Mânia moșului

MÂNIA MOȘULUI.

În vremea liniștitelor zile de garnizoană, cele mai de samă ființi din regiment fuseseră, fără îndoială, Moșu și Ghiță. În jurul lor se învârtiseră bucuriile și supărările tuturora, de la mare până la mic. Iar acuma, în viforul zilelor rele, tot amintirile întâmplărilor trecute luminau privirile și încălzeau inimile.

Ghiță era un țap de toată frumuseța: capul mare, negru, și trupul plăviț; și de la cap, o dungă neagră pe toată spinarea, până la coadă. Mergea drept, fluturându-și barba, cu coarnele înălțate, și ochii căprii scânteiau de veselie și de șagă. Se făcuse mare cât un june, cu picioare puternice și groase și cu un grumaz care ținea greutatea unui om.

Fusese adus, de pe când era ieduț, de tamburul-major Manoil, moșul regimentului. Întâi era o stârpitură, mic și prizărit de-l da vântul jos, și behăia așa de jalnic, că-ți era mai mare mila de el. Dar după ce începu a o duce bine, a mânca pâne și zahăr din mânile soldaților, și a bea lapte din gamela Moșului, din „pârciul” cel slăbuț crescu un țăpușor vesel și zburdalnic, care împrăștia veselie în toate companiile.

Când se suna adunarea, dimineața, el era la locul de cinste, înaintea corniștilor și toboșarilor, bătând măsura cu capul și cu bărbuța; când se suna ieșirea la câmp, tot el o apuca înainte, mândru ca un general. În repaosuri dădea goană la grecul cu plăcinte; orice cumpărător trebuia să-i dea și lui o îmbucătură. La ruperea rândurilor, pornea în pas de atac după flăcăi, împingându-i cu coarnele prin plutoane. La masă făcea inspecție în toate străchinile.

— Iar țiganului Boroiu, care horpăia ca un disperat și nu-l băga în samă, de multe ori îi azvârlise strachina, cu coarnele, cine știe unde.

Noaptea făcea inspecția sentinelelor. Și pe multe le scăpase de belea. Se întâmpla ca soldatul, trudit, să fie furat de somn și să înceapă a moțăi; și se mai întâmpla să dea atunci Ghiță peste el. Era lună și frumos ca ziua, și țapul se oprea foarte mirat de clătinăturile și scăpătările capului de lângă gheretă. Începea și el a face semne, a sări la dreapta, la stânga, și a-și scutura barba. Apoi deodată se avânta, cu capu-n piept, și sentinela, izbită de scânduri, se trezea îngrozită, urlând: Cine-i?

— Stăi! Țapul răspundea dulce: Beee! Iar soldatul se freca la ochi, se trăgea de urechi și-și căra la pumni în cap ca să se desmeticească, îngânând: Mă săracu! Mâne fac cinste c-o plăcintă. Dacă nu erai tu, mă duceam dracului!

Cu toți era prietin Ghiță, dar cu Moșul era mai mult decât atât: dragostea lor era duioasă. Moș Manoil era cel mai bătrân cornist din oastea țării, începuse a trâmbița din tinereță, de pe vremea nemților, și era hotărât să moară cum trăise, tot între toboșari și corniști. Atâta patimă avusese și el în viața lui: să învețe marșurile cele vechi pe flăcăii cei noi, să soarbă regulat o stacană de roșior, și să suduie nemțește. Acuma mai avea o bucurie: pe Ghiță, băiatul lui.

Moșul era nume dat cu ordin de zi pe regiment. De la colonel la răcan, nimeni nu-i zicea altfel. Dar Moșul era țapăn încă, drept, cu capul sus, cu pasul îndesat. Deasupra bărbii cărunte și a mustăților mari, deasupra nasului roș și a obrazului rumăn, ochii negri aveau încă lucirea tinereții. Când se-mbrăca în mare ținută și se așeza înaintea învățăceilor lui, când zvârlea după umăr șnururile, și ducea cornul la gură, și începea, cu capul înălțat, cu pieptul înflorit de brandemburguri scos înafară, se simțea că este cineva în fruntea batalioanelor, și glasul goarnei lui trecea ca un fior și prin inimile flăcăilor.

Și era bun și blând ca un bunic. Se purta cu toți soldații ca și cu Ghiță al lui. Și totdeauna, sara, după ce-și sorbea chilul lui de vin, își sugea mustățile, își mângâia barba și zicea: Eu sunt tata regimentului, mă… Voi sunteți băieții mei, și-mi sunteți dragi ca și Ghiță… Iar țapul își scutura barba și-și vâra capul negru pe subsuoara moșneagului, clipind șiret la gradele și soldații adunați în jur.

