MOARA PĂRĂSITĂ.
Mă trezii ca dintr-un vis; asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei capul spre oamenii mei, care așteptau tăcuți și foarte liniștiți, și șoptii:
— Înainte!
Caii se urniră și pornirăm la pas.
Malurile pârăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeață bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atârnau nemișcate deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o rață sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, se repezi în sus și se îndreptă ca o săgeată spre asfințit. Liniștea adâncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce în ce mai deasă.
Eu nu mă simțeam tocmai bine. La zborul raței îmi tresărise inima.
— Ce va fi când se vor arăta capetele dușmanilor printre sălcii? Frică în adevăratul înțeles al cuvântului nu-mi era, dar simțeam o greutate în piept, o presimțire tristă parcă. Îmi închipuiam cu toate acestea că, după întâia clipă, zvâcnirile vor înceta, înflăcărarea mă va cuprinde și mă voi simți în stare să înfrunt lumea. Dar acestea erau idei; niciodată nu făcusem proba.
Gândind așa, mă întorsei în șa și privii spre cei zece oameni care mă urmau. Erau liniștiți, se cumpăneau înainte și înapoi, după pașii regulați ai cailor. Farmecul înserării le cucerise și lor sufletele, ochii cercetau cu lene și cu nepăsare împrejurimile; fruntașul Pintilie chiar zâmbea în sine răsucindu-și mustața; numai sergentului Savin îi scânteiau, sub sprâncenele groase ca două mustăți, picăturile de păcură, și parcă sfredeleau malul pârăului înainte; iar urechea lui ar fi auzit și lunecarea unui șarpe prin ierbării.
Îl întrebai încet:
— Ce zici tu, Savin? Nu mai vin cercetașii…
El răspunse cu liniște:
— Poate-au dat de ceva, trăiți, domnule sublocotenent!
Ceilalți se înălțară în șăi și se așezară mai bine; unii oftară, ca tulburați din gânduri. Savin zise iar:
— În josul pârăului este o moară părăsită, din podul căreia se vede satul. Poate s-au oprit acolo.
— Deodată ridică capul și duse mâna la ureche.
— Pst! S-aude ceva!
— Stai, șoptii eu, tresărind. Ce este?
Oamenii se opriră și-și plecară carabinele în lungul coapselor. Un pas rar, greu, amestecat cu altul mai ușor, se apropia.
— Vine Grecu!
— Zise Savin. Apoi rosti ceva mai tare: Grecule!
— El e! Se auzi un glas întunecat de o răgușeală ușoară.
Și deodată ieși de după o salcie călărașul, mărunt și bine legat, ducându-și calul de căpăstru.
— Vine și Năstase pe celălalt mal, zise el, oprindu-se înaintea mea.
— Bine, zisei eu, ce veste?
— Trăiți, domnule sublocotenent, în josul pârăului este o moară părăsită. Am văzut eu, cu ochii mei, și a văzut și Năstase, cum au intrat în ea opt cercheji.
— De unde veneau?
— Din sat: de la furături pesemne…
Sergentul Savin începu a se scărpina în cap:
— Opt! Măi tată Marcule, cum o să-i mai măcinăm!
— Trăiți, domnule sublocotenent, șopti tainic și fruntașul Pintilie; cu râșnița cea mare!
Eu tăcui. Aveam ordin să fac o recunoaștere în josul pârăului și să atac, dacă întâlnesc, detașamente mici pentru a face prizonieri. Dar aici mergea cam greu. Erau opt, aproape cât noi, și în moară nu era ușor de pătruns, dacă păgânii ar fi prins de veste. Afară de asta, inima, pârdalnica, se zbătea, și presimțirea ceea nu-mi dădea pace!
Prin sara din ce în ce mai întunecoasă se auziră iar pași, o piatră se rostogoli în pârău, undele bolborosiră și Năstase, celălalt cercetaș, se arătă negru printre pletele sălciilor.
— A venit Grecu? șopti el.
— Venit, răspunse cineva.
— Trăiți, domnule sublocotenent, nici nu mișcă. Parcă s-au culcat în moară…
Trecu pe lângă mine și se așeză în rând cu ceilalți.
Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oameni boclucași: ei mai intraseră în foc și prinseseră gust. Afară de asta, după cât îmi spuseseră camarazii, pândele și hărțuirile în recunoașteri erau plăcerea lor. Se trezeau, ghiorlanii, bătându-se ca acasă la ei, și învârteau carabina cum ai învârti o ghioagă. Acu tăceau și așteptau porunca mea.
— Și mă gândeam că ticălosul de Pintilie, fruntașul, s-o fi uitând la mine pieziș, cu un zâmbet de batjocură. Ce eram să fac? Afară de asta, începu a mă furnica și pe mine un fior iute, o dorință. Mă înălțai deodată pe șa și rostii îndesat:
— Înainte, băieți!
O șoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Și pornirăm încet prin umbra neagră a sălciilor.
Pe șesuri și-n văi era o tăcere nemărginită. Numai departe, pe fânețe, o pasere țipa ascuțit, ca un fierăstrău sub pilă. Și un întuneric orb acoperea văzduhul și pământul. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri.
Merserăm o bucată bună de vreme. Deodată acoperișul ascuțit al morii se zugrăvi pe zarea mohorâtă, în făgașul larg al pârăului.
— Și îndată se șterse.
Intrarăm într-o roată de sălcii bătrâne. Iarba foșnea uscat în mersul cailor; altfel nici un zgomot, desișurile parcă erau împietrite.
— Aici ar fi bine să descălecăm… șoptii eu.
— Trăiți, domnule sublocotenent.
— Să descălecăm! răspunse sergentul. Și mai avem de făcut ceva: cu câteva fire de iarbă să ne legăm rotițele pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă tecile le lăsăm aninate la șăile cailor, mergem numai cu penele săbiilor, ca să fim mai sprinteni…
— De bună-samă! Rostii eu cu pătrundere. Iar în gând îmi ziceam: Mă, al dracului sergent! Eu am învățat atâția ani prin școli și habar n-am de toate pregătirile acestea!
Și, pe când descălecam și ne pregăteam în cea mai mare tăcere, îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură și frig, îmi venea să mă întind, n-aveam suflet îndeajuns.
Un flăcău rămase cu caii. Noi ceilalți, după ce ne pregătirăm, coborârăm în albia pârăului și începurăm a ne strecura cu luare-aminte spre moară.
Și, dintrodată, după un cot al apei, acoperișul ascuțit se arătă iar, foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu și Năstase trecură înainte, ca să cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile. Ceilalți ne așezarăm pe un pat moale și umed de țărână măcinată din malul înalt.
Încet-încet ochii mi se obișnuiră cu întunericul. Trupul de jos al morii nu-l vedeam, pentru că se amesteca cu malurile pârăului, dar vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz înomolit… Pe margini, câteva pâlcuri de trestii. În fundul apei iarăși acoperișul ascuțit, neclintit, al clădirii pustii. Putreziciunile bălții împrăștiau în aerul nopții miasme înțepătoare.
Un fluier străpunse tăcerea, și zborul întortochiat, în fâlfâiri rare, al unui lăstun mare de apă trecu ca un fulger negru pe sticla bălții: cercetașii noștri ajunseseră.
Eu, așteptând și privind cătră moară, mă gândeam: Ce va fi peste câteva clipe? Va bubui carabina și va curge sângele, și parcă nu-mi venea a crede că-n liniștea aceea de mormânt se vor putea petrece asemenea lucruri. Ce fac oare păgânii? Au plecat, de nu se simte nimic? Dorm? Poate au dat, în satul de unde veneau, peste băutură, și, unor haimanale ca ei, puțin le pasă de poruncile Coranului. Au băut, s-au amețit și acum horăiesc în podul morii. Atunci treaba ar fi ușoară, n-am pierde nici vreme multă, nici oameni.
— Trăiți, domnule sublocotenent!
Tresării. Era glasul lui Grecu; nici nu-i simțisem întoarcerea. Răspunsei:
— Ce este?
— Am încunjurat moara, domnule sublocotenent, și n-am dat peste nimic. Ușa e deschisă. Lăptocul e zdrobit, apa se prelinge pe pământ: prin groapa aceea nimeni nu poate intra, nici ieși.
— Dar Năstase a venit?
— A venit și el…
— Bun. Înlăuntrul morii nu se aude nimic?
— Nimic.
Mă întorsei spre flăcăi. Întunericul malului era așa de mare, că nu vedeam pe niciunul. Acu era acu. O sudoare rece mă înțepa la rădăcina părului. Strigai încet pe Savin. Glasul lui de abia adie:
— Aici sunt…
— Ce facem, mă Savin?
— Intrăm în moară…
Așa-i! Mă gândeam eu; are dreptate… Îmi strecurai stânga în toc, trăsei încet revolverul, îl pipăii, îmi așezai și dragonul săbiei la pumnul mânei drepte și mă mișcai spre moară, pășind în vârful picioarelor. Ceilalți veneau după mine. Dar mergeam așa de încet, încât nici eu n-auzeam pașii.
Deodată răsări înainte-mi, drept pe malul bălții, ușa deschisă a morii, ca o intrare neagră de peșteră. În clipa aceea, fiorii care mă cutreierau stătură, inima începu a bate mai tare, dar nu simțeam absolut nici o frică. Putea să mi se întâmple orice. O tărie nebună îmi încorda mădularele.
În moară, stăturăm multă vreme neclintiți, cu răsuflările oprite, ascultând prin întunericul acela orb. Dar nimic, nimic nu se simțea.
