre dinți și scuipau în două cu funingine.
Prinseră a vorbi apoi cu glasuri încete despre moartea vrednică a celor care rămăseseră sus. Mulți săriseră în șanțuri târând cu ei pe împușcătorii de deasupra parapetului. Dar curând mânia le închise glasurile. Tăceau și așteptau.
La patru și jumătate începură a sui și șepcile rușilor la atac. Un sergent zise:
— Vin și muscalii. Ofițerii se ridicară:
— Sus, băieți! Nu vă dați. Să le arătăm ce putem și noi.
Flăcăii încuviințau:
— Vin, mă, muscalii. Să nu ne dăm!
Și iar porniră, odată cu rușii. Când zbucni vijelia de foc, copiii țarului strigară: Ura! Apoi se opriră. Căzu un rând, căzură două, plutoanele se cumpăniră, ofițerii strigară: înainte! Într-o prelungă fierbere de răcnete și de gemete, opincarii și vânătorii se prăbușiră încă o dată spre redută; ajunseră la parapet; împușcătorii de sus se zvârliră în șanțuri îngroziți. Urlete: Allah! Allah! Umplură văzduhul. Imamii se ridicară pe parapet, înălțară brațele spre cer urlând; rânduri nouă de trăgători se cățărară din șanț, tunurile zguduiră pământul.
— Și flăcăii șovăiră.
Erau toți plini de fum, de sânge și de noroi; le sticleau ochii într-o cumplită mânie și îndârjire. Erau palizi de trudă; stăteau cu mânile încleștate pe arme și nu mai ziceau nimic. Amurgul pâclos și trist îi înfășură ca o pânză întunecoasă, întunericul venea repede, și era frig și ploua încet.
— Și, în reculegerea plină de mâhnire a tuturor, inimile se muiară o clipă și gândurile se întoarseră spre frații rămași sub șanțul redutei, ciuruiți de gloanțe și plini de sânge închegat… Frigul îi cuprinsese, stăteau cu capu-n tina rece și umedă, cu mânile înțepenite pe armă, cu ochii crunți deschiși sub cerul negru. Și o tăcere adâncă ca înaintea unei furtuni se întinse în rândurile flăcăilor. Se auzeau în depărtări tușind tunurile răpciugoase, se auzeau vuietele mai slabe și mai înăbușite, însoțite de pârâirea neregulată a împușcăturilor, undeva în întunericul înserării. Apoi un călăreț veni, ofițerii se ridicară, se adunară în jurul comandantului. După câteva vorbe schimbate, se întoarseră, și comande în șoaptă înfiorară rândurile:
— Drepți! Vine domnu general!
Un pâlc de călăreți învăluiți în măntăli se apropie prin umbra posomorâtă. Cel dinainte, înfășurat în negru, cu chipiul pe ochi, era comandantul.
Ofițerii întrebau, cu glasuri mișcate:
— Sunteți gata, băieți?
— Gata, domnule locotenent!
Generalul nostru porni cu ceilalți înainte, se cufundă în negura serii. Trupele prinseră iar a se frământa. Plutoanele soseau călcând greu și lunecând prin noroi. Se rânduiau în tăcere.
Comandanții șopteau:
— Încă o dată, flăcăi!
Iar flăcăii treceau, cu inimile împietrite.
Însfârșit, porniră a patra oară.
Așa de iute se cățărară pe culme, încât ofițerii cei sprinteni de abia se puteau ținea de ei. Și sus, se zvârliră spre parapet într-o tăcere așa de înfiorătoare și de mânioasă, și într-un avânt așa de sălbatic, încât pământul se zgudui. O volbură de foc se deschise. Nu era o pârâitură de arme, ci un tunet neîntrerupt; parcă toată reduta, presimțind ceva grozav, se ridicase în picioare și zvârlea foc și moarte.
Imamii gemeau cu brațele la cer, ostașii păgâni stăteau neînduplecați în picioare în fulgerul orbitor al împușcăturilor. Dar, prin umbra deasă a înserării, șuvoiul negru de flăcăi venea zguduind pământul plin de apă; veneau cumpliți ca răzbunarea; venea puterea cea mare și cea din urmă a răbdării sleite. Intrară în șanțul dinafară, se zvârliră la metereze, se suiră deasupra. Acolo se deslănțui mânia lui Dumnezeu! Pușca avea două capete: stratul și baioneta; omul avea două brațe: unul cu pușca și unul cu pumnul care cădea ca un buzdugan de plumb. A fost izbitură de trăsnet, împușcăturile conteniră. Cei de pe creasta parapetului se prăvăliră deodată în șanț. Flăcăii săriră după ei, cu ochii mari, răcnind, scrâșnind, izbind. O furnicare repede, o învălmășeală cu tălăzuiri adânci, o ploaie fierbinte de sânge. Din șanț, soldații turci se năpustiră îndărăt. Dar mânia tăcută a flăcăilor nu-i lăsă. O înfricoșată izbucnire spre ei le cutremură rândurile slăbite; dușmanii se risipiră ca suflați de vifor.