Dar zilele frumoase trecură. Se duseră muștrurile de pe câmpiile pline de căldura și lumina primăverii, se duseră danțurile de sară în curtea regimentului, după sunarea apelului și a rugăciunii, când muzica zicea sârbe și bătute, și lanțurile de flăcăi se frământau în joc: se duseră iernile viforoase cu teoriile obositoare și cu poveștile spuse încet la lumina scăzută; se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, marșurile și luptele pe dealuri și văi, bucuriile când Moșul cânta așa de dulce încetarea manevrei, se duseră toate.

— Și veni vestea cea mare, cu războiul cel adevărat.

Infanteriștii porniră cei dintâi.

— Și Moșul cu Ghiță al lui, în fruntea tuturor.

Acuma trecuseră și prin grindină de plumbi, și prin sângele dușmanilor și a fraților. Toamna venise, era frig și umezeala pătrundea mădularele. Tunurile bubuiau fără întrerupere, și din Plevna și din lanțurile împresurării, ca niște zăvozi care latră toată ziua cu mânie unii la alții.

După ploile de sânge ale asalturilor, regimentele rărite se odihneau, dar sufletele lor erau nemulțămite, vremea trecea și turcii stăruiau cu strășnicie în vizunia lor. Asalturi vijelioase se zdrobiseră la parapete și mulți flăcăi mânioși căzuseră fulgerați. Și parcă toată tăcerea și mânia căzuților trecuse în inimile celor rămași. Veseliile erau rare și glumele se rosteau cu zâmbete de mâhnire.

Moșul, mai ales, era foarte amărât. Porțioara lui de vin, chilul lui, aici era lucru foarte rar, hrană pentru țap nu se găsea.

— Căci Ghiță era deprins cu lucruri faine, și Moșul înjura și scuipa cu ciudă, de câte ori venea vremea chilului și a cinei băiatului. Grozav! Războiul era o pacoste pentru moșneag și nimeni nu ura mai strașnic decât el, mai din fundul sufletului, pe „haimanalele”, pe „tartorii” lui Gazi-Osman!

Într-o dimineață, după o noapte cu brumă, se trezi Moșul mai morocănos decât totdeauna. Țapul toată noaptea îl încălzise cu blana-i aspră, la spate, și la trezire bătrânul voi să-l miluiască cu ceva, și nu găsi „hapsalut nimic!” I se păru că Ghiță a slăbit tare, behăitul lui de bună-dimineață îi sună în urechi stins și plin de jale; și-și mai aduse aminte că de-o săptămână încheiată n-a pus un strop de vin în gură, și că are nevoie de șapte clondire de câte un chil, ca să aducă lucrurile la adevărata lor cumpănă… Era slut de tot, și Moșul își îndesă chipiul cu mânie până la sprâncene.

Veni un cornist să raporteze că domnul sublocotenent Atanasiu a dat ordin să-și curețe oamenii „amuniția”. Moșneagul se încruntă și mugi:

— Marș! Haraus!

Acestea erau vorbe de pe vremea nemților: greu! Moșul ajunsese la aman! Veni căprarul:

— Să trăiți, Moșule, a dat ordin domnul sublocotenent…

— Com? Și tu, idem, foră vorbă!

— A dat ordin să curățim amuniția…

— Îndrăznești? Marșir, farfluctăr! Haid! Scurt! Pașol!

Bătrânul își trase chipiul și mai tare pe ochi, se întoarse și se uită lung la Ghiță, fără să rostească nici o vorbă. Apoi își vârî mânile în buzunările pantalonilor, ridică capul și începu a cerceta zarea pe sub cozoroc.

De deasupra nu ploua, dar ziua era mohorâtă, fără soare, și cerul se căptușise cu nouri alburii. Un vânt rece venea de la miazănoapte; îngheța degetele și înroșa nasurile. Peste spinările de pământ se zăreau, cât cuprindea ochiul, desfășurările grăbite ale sulurilor cenușii de fum și răsfirarea lor în goana vântului, apoi se auzeau mugind tunurile, unul după altul, mânios și înăbușit.

Moșul privea toate cu o nepăsare de ghiață; părea că prea puțin îi pasă de frământarea din șanțuri, de mișcările coloanelor printre întărituri, de trecerile repezi ale ofițerilor încolo și încoace, de toată zarva depărtărilor. Se uita așa ca și cum le-ar fi dat toate dracului. Din când în când mormăia câte-o înjurătură cu „farfluctăr” și cu „idem” și scuipa cu greață într-o parte.

