Mărăști

MĂRĂȘTI.

Iulie 1917

Un drum cu automobilul spre frontul nostru, spre cuibul Vrancei înecat în ceața zării. În ziua limpede și strălucită mi se perindează repede pe dinaintea privirilor, din nou, locuri vechi și cunoscute: dumbrava încântătoare de la Strunga, drumul lin spre Roman, străjuit de arbori străvechi, apoi, ajunși în șoseaua națională, valea Moldovei în dreapta, valea Siretului în stânga, subt ușoare pulberi argintii. Sunt aceleași icoane dragi ale vechiului și frumosului nostru pământ: satele albe, livezile, drumeagurile cenușii. Sunt aceleași lanuri de grâne, ca flăcări aurii, în imensul cuptor al lui iulie, și aceleași covoare verzi de porumbiști. Dar peste toate plutește parcă un aer de tristeță. În sate și pe câmpuri au rămas numai femeile, copiii și bătrânii. Bărbații stau cu arma în mână și cu ochii neguroși, în bătaia puhoiului dușman.

Mergem multă vreme pe marea șosea umbrită de plopi tremurători. Am trecut repede prin Roman, ne oprim puțin la Bacău.

— Apoi ne lăsăm prin zăpușeala după-amiezii spre Adjud.

Vin învăluiri grabnice de vânt și de pe munți se ridică nouri. Pe o vale, ni se deschide deodată ca un colț nou de lume, între dumbrăvi rare. O ploaie iute a stropit aici cuprinsul c-o clipă înaintea noastră; ș-acum totul scânteie în soare în mii de curcubee mărunte, și vine de pe fânațuri un miros dulce și cald de ierburi înflorite.

Trecem grabnic, coborâm, ajungem cătră gura Trotușului, la Adjud.

Aici facem un nou popas și începem investigații care ne-ar putea pune pe urmele unui restaurant.

Soarele coboară cătră asfințit în rostogoliri de nouri cu forme bizare. Vântul are tresăriri și salturi prevestitoare de furtună. S-aude huruind departe sus: tunetul. Din câmpia Siretului, de la miazăzi, zgomote asemănătoare încep a răspunde. De data asta e tunul.

Îl ascult deodată atent, cu sufletul mișcat.

Dușmanul nu e prea departe. Colo, în fund, cătră miazăzi, taberile lui trag ca o linie neagră de doliu în lungul Siretului. Ș-acuma, în acest amurg cu adieri de furtună, ca-n nenumărate alte înserări din urmă, începe tunul muzica fioroasă a morții. Închid ochii ș-o ascult și mă gândesc la durerile și nenorocirile noastre, la vijelia care ne-a călit, ne-a asprit sufletul, ne-a încordat toate puterile.

Când ridic pleoapele, văd trecând prin apropiere soldați cenușii de pulbere, cu fețele bronzate de soare. Sunt români de pe pământul acesta frământat iar cu sânge, ca-n vremi trecute. Sunt ruși, veniți de departe, din țara ale cărei șesuri se întind la mările înghețate și la Oceanul cel Mare: sunt mohorâți ca întinderile stepelor și melancolici ca zările nesfârșite.

De la munte năvălesc tot mai amenințător talazuri de nouri. Vijelia se apropie. Pornim zornic.

— Și automobilul fuge pe șoseaua largă ca o pasere spăriată alungată de primele răsuflări ale furtunii. Zadarnic fuge. În lungul munților, râul de nouri trece înaintea noastră. Fulgere se încrucișează deasupra. Trăsnete se rup cu zgomot năprasnic, ș-odată cu vântul începe a ne izbi o ploaie furioasă.

Curând înserează; se face întuneric deplin; ploaia stă; vântul se alină. Și rămâne sub cerul negru numai bătaia surdă a tunurilor de pe Siret. Se văd prin întuneric licăririle tunurilor rusești.

— Destul de aproape. Zarea parcă necontenit închide și deschide gene de foc.

Cerul se lămurește: apare o stea drept în vârful bolții. Apoi, în răsărit, luna jumătate se arată; dispare și iar se arată prin straturi argintate de nouri. Prin întunecimea scăzută trec lungi coloane de trăsuri, sunând din obezi. Glasuri se îndeamnă din loc în loc, se chiamă. Din când în când se aude: na prava, na prava!

Și tunurile bat cu îndârjire, fulgerând necontenit.

