MANDACHE SACAGIUL.
O interesantă povestire a d-lui sublocotenent de rezervă, Țipoaia Vasile din regimentul 9 infanterie.
Când am plecat de la regiment, aveam firește în batalionul nostru tot flăcăi unul și unul: tari în năcaz și semeți în fața morții. O veche prejudecată însă – de multe ori îndreptățită – ne făcea să ne uităm cu oarecare îndoială la câțiva din camarazii noștri.
— Unii erau negustori din acel vechi neam care se zice că are o ciudată respingere pentru câni; alții erau dintr-o nobilă viță, înrudită chiar cu faraonii egipteni, mai cu samă prin coloarea pielei… Comandantul nostru căuta să întrebuințeze pe cei din categoria aceasta mai mult la servicii în dosul frontului… „Fiecare cu ale lui…” zicea el zâmbind.
Asta ar explica de ce pe Mandache Stan, camarad cam brunet, l-a însărcinat să care apă luptătorilor noștri. I-a încredințat o saca mare de zinc pusă pe două roate și i-a dat în primire o iapă blândă și ascultătoare, care să poarte sacaua. Bălana lui Mandache, așa-i ziceau toți iepei.
— Iapa bălană, și sacagiul în culoarea ceaunului. Amândoi se înțelegeau bine și-și făceau cu credință datoria.
Am trecut Carpații. Camarazii, după ce-și astâmpărau setea la popasuri, începeau cu felurite glume și împunsături împotriva Sacagiului. Ba că apa-i neagră de-o bucată de vreme, ba că Bălana pare mai albă de când umblă în tovărășia lui Mandache. Țiganul zâmbea șiret și avea răspunsuri potrivite la toate.
— Hei, ofta el; apa-i cum a lăsat-o Dumnezeu.
— Dar se tulbură și se cătrănește când o bea unul ce nu știe să mulțămească pentru o facere de bine!
— Dar cu Bălana cum merge, Mandache?
— Merge bine, măi frate-meu… Dac-a vrea Cel-de-Sus, are să intre cu sacaua în Pesta și eu am să merg pe lângă dânsa ș-am să mă hlizesc la unguri.
În sfârșit, veni și ziua când batalionul nostru primi botezul sângelui.
Mandache avea ordin să stea cu sacaua într-un anume loc, îndărăt. Dar lupta se înfierbânta în defileu; s-auzeau pocnetele neîntrerupte ale armelor și mugetul tunului. Țiganul cugetă că în asemenea fierbințeală e nevoie să-și aline setea frații lui c-un strop de apă: și porni foarte liniștit cu sacaua spre linia de luptă.
— Haide, Bălano, zicea el, să ducem apă la frații noștri.
Bălana, dând din cap, începu a păși liniștită pe minunata șosea care suia ca o panglică curată pe sub coastă.
— Apă curată și rece de izvor… urmă Mandache. Păcat că n-avem și niște chisele de dulceață.
Bălana întorcea capul și-l privea, ca și cum voia să-i spuie că-i pare și ei rău de asemenea lipsă, dar n-are ce-i face.
Cum mergeau așa cei doi tovarăși cu sacaua prin defileu, în drept cu Turnul-Spart, deodată începe a năbăi cu repeziciune o mitralieră.
— Stăi! zise Mandache.
Bălana se opri. Sacagiul își aplecă carabina, întoarse piedica de siguranță și se dădu după saca. De acolo începu a cerceta împrejurimile. Era după un bun adăpost. Mitraliera nemțească clămpănea și gloanțe izbeau zincul și ricoșau zbârnâind.
Bălana căzu. Se zbătu între hulube și rămase nemișcată. Lui Mandache i se făcu negru înaintea ochilor. Crâșnind din măsele și pomenind mulți sfinți din calendar, își scutură capul, își holbă din nou privirile – și descoperi deodată mogâldețe întunecate care se mișcau sus, pe ruine, la depărtare de trei sute de pași.
Atunci puse lin pușca la ochi. Trase un foc, două, trase tot încărcătorul. Peste surpăturile zidului, ca la o comedie, se dădu de-a tumba o mogâldeață, apoi încă una și iarăși una. Mitraliera amuți. Mandache pândea de după saci. Liniște.
— Atunci, cu mâna pe trăgaci, sacagiul ieși din adăpost; privi cu jale spre Bălana care încremenise pe-o coastă cu ochii ei blânzi, sticloși și înghețați; – și, ca scăpat dintr-un arc, se repezi spre Turnul-Spart.
Ajunse în scurt. Acolo găsi, între surpăturile de bolovani, trei „bavarezi” morți și mitraliera amorțită în poziție, cu banda de cartușe trase numai pe jumătate.
Împinse cu piciorul pe inamici în râpă, luă în spate mitraliera și coborî la vale. Când ajunse în șosea.
— Iată un automobil pufăind și împrăștiind fum. Mandache se oprește. Se uită. E un automobil de-al nostru. Atunci mergem mai departe!
Da. Dar în automobil e domnul general, care dă poruncă de oprire.
— Stai. Ce-i cu tine, băiete?
Mandache pune mitraliera jos și salută scurt.
— Trăiți, domnule general, eu soldatul Mandache Stan, ducând apă cu sacaua la camarazi am fost bătut de focuri de mitraliră, care văzând, m-am pus în poziție de apărare, împușcând pe inamic și luându-i mitraliera.
Atunci domnul general întreabă de amănunte, se uită la poziție. Înțelege cum a fost împrejurarea și bate pe umăr pe oștean.
— Bravo, Mandache, ești om vrednic. Mai întâi primește 100 de lei premiu. Al doilea, cincisprezece zile concediu…
— Trăiți, domnule general… atât poate răspunde Mandache și rămâne încremenit în fața domnului general ca o stană de piatră.
După două zile l-am întâlnit pe Mandache la Câineni fumând țigări de lux, cu flori la capelă și puțintel cam vesel.
— Tot îs buni și barbarezii la ceva… Îmi zice el clipind din ochi. Și pe obrazu-i de abanos se ivi zâmbetu-i șiret.
— De ce, Mandache? Pentru că te-ai făcut cu concediu și țigări?
— Aș! Nu! Am mai fumat eu și altă dată țigări „dinte-club”. Dar acuma s-a văzut că suntem și noi buni să ne luptăm în linia întâia…
Căci și noi, domnule sublocotenent, ne iubim cu durere pământul nostru care ne hrănește!
Mandache și-a făcut concediul. Când s-a întors, a intrat în foc și a luptat cu o deosebită vrednicie o bucată de vreme. Apoi, într-o luptă fierbinte, pe când întrebuința patul puștei împotriva barbarezilor lui, a căzut rănit ca un viteaz.
De-atunci l-am pierdut din vedere.