Într-un târziu, își scoase pipa, și-o umplu cu tutun și privi cu mânie în jur. Un învățăcel ieși ca din pământ cu un capăt de iască aprinsă, și Moșul, după ce dădu foc tutunului, prinse a pufăi din greu, parcă îndeplinea o mare caznă. În jurul lui nimeni nu vorbea; numai la o parte, într-un dos, câțiva se sfătuiau, căutând să afle cum ar putea îmblânzi pe bătrân. Dar nu puteau găsi, sărmanii, nici un mijloc, căci toată mângâierea Moșului se cuprindea într-o gustare bună pentru Ghiță.

— Și de când trăseseră în șanțurile Griviței, proviziile se împuținau zi cu zi.

Mânia și tăcerea Moșului creșteau cu trecerea ceasurilor. Pe la amiază, însă, nu mai putu răbda. Sărută pe Ghiță, își strânse centironul și-și cercetă revolverul, strigă la țiganul Boroiu să-și lase dracului toba și să vie după el.

— Și o porni încet-încet, printre dungile șanțurilor, printre taberile tăcute, peste care suflarea aspră a lui noemvrie presura parcă fioruri de ghiață. Ghiță și Boroiu mergeau alături în urma lui: țiganul zgribulit, cu umerile ridicate, țapul dând repede din cap, după pas.

Tunurile în toate părțile nu mai conteneau. Băteau întruna așa de regulat și așa de multă vreme, încât nu le mai băga nimeni în samă.

Moșul mergea la întâmplare, pe gânduri. Într-un răstimp se întoarse spre țap:

— Ghiță-băiete, ți-e foame tare, mă?

Țapul behăi încet și Moșul gemu plin de năduf. Fără să mai spuie nimic, porni iar înainte. Grivița rămase pe dreapta, în urmă; celelalte întărituri turcești se desfășurau spre miazănoapte în încâlciturile dealurilor și văilor. Moșul mergea spre asfințit, pe o întindere goală, cătră taberile rusești. Un sat se zărea pe o costișă, dincolo de adâncătura unui pârău, și în răceala zilei mohorâte părea mort, fără nici un suflet în el.

Deodată, din văgăuna pârăului se arătară capete de călăreți. Moșul avea ochi buni, și-i cunoscu de departe: erau călărași de-ai noștri. În tăcerea văii stăteau nemișcați, parcă așteptau ceva. Bătrânul se îndreptă grăbit spre ei. Un călăreț ieși din grămadă și începu a face semne; Moșul le înțelese cum îi venea la îndămână, și porni și mai zorit spre pâlcul întunecos.

Când ajunse, îi ieși înainte un locotenent oacheș, cu barba neagră și cu nasul turtit. Vorbea repede și-i jucau ochii în cap ca la Necuratul.

— Ce e, Moșule? Ce vânt te bate? Cum? Ce-i?

— Nimic! răspunse morocănos bătrânul, oprindu-se și salutând. Am pornit și eu, poate oi da de ceva proviant, că-mi moare băietul de foame…

— Așa? strigă repede ofițerul; bine, Moșule, bine! Stai colea! Ai răbdare. Vine un convoi turcesc, înțelegi? Scurt! În doi timpi și trei mișcări dăm atacul.

— Și, ori, ori!

— Farfluctăr! murmură bătrânul; tot se gândește Dumnezeu la noi!

Se întoarse spre țap și-i mângâie capul negru, pe când toboșarul Boroiu sta țapăn, cu mânile la vipușca pantalonilor și cu chipiul împins până la ceafă.

Bătrânul zise iar, mai blând:

— Tot e bine când ești bătrân. Te mai cunosc tinerii, și altfel merg lucrurile…

— Da, Moșule, rosti iute locotenentul, te cunosc! Te cunosc! Desigur…

Apoi își ridică calul în două picioare și făcu câteva copce până la malul pârăului. Chiar atunci câteva împușcături rare căzură una după alta: parcă celor care trăgeau le era lene. Și glasul locotenentului începu a striga cu aprindere, și sfârși prelung și răsunător:

— Marrrș!

Călăreții dădură pinteni, un fâșâit aspru trecu, apoi prinse a dudui pământul. Se răsfirară, trecură pârăul și suiră spre dâmbul care dosea un cot al șoselei ce ieșea din sat, pe după înălțimi.

Moșneagul rămase singur cu Ghiță și cu Boroiu. Privi câtăva vreme lung în urma lor, apoi rosti:

— Hai și noi! Haimanale și tartori! Am să-i rrrup cu dinții!

Își trase revolverul și porni foarte grăbit.