Suntem foarte aproape de frontul Siretului. De asta ne încredințăm, îndată ce intrăm în Panciu. Intrăm nu în știutul orășel vesel și plin de pivniți cu vinuri.

— Ci între ruine. Case arse ori dărâmate de proiectile parcă privesc spăriate prin locurile unde au fost odată ferestrele. E o liniște de țintirăm. Din când în când, la un colț de stradă, se arată un soldat, o sentinelă tăcută, melancolică și neclintită.

Și-n stânga fulgerele roșcate ale bateriilor rusești clipesc neîncetat la linia zării.

Încă de cu ziuă se vedea că ne apropiem de front. Lângă Adjud, în vecinătatea șoselei, o îngrămădire de prizonieri parcați între rățele de sârmă, sub paza câtorva milițieni. Sunt germani toți, cu bonete rotunde în cap. Stau liniștiți la pământ, cu capetele plecate, trudiți de drum și bătuți de pulberi. Vin de la armatele noastre din Vrancea.

La o gară vedem înșirate în lungul liniei tunuri germane de fabricație nouă. Sunt o parte din prada de război a luptelor din ultimele zile.

Apoi bubuiturile din zare, cimitirul Panciului, automobile sanitare… Acuma coboram prin Străoani, spre Varnița, și simțeam în jurul nostru și-n aer vecinătatea imediată a Morții. Pe o adiere de vânt venea un miros pătrunzător de cadavru. În sate întuneric deplin, ca și cum fiece căsuță ar fi fost un mormânt. La o mică oprire, un soldat de la o trăsură dădu povețe șoferului:

— De-acuma să mergi domol, căci drumul e spart pe alocurea de obuze.

Pantele șoselei încep a deveni mai repezi. Simțim răcoarea și umezeala pădurilor. Trecem prin vaduri de ape sclipitoare. Suim, printre dealuri râpoase scormonite pretutindeni de bordeie. La lumina focurilor fantastice, în jurul cărora stau la sfat soldații, se arată ferestre și uși bizare, astupând săpăturile în lutul râpii. Parcă trecem printre primitive și misterioase locuinți de troglodiți. Cai pasc liniștiți printre copaci și la marginea drumului. La o oprire scurtă, aud un murmur dulce de fluier. E o cântare ușoară, înăbușită, plină de amărăciuni și lacrimi. Focul pâlpâie peste un grup de soldați de la coloane, tolăniți în ierburi. Cineva oftează, când fluierul tace: Of, of!

— Pe urmă se face liniște în marginea de pădure și noi ne strecurăm la deal prin umbră, pe când focul, în urmă, fâlfâie printre copacii bătrâni aripi de lumină și umbră.

Iar trecem pâraie zgomotoase și intrăm tot mai adânc spre ținutul muntos. Înaintăm prin Verdea și Răcoasa spre Câmpurile. Din loc în loc șoseaua e ruptă de obuze. La un mal de apă, lucirea fugară a lanternei ne descopere capre de lemn pe care sunt încrucișate și încurcate fire de sârmă ghimpată.

— Apoi rânduri de rățele de sârmă în fața unor șanțuri care se prelungesc și dispar în umbra nopții.

Case pustii, fără ferestre, fără uși.

— Pe-aici a fost, acum o săptămână și ceva, frontul. Tristeța locurilor, mirosurile grele ce vin pe boarea nopții și pământul sfredelit adânc de explozii, ne arată asta la fiecare pas.

Târziu, după miezul nopții, ajungem în Câmpurile, la comandamentul generalului V.

— E un sat întins, mare și frumos, unde șapte luni și-au avut așezarea germanii…

Toată lumea doarme. Numai sentinelele veghează ici-colo în umbra sălciilor, și spitalul, unde e lumină deplină.

Luna e sus, cerul s-a limpezit. Peste sat și-n împrejurimi, pace. La apus, linia neagră a munților acoperiți de brădeturi. Deodată tresare de-acolo, din munți, tunul. Loviturile se îndesesc. Sună și împușcături de arme. Apoi clămpănesc iute și întărâtat mitralierele. E un atac de noapte cătră hotar, în prăpăstioasele viroage și pâraie ale înălțimilor. Acolo, după bătălia de la dealuri, soldații noștri s-au suit urmărind, hărțuind, și împingând îndărăt sfărâmăturile regimentelor dușmane.

Aici e Vrancea, vechea Vrance a lui Ștefan-Vodă, cetățuia în care n-au putut răzbate fără crâncenă pedeapsă dușmanii lui. E cetatea de piatră a Moldovei, unde năvălitorii noi au fost de curând rupți, sfărâmați și năprasnic bătuți de oștenii noștri.