Acum începură împușcăturile noastre. Cei din urmă dușmani cădeau; cei dinainte fugeau. Ai noștri puseră mâna pe tunuri. Intrară în șanțuri, scoaseră la margine nenumăratele leșuri turcești, se așezară în întăriturile cucerite cu atâta trudă și sânge, își pregătiră armele și așteptară.
Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie. Se îmbrățișau, răcneau:
— Mă! Românii noștri, săracii! Și altceva nu puteau zice. Iar flăcăii tăceau neînduplecați și mânioși. Și noaptea neagră și neguroasă se întinse pretutindeni, și ploaia subțire tot cădea și fioruri de durere treceau parcă prin văzduhul de păcură. Se aprinseră felinare, și luminile lor se deschideau ca niște ochi triști și sângeroși în durerea nopții. În roatele de lumină, se vedeau sentinelele drepte, negre, veghind neadormite și grupele celorlalți flăcăi, care stăteau deștepți și tăceau cu ochii ațintiți.
Tunurile mugeau în văi. Câte un strigăt nedeslușit se auzea departe, în ceață. Într-un târziu, porniră ambulanțele noastre și toată noaptea rătăciră felinare în preajma redutei și în Valea sângelui, și toată noaptea fură cărați spre spitale flăcăi răniți. Toți își dădeau arma în primire, precum ca să se știe că n-au lepădat-o la primejdie.
Era târziu după luptă, și eu eram așa de trudit, că nu-mi mai simțeam picioarele din încheieturi. Mă așezasem între doi dorobanți. Între măntălile lor, o căldură umedă mă învăluise, și genele parcă-mi erau de plumb. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. Sabia îmi scăpă din dreapta și rămase atârnată numai de dragon. Mă simțeam așa de bine și, în piroteala mea, eram foarte fericit că flăcăii noștri s-au purtat cu o vrednicie așa de înspăimântătoare. Mă gândeam la cei din Țară, care așteptau cu grijă veștile războiului; mă gândeam la un răsărit nou de soare pentru Moșia noastră. Pieptul îmi era cald și plin de fiori; o abureală de lacrimi îmi umezea pleoapele. Uite, vedeam pe tata departe, într-un târgușor din fundul Moldovei. A ieșit în cerdac, s-a așezat în jâlț, desface gazeta, își așează ochelarii și cetește… Are să știe că și eu am fost botezat în sânge. Are să vie mama și, când va afla vestea, are să înceapă a geme și a plânge. Iar tata își va pune ochelarii dinainte pe masă și va începe a da din mâni cu tot cu gazetă și a-i vorbi despre strămoșii noștri și despre vrednicia trecută. Dar mama nu vrea să știe de nimic, ea bocește pe Mitică al ei, care poate a căzut în câmpiile bulgărești.
Deodată aud un glas ușor:
— A adormit?
— Da, a adormit. Era și ostenit, săracul!
— Răspunde încet cineva de lângă mine.
— Ce crezi? Zice celălalt glas; doar muncă am avut noi azi. Și el nu-i deprins. Om trăit altfel, nu ca noi…
Urmează câtăva vreme de tăcere. Iar aud:
— Măi Mihai, de la noi din sat a mai scăpat cineva?
— Nu, numai noi doi am rămas. Cumplit vifor a fost azi.
— Da, măi frate! Ș-are să mai fie!
Iar tac. Într-un târziu, glasul de lângă mine vorbește din nou:
— La noi trebuie să fi început clăcile. Dar fără flăcăi nu-i nimic de samă. Și fetele, și nevestele, și mamele, toate plâng…
— Ce să le faci? Așa-s muierile, slabe de înger… Dar de maica tot mi-i jale când îmi aduc aminte…
Pe urmă, tăcură și nu-i mai auzii vorbind. Și mă gândii la poporul cel năcăjit și nebăgat în samă în care fierbe putere nemărginită, și iar mi se umplu sufletul de mângâiere: vrednicia noastră a izbucnit și tună în țările străine, și nu-i departe ziua învierii!