Mărășești

MĂRĂȘEȘTI.

August 1917

O amintire de acum doisprezece ani…

Mă aflam în petrecere la prietini, în vestitele podgorii ale Tecuciului.

— Undeva într-un sat de răzăși ascuns în vii și livezi. Era în august, pe-o vreme caldă și limpede.

Se pornise o nuntă, a poetului Șt. O. Iosif.

— Cu zvoană și alai și cu gura pivniții deschisă, ca odinioară în vremurile patriarhale ale părinților noștri.

În ziua uncropului, după puțină hodină și mult borș acru, tineretul o porni printre vii în zumzet de cobze și alăute spre vestitul deal de la Cucuieți.

Pe coastă, la un popas, era un han al unui ungurean cu mutră de hoț. Vinul se nimerise acru și peștele sărat.

— Dar noi eram tineri și ferice.

Un lăutar bătrân, cu obrazul negru și barba albă, începu a zice sub sprânceană de codru cântecul lui Codreanu. Noi umblam încet spre țanc și adâncurile de sub noi sunau armonioase și sonore la înmlădierile baladei bătrânești. Iar sus, pe vârful de la Cucuieți.

— Deodată se deschise zarea și ochii mi se cufundară în cele patru vânturi ale țării Moldovei. Câmpia Siretului se vedea pe o întindere nemărginită la miazănoapte și miazăzi, cu sclipiri de ape, lunci, dumbrăvi și sate, până unde putea bate ochiul și unde depărtarea se amesteca într-o ceață liliachie. La apus erau treptele munților cu păduri posomorâte de brad.

— Cu tonuri din ce în ce mai slabe și mai stinse care mureau în cerul alburiu de august. În sus erau sate și târguri cu nume vechi din cronici. În jos, câmpia cea întinsă de la Mărășești. O țară întreagă se desfășura sub noi, cu sate albe, sclipiri de clopotniți, câmpii semănate.

— Și Siretul trecea la Dunăre și la Mare liniștit, printre zăvoaie, oglindind cerul și cuibarul de foc al soarelui.

Mă simțeam înseninat privind, și primeam pe adierile vântului până-n fundul sufletului miresmele calde de peliniță și cimbrișor pe care ni le trimeteau depărtările.

Era o țară calmă și fericită, și lăutarii cântau balade în deal la Cucuieți.

Zilele acestea.

— După ani și ani.

— Un automobil mă urcă repede pe dealurile Tecuciului, și am iarăși, deodată, înainte-mi, vechile priveliști.

Luni, săptămâni și zile liniștite au căzut în veșnicie. Anotimpurile s-au întors cu podoabele lor. Până ce deodată crângul lumii s-a cutremurat. Viforul războiului a bătut în depărtările munților, apoi s-a apropiat, s-a tot apropiat cătră Siret. Se văd ș-acum în miazănoapte depărtările estompate în ceață. Dar la miazăzi, spre Mărășești, bate tunul fără contenire. Se ridică în cerul înalt fumuri de incendii. Se văd izbucniri de guri de foc, explozii de proiectile. Ochii cuprind toată priveliștea, de la podul de la Cozmești pe o linie de copaci care fug în lungul unei șosele, de dincolo de târgușorul Mărășești, spre dealurile de la Panciu. Pe-acolo pretutindeni sunt îngropați în pământ luptătorii. Tunuri bat din apropierea mea și din fundul zării.

Aici, în decorul acesta uriaș care mi-a încântat odinioară ochii, s-a desfășurat un episod al marei tragedii ce sângerează lumea. Între 23 iulie și 7 august, cătră Cozmești, Mărășești și Panciu, s-a dat o bătălie crâncenă, pas cu pas, ceas cu ceas, zi și noapte, fără oprire. A fost una din cele mai teribile bătălii ale războiului neamurilor.

Stau subt un nuc, între vii, pe deal, deasupra Siretului. Cu ochii liberi văd tot câmpul bătăliei, și domnul general B. Îmi lămurește toată desfășurarea ei cu simplicitate și liniște. Din când în când tunul pune o pauză neprevăzută; din când în când depărtarea ne chiamă ochii spre alt punct, unde o explozie ori o coloană de fum a schimbat aspectul în aparență liniștit al peisagiului.

Se pare că în decada a treia a lunii iulie, domnul general feldmareșal von Mackensen s-a hotărât să dea o lovitură disperată la Siret, spre a străpunge frontul nostru la Cozmești, cu obiectiv Adjudul.

Planul era fără îndoială frumos. Executarea lui fericită ar fi însemnat izolarea liniei Trotușului și deschiderea drumului spre Basarabia. Scrisori găsite la prizonieri germani dovedesc câtă nădejde, în ceea ce privește sfârșitul războiului, se punea pe această „nouă lovitură măiastră” a feldmareșalului. – „Moldova”, „Iașii”, erau cuvinte care sunaseră la urechile ofițerilor și soldaților germani. În oboseala acestui război care nu se mai sfârșește, erau ca un miraj în pustiuri. Erau o etapă, o apropiere de țel și de sfârșit.