A doua zi, luni, 17 iulie, stăm la vorbă o jumătate de oră cu generalul V. El a condus operațiile care au adus străpungerea frontului inamic la 11 iulie și retragerea dezastruoasă a germanilor cătră Valea Sărei și hotar. E un om nalt, încă sprinten și vioi. Din tot ce spune, respiră o dragoste nemărginită pentru vrednicul oștean al acestui pământ.

— Aici e-n Vrancea, ne spune el între altele. Sub munte, la Soveja, se află două așezări care se chiamă Rucăreni și Dragosloveni. Sunt colonii statornicite în Moldova de Matei-Vodă Basarab, când s-a așezat pace între el și Vasile-Vodă Lupu. Atunci bătrânul Voievod al Munteniei a clădit, sub munții moldovenești, o biserică în amintirea păcii. Iar Vasile-Vodă a dat gospodarilor de la Dragoslave și Rucăr pământuri și scutiri… În aceste vechi locuri unde s-ar putea spune că s-a făcut un început de unire între Moldova și Muntenia, le-a fost dat oștenilor de azi să lupte întruniți, cei din Moldova și cei din țara robită, și pentru așezările moldovenești și pentru rucărenii și dragoslavenii veniți odinioară de departe în pământul nou al înfrățirii… A fost o bătaie crâncenă care, socot eu, a consacrat din nou în chip strălucit valoarea ostașului nostru. Poziția inamică a fost ruptă la Mărăști în ziua de 11 iulie. O să vedeți satul și organizarea întregii poziții și o să vă dați socoteală de toate. Aici nu este nevoie de vorbe mari. Faptele vorbesc singure. Spărtura a fost așa de violentă și neașteptată, încât germanii au părăsit în cea mai mare grabă nu numai poziția, ci și Câmpurile, unde și-au avut așezământul de căpetenie și de unde nu mai credeau să iasă până la încheierea păcii. A doua zi, spărtura s-a lărgit cătră Vizantea. A treia zi cătră Soveja. A patra cătră graniță. N-a fost o retragere. Depozitele pline de materiale și munițiuni, tunurile, chesoanele și armele abandonate pe toate drumurile și râpile, dovedesc cu ce fel de fugă am avut de-a face. În tot timpul, soldații și ofițerii noștri s-au bătut cu un avânt care a cutremurat pe toți cei ce-au putut fi martori la înfricoșata lor vitejie… În curând, când veți vedea toate locurile pe unde a trecut furtuna, o să vă dați samă mai bine de tot ce s-a petrecut și ce însemnătate are pentru oștirea noastră ziua de 11 iulie.

Într-adevăr, în curând am început a ne da sama.

Câmpurile e un sat întins de gospodării cuprinse, în drumul Sovejei.

Aici își alesese ștabul domnul general Gerok, comandantul forțelor nemțești. Grajdurile cailor, spitalul, cancelariile zidite de curând în cărămidă aparentă, depozitele numeroase de muniții, băile, toate dovedeau convingerea pe care o aveau dușmanii noștri, că ei stau bine și tare în aceste locuri și că vor sta îndelungată vreme…

— Nemții întruna ne spuneau că ei aicea au să hălăduiască până la încheierea păcii, ne încredința un gospodar din Câmpurile.

Pe ulița principală a satului am văzut, legănându-se în vântul dimineții, franjurile arcurilor de cetină din vremea când domnul comandant hotăra pentru oștenii Germaniei serbări. Cântau muzicile, se bea vin și șampanie. Era ș-o instalație pentru fabricarea limonăzii. Pâne era cam puțină.

— O pâne pentru trei, patru zile.

— Dar încolo, voie bună, siguranță și petrecere cât poftiți.

Gospodăriile unde se aflau cuartiruiți soldații erau și ele pregătite pentru o ședere mai lungă, în ori ce caz ca pentru plăcerile unei vilegiaturi. În toate părțile gărduțuri albe de mesteacăn în felurite linii și ornamente. Ici-colo chioșcuri pentru zilele calde ale verii și pentru nopțile răcoroase, pline de poezia munților Vrancei. În grădini toate soiurile de varză, de salată, de fasole și cartofi, bine rânduite și bine lucrate cu brațele nemernicilor autohtoni.