Împușcăturile se îndesiseră; o larmă de glasuri deșteptă singurătățile, crescu, sfâșiată de strigăte, de țipete și de urale. Și când ajunse Moșul pe dâmb, bătaia era în toi. Șiragul de cară se oprise în mijlocul drumului, și ai noștri încolțeau din toate părțile pe călăreții păgâni. Caii, repeziți, se prăbușeau unul spre altul, învălmășeala creștea, pocnetele de carabină se răriră, conteniră; și lupta se răsfiră pe sub dâmb și printre cară, și oamenii cădeau, caii o porneau razna, cu coamele spulberate, pe când, între vârtejurile acestea de mânie, boii, grămădiți cu capetele în fundurile carălor încărcate, suflau spărioși și frământau pământul cu picioarele.

Moșul nu stătu mult la îndoială. Porni foarte liniștit, spre căruța cea din urmă, de unde încăierarea trecuse. Pe drum își întoarse capul, și băgând de samă că țiganul s-a oprit, cu mânile pe coarnele lui Ghiță, răcni:

— Marșir! Cioară afurisită! Întinde aripile.

— Că te zvârl în fundul fundului iadurilor!

Țiganul porni încovoiat, împins de coarnele lui Ghiță.

Bătrânul se apropie de căruță, pe când lupta se înfierbânta spre vale, pe drum și pe de laturi, într-o bubuire mare de răcnete. Scoase sabia și înțepă un sac. Câteva fire de orez ieșiră prin tăietură.

— Grâu turcesc! mormăi bătrânul. Bun și ăsta!

Înșfacă un sac, făcu semn țiganului să se apropie, și i-l prăvăli din căruță peste spate. Apoi răcni:

— Pornește-o, mă!

Când să puie mâna pe al doilea sac, un fes se înălță de ceea parte și un cap bărbos se arătă la lumină.

— Ce-i, bre? întrebă bătrânul.

Turcul nu voi să răspundă, se repezi de după căruță și ridică sabia. Moșneagul nici nu se clinti, ridică dreapta cu revolverul și fulgeră pe turc drept între ochi c-o descărcătură. Voi să tragă sacul, când alt dușman se avântă pe drumul celui dintâi.

— Idem! zise scurt Moșul și-l trăsni și pe acesta în numele Tatălui de la două palme depărtare. Turcul căzu peste cel dintâi fără să geamă măcar.

Moșneagul încărcă sacul în spate și porni spre dâmb. De acolo cătă din ochi pe țigan, și-l văzu trecând pârăul, așa de grăbit, parcă îl ajungeau din urmă tătarii. Țapul, după o fugă iute, se întorcea să caute pe bătrân. Și lupta împrejurul carălor, îndărăt, scădea. Turcii se risipeau alungați de călărași și carabinele iar începură a bubui. Moșul se lăsă cu sacul la vale, pe când țapu-i da târcoale, behăind tremurat.

— Taci, craiule, zise bătrânul, c-am să-ți fac o cină să se ducă vestea!

Când ajunse la băieții lui, Moșului îi trecuse mânia. Și liniștea se schimbă în veselie, când află că un cornist i-a adus un clondir de roșior, șterpelit cu mari năcazuri, cine știe de unde, numai pentru dragostea bătrânului.

Sara, la focurile aprinse într-un dos, la un colț de șanț, flăcăii îmbucau pe un cap orez fiert cu sare și cu apă, iar bătrânul, după ce-și hrănise băiatul c-o fiertură ca aceea, îl culcase lângă el, ș-acuma, pe de-o parte se încălzea de foc, pe de o parte de blana lui Ghiță, și fuma cu mulțămire tutun arăpesc, sorbind cu poftă din clondir. Nasul era ceva mai înfocat ca de obicei, și pofta venise iar, drept ca în zilele când o ducea el bine, la cazarma regimentului, între băieții lui.

Și în lumina focului, în mijlocul roatei de flăcăi, începu a povesti, ca în vremurile bune, istoria de pe vremea nemților, când era el pompier.

— Ce, mă? Ce căutau ștronții la nunta unuia de-ai noștri? Și încă cu scandal Și cu batjocură. Când am umflat parul de stejar de la un hârdău și când am prins a da, mămulică! Mămulică! Parcă erau niște muște…

Și Moșul pufăia, povestea și-și dregea glasul cu vin. Apoi ceru cornul și începu a cânta băieților lui cântece vechi, înăbușind sunetul cu palma. Și după cea din urmă sorbitură, cântecele prinseră a curge duios și dulce. De când trecuse Moșul Dunărea, niciodată nu cântase așa. Iar flăcăii nu puteau dormi; ascultau pe gânduri, cu ochii mari.

Într-un răstimp, bătrânul se opri și mormăi, mângâind capul negru al lui Ghiță:

— Farfluctăr! De ce nu-mi dădeau pace să-mi iau sacii?