La 23 și 24 august germanii atacară cu puteri mari liniile rusești de la Pădurea Neagră de lângă Siret, înspre Putna și Șușița. Aliații noștri ruși bătuți de forțe numeroase, dădură îndărăt. În noaptea de 24 spre 25 august, trupele noastre urmau să schimbe pe cele rusești, obosite. Le schimbară, și intrară în luptă cu o hotărâre îndârjită:

— Trebuie să oprim puhoiul, ori să murim cu toții!

Bătălia s-a dezvoltat încet-încet pe un front de 60 de kilometri, de la Siret până la Panciu. Nemții dădeau pretutindeni lovituri de berbece. Din cele dintâi zile însă se desemnă o primă intențiune: străpungere în direcția podului de la Cozmești.

Mase mari de trupe erau concentrate pentru executarea unei asemenea operații – care fără îndoială trebuia să fie fulgerătoare. De obicei repeziciunea asigură succesul. Aceasta am văzut-o și noi, au văzut-o mai ales dușmanii noștri, în bătălia de la Mărăști. Douăsprezece divizii au fost aduse pentru această lovitură. O artilerie care și-a făcut probele pe toate câmpurile Europei, deslănțuia vijelii nebune de foc și schijă. În rândurile infanteriei noastre căzură proiectilele chimice și se târâră la fața pământului și prin tranșee nourii de gaze asfixiante și lacrimogene.

Cu o furie care creștea din oră în oră, bătălia luă o dezvoltare uriașă.

Germanii trimiteau valuri după valuri.

— Mase mari de asalt. Artileria lor deslănțuia un tir așa de cumplit, încât în unele locuri nu se afla palmă de pământ neîntoarsă și nerăscolită de obuze.

— Urmau pauze mici, răgazuri în care dușmanul obosit căuta să se reculeagă și vâra în foc trupe proaspete. Și bătălia iar se aprindea, nemilostivă și crâncenă.

Ziua și noaptea trupele noastre, cu mult inferioare în număr, au ținut piept acestor rostogoliri repetate de foc, schijă, gaze și oameni care urlau venind la măcel ziua și noaptea, zile și nopți care păreau că nu se mai sfârșesc.

— Și care se legau una cu alta într-un fel de atmosferă fumurie.

— Într-o umbră tragică de infern. De pe dealuri de deasupra Siretului se vedea câmpul de bătălie în fum, ceață și nouri negri. Tunurile zguduiau pământul. Mitralierele, puștile, granatele, răcnetele omenești se amestecau.

— Într-o huruire fantastică, într-o vedenie de apocalips.

Astfel zile și nopți nesfârșite au luptat trupele noastre, cătră satul Străjescu, Moara Roșie, Moara Albă, Mărășești. După două zile și două nopți, divizii germane au fost scoase din foc și înlocuite cu altele, odihnite. Liniile noastre au simțit aceasta după vigoarea atacurilor noi. Ofițerii și soldații au încruntat din sprâncene ș-au adus între ei lăzi noi de granate.

În toată această bătălie, artileria noastră, așezată foarte bine pe stânga Siretului, a bătut coloanele inamice în flanc, pricinuindu-le pierderi înspăimântătoare. Batalioane întregi au fost amestecate cu pământul. Altele treceau.

— Și altele, neistovite. Mai ales în timpul nopților, atacurile se dădeau fără întrerupere. Cerul atuncea se umplea de rachete ca de mii de lampioane venețiene. Cu pâlpâiri scurte luminau tragedia și frământarea din umbră, în timp ce pretutindeni trăgeau linii de foc exploziile tirurilor de baraj. Pocniturile și clipirile de mitralieră.

— Păreau un joc vesel în această monstruoasă simfonie.

Timp de aproape două săptămâni, cât a ținut bătălia, soldații noștri au fost neadormiți și neobosiți. Au respins atacuri, au contraatacat, s-au bătut cu o energie înfricoșată. Această energie fără seamăn, poate fără precedent în analele războiului de față, este cel mai mare titlu de glorie al oștirii noastre.

În unele locuri împinși îndărăt, covârșiți în alte părți, soldații și ofițerii nu și-au pierdut niciodată cumpătul. Pas cu pas retrăgându-se, au luptat. S-au oprit, au contraatacat iar. Sufletul lor credincios pământului străbun și violența amărăciunii lor au izbucnit într-o putere așa de năpraznică, încât inamicul la urmă, cu tot numărul, a trebuit să se oprească sleit.

Se știe că răniții veneau foarte grăbiți la posturile de prim-ajutor.