Pentru a proteja această tihnă a oștenilor împăratului, tunuri formidabile erau așezate în baterii bine alese și bine mascate. Aeroplane numeroase aduceau în fiecare zi știri despre toate mișcările inamicului. Iar în multele depozite ale satului gemeau magaziile de cartușe, de bombe de mână și de obuze și șrapnele.

Pe lângă tunuri și muniții, era însă ceva și mai important. Era, pe linia frontului principal, poziția Mărăștilor măiestru organizată.

Satul Mărăști așezat deasupra unor râpi oable, domina liniile noastre, de care e despărțit prin apa pârăului Limpegioara. Locuitorii fuseseră evacuați încă de astă-iarnă în Câmpurile, Soveja și Vizantea. Iar în satul pustiu săptămâni și luni, ziua și noaptea, lucrători nenumărați, copii, femei, fete și puțini bărbați, scurmaseră pământul, deschiseseră galerii, adăposturi și șanțuri de comunicație.

Pe linia satului băteau valea șanțuri pentru trăgătorii în picioare cu banchete și locuri pentru muniții. Feluritele elemente ale acestui sistem, legate prin rățele telefonice, puteau fi izolate prin uși de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca niște căpcăni. În stânga satului, privind spre liniile noastre, cătră Încărcătoarea, o serie de redute tari cu adăposturi blindate și șanțuri întortochiate. Înaintea redutelor și între ele, regiuni de rățele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu pot ieși decât cei ce le cunosc. Toate rovinele și văiugile erau flancate de mitraliere cu dibăcie așezate. În unele locuri mai înaintate, se aflau și uvraje de beton pentru mitraliere.

Cu drept cuvânt, domnul general Gerok și ofițerii săi, și cu dânsul toată trupa, puteau considera Mărăștii ca o poziție pe care zadarnic ar fi încercat s-o atace și s-o ia oricine ar fi fost în fața lor. „Ei ziceau că poate să vie și dracul și nu se tem!” spunea o femeie întoarsă-n ruinele de la Mărăști.

Cu toate acestea, în planul nostru de atac s-a hotărât ca spărtura să se facă tocmai în punctul pe care inamicul îl socotea mai tare.

Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să descopere și să fixeze pe hartă locurile bateriilor inamice. Recunoașteri necontenite și îndrăznețe se strecurau foarte des în timpul nopții până la rățelele de sârmă ale poziției vrăjmașe și chiar până în șanțuri, pentru a aduce câte un prizonier și știri asupra amănuntelor așezării dușmanului.

Încet-încet poziția fu bine cunoscută și pe hartă fură notate precis pozițiile bateriilor.

Liniile infanteriei noastre erau dincolo de Limpegioara, pe dealurile Drăgoeștilor, Vârlan, Alba și Budui. Deși erau mai jos decât ale inamicului.

— Tranșeele noastre pare că aveau unele avantaje în ceea ce privește focul artileriei inamice, care nu le putea bate în plin.

Mai sus, în păduri, pe dealurile Bălan, Dragoș și Curmătura erau instalate bateriile noastre. Artileria grea, de care nemții n-au știut nimic până în aceste din urmă zile, era pe Dealul Mare. Ea putea arunca proiectile uriașe la doisprezece kilometri depărtare.

Acțiunea, cum se știe, a fost angajată pe un front mai întins. Însă punctul unde s-a produs spărtura a fost Mărăștii; de aceea am și dat detalii cu privire la această localitate.

Germanii aveau artilerie multă, muniții mai mult decât îndestulătoare și trupe numeroase. Se culcau în fiecare sară mulțămiți și se sculau dispuși. Fiecare își îndeplinea conștiincios datoria și fiecare era încredințat că merită decorația pe care o aștepta de la maiestatea sa.

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor și ei se trăseseră la umbră, tunuri din pozițiile românești începură a bubui. Nemții zâmbiră: fleacuri! Dar canonada se înteți și deodată sute de tunuri de toate calibrele prinseră a zgudui pământul și a umplea de clocot năprasnic văile.

Un bombardament cumplit se deslănțui. Bombele cădeau c-o precizie neliniștitoare. Unele explodau la rățelele de sârmă, altele în tranșee, altele asupra satului. Era ceva sistematic, ceva care țintea la anume scopuri. Căci trecu o oră, două, nouă, zece și focul în loc să slăbească, era parcă mai în creștere. Bateriile lor răspundeau fără îndoială căci aveau de unde cheltui muniții, dar proiectilele cele mari le găsiră curând.

— Și asta era un lucru iarăși vrednic de luare-aminte și de cugetare.

Telefonul, la Câmpuri, primi știri că s-a deslănțuit canonada pe un front foarte întins. În tranșee la Mărăști se află despre asta, și toți ofițerii fură de acord că se va da un atac probabil undeva. În orice caz la Mărăști e aproape sigur că nu se va da: ar fi o nebunie.

În vremea asta bombele de toate calibrele plouau, se cutremura pământul și gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Și muzica fioroasă a proiectilelor sfâșia atmosfera cu acorduri felurite.

Două zile și două nopți a ținut acest bombardament. În trei rânduri au fost răstimpuri de tăcere în care nemții, spre a opri un atac presupus, deslănțuiau tiruri nebune de baraj în fața tranșeelor noastre.

Dar soldații noștri coborâseră în noaptea de luni spre marți în fundul văii Limpegioarei și stăteau gata.

În noaptea de duminică spre luni patrule recunoscuseră locurile precise unde tunurile trebuiau să facă spărturi în rățelele de sârmă. Fiecare șef de coloană arătase nevoile ce mai aveau pentru curățirea drumului, apoi pichetase cu țăruși de mesteacăn calea asaltului.

În noaptea de luni spre marți artileria își desăvârși opera. La punctele indicate pe hartă și cunoscute de patrule, exploziile practicaseră spărturi, „breșe” cum se spune în termenul consacrat. Anume regiuni din sistemul de câțiva kilometri al fortificației fuseseră complet distruse. Șanțurile și adăposturile fură întoarse cu fundul în sus. Bombele grele araseră adânc pământul, adăposturile blindate, scurmând pâlnii enorme, distrugând tot, pisând trupuri omenești și îngropând mii și mii de oameni sub dărâmături, sub foc și schijă. Drumul din urmă al rezervelor era barat și el de un uragan de foc. Orice comunicație între Mărăști și Câmpuri era ruptă.

Marți, în zori-de-ziuă, la ora 4, o rachetă se înălță deasupra pădurii la comandamentul Diviziei, și coloanele de infanterie porniră. La oprirea artileriei noastre, de data asta nemții nu mai răspunseră cu tir de baraj, crezând că e iarăși la mijloc o păcăleală numai. Dar curând artileria noastră lungi tirul și infanteriștii se zvârliră înainte.

Nu-i mai putea nimic opri. De mult așteptaseră ei ora aceasta. Gătiți ca de paradă, bărbieriți și lustruiți, făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor și se duceau cu îndârjire la jertfă.

A fost o lovitură de trăsnet. Fiecare coloană înainta hotărâtă la strungă. Zadarnic fură cele din urmă silinți ale inamicului. Unde era valea mai oablă își făceau scări cu lopata și se cățărau. Veneau amenințători ca valurile neoprite regimentele 2 Vânători și 4 Argeș. Năboiră asupra redutelor, începând de la marginea satului cătră Încărcătoarea.

— În vreme ce pe restul frontului alte trupe demonstrau; și la un moment dat, de la postul de comandă al Diviziei, de pe dealul Curmătura, generalul M. Îmi spunea că vedea limpede cum oștenii noștri neopriți se cațără, sar ca din arcuri asupra șanțurilor.

— Și deodată contururile redutelor se desemnară limpede în foc și fum subt exploziile granatelor, pe când urale frenetice se amestecau cu urletele tunului.

Dintrodată, după zilele și nopțile de teribilă bombardare, după suferințile morale ale așteptării, lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre deslănțui panica în rândurile vrăjmașilor.

Unii începură a fugi spre sat și spre drumurile de scăpare cu capetele goale, aruncând armele. Alții înfingeau puștile cu baioneta-n jos înainte-le, înălțau brațele și se constituiau prizonieri în masă, palizi și tremurând de groază. Li se spuseseră lucruri cumplite despre barbaria soldaților noștri.

— Spuneți dac-aveți să ne ucideți ori să ne schilodiți, țipau unii; ca să știm ce ne așteaptă!

Țăranii noștri, tăcuți și cu sprâncenele încruntate, îi dezarmau și-i trimiteau îndărăt. Alții alungau cu baioneta în coastă pe inamic, care fugea risipindu-se. Panica, dâră de pulbere aprinsă, trecu asupra satului și asupra celorlalte linii. La Încărcătoarea, dușmanul se mai împotrivi un timp atacurilor furioase, apoi se răsfrânse îndărăt.