— Li se făceau pansamentele și se întorceau îndată la loc, îmbucând din mers o bucată de pâne. „N-aveam vreme de stat; n-avem vreme!” Numai pe cei cu mai multe răni și cu lovituri grave îi puteau opri medicii.

Nici gazurile, nici exploziile înfricoșatului bombardament n-au zguduit moralul năcăjitului țăran. Cădeau mulți; cei rămași, cu buzele strânse și cu ochii crunți, își înzeceau parcă puterile. Granata și baioneta lor loveau fără cruțare.

Unde părți din trupele noastre au fost copleșite de număr, a rămas locul însemnat cu mormane de cadavre.

Căpitanul G. din regimentul 8 de infanterie e vestit că trebuie să se tragă îndărăt, deoarece e amenințat spatele batalionului pe care-l comanda.

— Consemnul meu e să lupt pe această poziție până la ultimul om, răspunde el simplu. Nu mă retrag fără ordin scris!

— Și se întoarce cu glas mișcat cătră trupă:

— Băieți! Fraților! Murim aici până la unul pentru țara noastră!

Înconjurați, băieții căpitanului G. s-au bătut cumplit. Au căzut unul câte unul; a căzut și căpitanul; au căzut toți. În locul acela fioros a rămas în câmpie un morman de leșuri. Spectacolul a înfricoșat liniile dușmane.

Maiorul Ionescu Atanase, care comanda un batalion din regimentul 32, își aștepta rândul să intre în foc, într-un loc unde izbirea de valuri necontenite ale dușmanului era mai aprigă.

— Haidem, domnule maior! Îndemnau soldații.

— Stați, băieți; așteptați să vie vremea.

Așteptând să vie vremea, în arșița nemilostivă a soarelui, în pulberea și fumul înecăcios care-i înconjura, soldații se făcură sprinteni. Lepădară bocanci și haine, zvârliră coifurile; păstrară pe ei numai armătura și muniția.

— Hai, domnule maior, că nu mai putem!

Ș-atunci și domnul maior a simțit că nu-și mai poate ținea răbdarea. Ș-au pornit; au izbit năprasnic în puhoiul dușman. Trebuiau să-i oprească înaintarea cu orice preț. Soldați, ofițeri, comandant, ca-n timpurile eroismului de odinioară, au scris cerc pe pământ în jurul lor, rostind o frază sacramentală: „Aici voi muri!” – Și au murit acolo cu toții până la unul, fără să dea un pas înapoi.

Aceste sunt pilde puține numai din măreața epopee pe care a trăit-o armata românească în cruntele zile și nopți de la Cozmești și Mărășești.

Îndârjirea și energia înfricoșată au câștigat în sfârșit marea bătălie.

După două săptămâni, inamicul s-a oprit. Și-a lăsat brațele în jos și bărbia în piept cu descurajare. Gâfâind, s-a tras ca o fiară în cotlon, ca să-și lingă rănile. Mareșalul von Mackensen a privit cu îndoială și cu tristeță harta și a închis ochii gândindu-se la hecatombele pe care le-a înălțat la Siret. Zece până la douăsprezece divizii germane s-au topit în această bătălie…

Când se vor scrie paginile epice ale acestui război al liberării și al muceniciei neamului nostru.

— Generațiile viitoare se vor cutremura. Ca din întunericul bătrânelor povești, va răsări o veche imagine despre care povestesc vânătorii de odinioară.

Un zimbru încolțit de o haită de lupi într-un pripor păduros, lângă un lac. E cu coama zbârlită, cu ochii mânioși și crunți. Scurmă pământul cu copitele, suflă aburi fierbinți pe nări și mugește. În juru-i sânge, măruntaie și trupuri spintecate. Dar fiarele sunt multe, urlă, îl împresoară, îl hărțuiesc necontenit. Sunt parcă din ce în ce mai multe și de urletul lor clocotește pădurea.

Cu dosul într-un gorun bătrân și cu coarnele țapoșe gata de atac, zimbrul a înțeles deplin primejdia. Dar el e cel mai liber și mai măreț oaspete al codrilor.

— Și trebuie să cadă cu vrednicie.

Haita, îndârjită, dă un ultim iureș. L-au încolțit, i-au sărit în spate.

Atunci, scuturându-se și mugind fioros, zimbrul își încordează grumazul, se avântă și se prăpăstuește în valuri, își duce la fund dușmanii, iese sforăind pe luciu, iar se cufundă. Apoi urcă dincolo, la mal, în luminiș, șiroind de sânge, însă măreț și neînduplecat – în cele din urmă luciri de aur ale asfințitului.

De acest zimbru vechi.

— Stemă a acestui pământ.

— Își vor aminti cei ce vor veni după noi, când vor ceti tragicul război al oștenilor noștri.