— Când a vorbit în sat la Câmpuri telefonu.

— Zice o femeie.

— Că la Mărăști au intrat românii, domnul general nemțesc a ieșit cum era din casă și a pornit-o la vale.

La cazinoul ofițerilor, o bombă mare se sparse sfărâmând stâlpul cu fanionul. Atunci răcnetele panicei răzbătură cătră ei: lăsară în farfurii ceștile cu cafeaua cu lapte, se năpustiră pe uși și se împrăștiară în toate părțile. Artileria grea bătea asupra Câmpurilor cu furie. Bombe mari cădeau în șosea și săpau pâlnii adânci, înălțând stâlpi de foc, fum și pulberi.

Frontul era rupt; dușmanii, bieți oameni îngroziți, se risipeau fugind la codru…

Comandantul de la Vizantea, care zâmbea în ajun, vorbind de poziția Mărăștilor, ieși cu capul gol și-n papuci. Și femeile îl priveau uimite cum năzuia undeva, spre deal, căutând o cărare ferită…

Era ora 9. Trupele noastre înaintau neoprite. În curând năboiră la Câmpurile. Acolo totul rămăsese în rânduiala obișnuită: depozitele de alimente, de vinuri, de țigări; depozitele de îmbrăcăminte și munițiuni. Nici fitilurile n-avuseseră vreme să le aprindă. În poziții, tunuri nestricate. Pe drumuri arme, căști, chesoane. Răniți și morți risipiți în pulbere: tablou crâncen și convulsionat.

— Fugeau urlând, îmbulzindu-se și dându-se peste cap… ne spune alt sătean.

Unul dintre primii noștri răniți, maiorul Bereșteanu adus la doctorul francez Championiere, era palid și slab, dar tot putea murmura zâmbind câteva vorbe.

— Ce spune? Ce spune? întrebă medicul.

— Zice că de-acu poate să moară în pace: batalionul lui s-a purtat vrednic.

Doctorul își întoarse capul și-și șterse lacrimile.

Prizonierii treceau îndărăt. În poziții o frământare de morți, răniți, sânge și fumegări. Artileria tot bătea liniile de retragere.

Morții noștri erau căzuți toți avântați spre inamic, unii în poziții ciudate. Unul asupra unui bavarez, strivindu-l parcă, străpungându-l cu baioneta, încremenit și el cu casca sfredelită prin frunte de un glonț. Altul înmărmurise cu arma în cumpănire ca o stană, cu brațul stâng înainte, cu gura căscată, cu ochii fioroși, rezemat de un arbore. Și alți mulți căzuseră. Unii dormeau somn mânios de veci; alții, răniți, așteptau cu buzele palide-încleștate pe sanitari, cu ochii îndreptați spre cerul limpede și strălucit. Printre ei trecu un convoi grozav: o mitralieră pe care o purtau doi prizonieri și-n urmă, pe-o brancardă, dus de-ai lui, un soldat german, cu capul zdrobit. Stătuse în poziție, călare pe mitralieră, până în ultima clipă trăgând.

— Și nu-i scăpă degetul de pe trăgaci decât atunci când un grenadier al nostru îl lovi în frunte c-o bombă. Soldații îl priveau gravi, în tăcere.

Generalul comandant al diviziei recunoaște pe-o targă pe un soldat care gemea încet:

— Ce-ai pățit, măi Stanică?

Rănitul ridică fruntea, înfrigurat:

— N-am pățit nimica, domnule general. E bine; am căzut pentru țară…

Mai departe, altul îl recunoaște pe general și-l cheamă cu mâna:

— Am biruit, domnule general! I-am biruit! Și fața îndurerată i se crispează de un zâmbet.

Ofițerii, negri de fum, își adunau elementele unităților cu glasuri răgușite. Aveau toți o privire aprigă și fioroasă sub căștile lor cenușii. În toți era o tărie ș-un avânt sălbatic.

Era o biruință câștigată cu durerea urii și a răzbunării.

Am vizitat pas cu pas pozițiile ce păreau inexpugnabile de la Mărăști până la Încărcătoarea. Satul era în parte ars. Când se simțiră zdruncinați și măcinați, germanii incendiară marginea, ca să oprească înaintarea trupelor noastre. Altă parte a satului era dărâmată de proiectilele artileriei noastre.

Acuma era liniște, subt un cer blând.

— Și peste ruine domnea o adâncă tristeță. Ici-colo femei, cu copii, se întorceau la vetrele pustii. Treceau printre rățelele de sârmă, peste șanțuri, își căutau căminurile unde suferiseră și fuseseră fericiți. Ici era cenușă, dincolo un morman de dărâmături.

Mă opresc. Intru în vorbă cu femeile.

— Ce faceți? V-ați întors la cuib?

— Ne-am întors, domnule, ce să facem? Acuma s-a luat negura de pe capul nostru…

O bătrână, alte două femei și câțiva copii se adună la poarta căzută între ruini. Femeile și fetele au trăsături frumoase și delicate și sunt îmbrăcate în catrință neagră, care se îmbină plăcut cu cămășile albe discret înflorite cu cusături.

— Of, Doamne, zice bătrâna, bine am trăit eu odată în lume, n-am de ce mă plânge; ș-acuma uite la ce jale și prăpăd am ajuns… Dar când am văzut pe generalul nostru (generalul V.) intrând iar la noi, ni s-a luminat sufletul. Ne-am făcut cruce, ne-am închinat ș-am plâns. I-a alungat pe păgâni! Doamne, du-i, Doamne, la locul lor!

Fetele și femeile erau în Vizantea răzășească la lucrul șoselelor… Și când au văzut că fug nemții, au umplut pădurile. „Ei au fugit și noi am ieșit iar la lumină…”

O fată sprâncenată, cu ochii căprii și sânii îndrăzneți, se apropie zâmbind:

— Să vedeți, dumneavoastră, nouă ne părea bine când vedeam că arde satul nostru. Las' să ardă! De-acu arde și cuibul răilor! Bine că s-au dus, că ne-au chinuit destul. Astă-iarnă purtau femeile din loc în loc, pe ger, cu pruncii la sân…

— V-au luat tot?

— Tot ne-au luat. Și cel din urmă fir de porumb. Și pe urmă ni-l vindeau tot nouă cu 40 de bani kilogramul. Apoi au scociorât pivnițele și ogrăzile pe unde ne îngropaserăm lucrurile mai de preț și zestrile… Nu știu cum au făcut. Tot au găsit și tot au luat. Acuma am rămas săraci: dar cel puțin ne-a luminat Cel-de-sus sufletele.

Ne-au chinuit destul, adaugă apoi fata. Am robit la ei ca-n timpurile cele de demult. Ne scoteau la rând, și pe fetele mai voinice și pe cele mai crude, și ne puneau să lucrăm din greu la șosele. Cu ce inimă lucram noi? Cum puteam noi face drumuri la străin, ca să apese și să dărâme țara noastră? Loveam cu cazmaua și ne înghițeam lacrimile. Când li se părea lor ceva, ne închideau, ne chinuiau și ne băteau peste obraji… Ne băteau și cu biciul, domnule…

— Ce să-i faci? Zice cu tristeță bătrâna. Așa a fost pedeapsa noastră. Neam străin. Cel puțin un lucru tot l-au avut. C-au fost cinstiți cu partea femeiască…

Le privesc drept. Bătrâna își întoarce fața spre căminul ars. Două din copile își pleacă ochii, pe care-i bănuiesc plini de umbră și de lacrimi…

— Da, așa este… par a șopti buzele lor. Această ultimă și tragică pudoare îmi strânge dureros inima.

Umblu încă o zi pe urmele nemților, prin minunatele și poeticele locuri de la Vizantea. Aici văd pe domnul general M., a cărui divizie a făcut spărtura la Mărăști. Drumuri aspre de munte suie culmile până în fund la Dealul Sării. După ce spărtura în frontul inamic a fost lărgită, o parte din trupele noastre au mânat cătră sud coloanele zdrobite ale dușmanilor. În lungul drumului au rămas ș-acuma chesoane care nu se mai pot întrebuința.

Regimentele noastre i-au ținut pe nemți de-aproape, hărțuindu-i necontenit. Din vale în vale, de pe țanc pe țanc urmărindu-i, i-au dus până departe pe piscuri, unde au găsit rezistența unor regimente nouă, de curând aduse de von Mackensen din Macedonia. Aici urmează lupte aspre.

— În Dealul Sării. Oștenii noștri se cațără ca niște capre pe piatra sură și se bat fără hodină zi și noapte.

— Aici, spune generalul, sunt locuri mai tari și mai sălbatice decât în oricare parte a țării. E Vrancea necunoscută și aspră din vechile zile. Auzi cum urlă tunul și sună în toate văile… Nu-i soldat al nostru care să nu tresară când i-aude glasul, și să nu strângă patul puștii… Aici luptele se dau pas cu pas în întunericul sihlelor, în locașul sălbătăciunilor.

S-aude în adevăr mugetul tunurilor zvâcnind în adâncuri…

Ș-aici vedem pradă de tunuri, materiale și muniții. Apoi ne îndreptăm spre alt colț al Vrancei: spre Soveja.

Apoi mergem mai departe, spre graniță. Ș-aici, pe minunata șosea șerpuită care duce spre Lepșa, prin locuri romantice, au mai rămas urme din fuga grăbită a nemților. Căștile lor mari și grele stau împrăștiate și răsturnate ca niște ceaunașe prin toate șanțurile.

Ajunși la liniile de sus, asistăm o oră și jumătate la un duel de artilerie între bateriile noastre și cele inamice. Văile sună strident și formidabil de detunături și proiectilele trec ca-n fâșâiri aspre de mătasă.

Inamicul răspunde. Bombele lui bat culmea șoselei. Vin c-un șuiet de spaimă parcă, cad și se sparg cu vuiet, înălțând nouri negri și cenușii. Zburăturile trec ici-colo, ca niște albine rătăcite.

Un glas chiamă o brancardă. Un rănit vine curând întins sub manta, cu buzele și cu ochii arzători. A fost lovit în coapsă de o schijă de obuz.

În vale, pe Lepșița, liniile noastre înaintate au fost atacate de câteva companii germane. Postul de comandă e înștiințat. Artileria își întețește focul. Bateriile trăsnesc adânc și asurzitor de pe culmi.

La telefon, colonelul ascultă raportul din vale:

— Alo! Ce este, locotenent Hancea? Te-atacă două companii? Ține-te bine, băiete; să nu dai un pas înapoi…

În vale sună împușcături de armă, răpăituri de mitralieră. E o acțiune fierbinte.

Locotenentul Hancea răspunde. Mai cere provizie de granate. Îndreaptă focul artileriei. Se pare că e într-o poziție critică, atacat din două părți.

Colonelul zâmbește la aparat, emoționat și mișcat dintrodată.

— Așa, Hancea, bine…

— Zice că piere acolo cu toți ai lui, și nu dă un pas înapoi!

Artileria noastră tună. Bombele inamice se sparg pe rând, în apropiere.

Împrospătători de muniții trec cu sacii cu granate cătră vale, umblă nepăsători și obișnuiți printre explozii.

Într-o oră și jumătate postul înaintat al locotenentului Hancea a respins trei atacuri inamice. I-a prăbușit pe nemți în vale. Le-a aruncat cu granate în cap, i-a amestecat cu pământul…

Apoi artileria încetează și ecourile codrilor și văilor se alină.

La întoarcere, întâlnesc mulți prizonieri. Numai germani.

Un tânăr trist, cu fața firavă, vorbește trudit. Arată că e din Dettmold. De trei ani a umblat pe toate fronturile Europei. Aici în Vrancea, cum spun și ofițerii lor, s-a întâmplat cu ei un lucru spăimântător.

S-au bătut în alte părți necontenit. De multe ori au fost biruitori. Au fost și înfrânți. Dar în pozițiile tari de la Mărăști au primit de la mânioșii noștri soldați o lovitură așa de crâncenă încât nu și-au venit în fire nici astăzi…

Văd acum deplin că prin această bătălie, armonioasă în planul ei și-n execuția neșovăitoare și exactă, indiferent de ce poate fi mâni, armata noastră și-a câștigat un titlu nediscutabil de glorie.

Bătălia de la Mărăști va trece în istoria noastră ca o operă serioasă și solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută și s-a executat potrivit planului inițial. Cel din urmă soldat a știut unde merge și și-a făcut datoria. Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofițerii germani prinși au mărturisit aceasta, cu mirare și laudă.

Dacă în grozava furtună care bântuie popoarele mai pot stărui ambiții; dacă bietele suflete umbrite de moarte mai pot urmări răzbunări; dacă între ruini și sânge ochiul omului mai poate luci.

— Atunci asta nu s-a putut întâmpla decât la Mărăști: după umilinți, zdrobiri și lacrimi, țăranul soldat s-a năpustit, la 11 iulie, ca-ntr-o nebunie a jertfei, ș-a ridicat în Vrancea hecatomba răzbunării lui.

Pace morților necunoscuți, trecuți în veșnicia împăcării!