Deodată mă pipăi o mână. Cineva mi se aplecă la ureche. Bănuii că e Savin. De abia pricepui:
— S-au îmbătat… Dorm în pod… ori au plecat…
Scara podului trebuia să fie în dreptul ușii și-n mijlocul morii. Pipăind, ne strecurarăm pe scară. La dreapta simțeam pe cineva: era sergentul; aveam și la stânga un tovarăș, dar nu știam cine-i.
Sus, scara scârțâi, un foșnet se auzi înainte. Ca fulgerați de același gând, ne oprisem. Cerchezii erau în pod și dormeau; dar cineva dintre ei trebuia să fie treaz, căci s-a mișcat la pârâitul scării.
Stăteam neclintiți și nici nu suflam. Inima îmi bătea tare, rânduri de amețeli îmi veneau, dar nu-mi era frică. Drept înaintea mea se deschideau în scândurile podului trei ochiuri rotunde, ca la orice moară. Mă uitam neclintit în zarea lor: așteptam să se ridice, din clipă în clipă, o umbră în dreptul întunericului slăbit, care pătrundea prin ele.
Dar tăcerea ne învălui iar, și după un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte.
Acum auzii bine un mormăit nedeslușit. Nu știam încă de unde a pornit: dinainte, dindărăt, ori de pe laturi?
Eram subt același acoperiș cu niște oameni, care din clipă în clipă puteau să sară ca niște fiare asupra noastră. Iar noi pândeam ca moartea, și carabinele stăteau gata. Cu toate acestea, în cine să tragi? Era prostie să începem a face larmă așa cum eram grămădiți, trei sus și ceilalți pe treptele scării. Toți simțeam lucrul acesta și așteptam. Afară de asta, fără porunca mea, nimeni nu putea face nici o mișcare, iar eu nici gând n-aveam să dau vreo poruncă.
Dar dușmanul, cel ce era treaz undeva, într-un colț al podului, simțise, în buimăceala și-n somnul amorțitor care-l cerca, că o mișcare neobișnuită trece prin tăcerea ruinii. Un glas răgușit, care mi se păru sălbatic și fioros, mormăi vorbe străine. Întreba ceva. Apoi tăcu. Iar noi așteptam.
Și, dintrodată, prin deschizăturile rotunde ale podului trecu ceva neobișnuit, o lumină slabă de vis. Și-n fund, dincolo de deschizături, pe zarea răsăritului, deodată luna își arătă printre nourii negri o margine, apoi izvorî ca o lucire de spaimă. Trei dungi de lumină slabă se strecurară în pod. Și-n dungile acelea, ca într-un fulger, răsări ceva rotund, negru, un cap omenesc. Și tot în clipa aceea un tunet grozav izbucni. La fulgerarea limbii de foc, podul parcă se întinse în laturi dezvălindu-se, și văzurăm lămurit pe ceilalți șapte cerchezi întinși pe podele. Iar capul negru parcă plesnise în bucăți ca o ghiulea.
— Și parcă el detunase așa.
Clădirea se umplu de miros de pulbere.
O clipă tăcerea păru că ne prăbușește iar în noapte.
— Apoi un răcnet cumplit umplu moara, mă simții abătut la o parte ca o pană, un duruit surd cutremură dușameaua.
— Săbiile sunară ciocnindu-se, auzii trântituri grele, gemete și țipete de spaimă. O limbă de foc și un tunet tresăriră iar în noaptea adâncă, și în rumeneala fugară se arătară spinările încordate ale călărașilor și obrazul întunecos al sergentului Savin.
Totul trecu ca o furtună repede. Cineva scăpără, o iască se aprinse. Fața lui Savin se rumeni, pe când buzele se rotunzeau suflând în punctul de foc. Apoi un capăt de lumânare se înflăcără și limba de foc începu a ne tremura umbrele pe păreții negri de scânduri.
Dușmanii zăceau unul lângă altul zdrobiți, și, subt ei, sângele care curgea întindea un covor vișiniu. Unii căscau ochii îngroziți, unii erau cu gurile căscate și cu ochii închiși, unii erau lungiți, alții zgârciți, cu genunchii la gură. Numai unul trăia și sta plin de spaimă în roata flăcărilor; clănțănea înfrigurat și, din când în când, fără să privească pe cineva, murmura cuvinte răzlețe în limba lui, parcă se ruga de iertare. Fesul îi căzuse, și capul rotund, mic, sta plecat, așteptând lovitura din urmă; obrazul măsliniu, veșted, și ochii vârâți sub frunte spuneau o durere așa de adâncă, încât te prindea mila.
Sergentul se uită lung la el, apoi se apropie și-l bătu cu palma pe umăr. Îi zise tare:
— Nu te teme, mă, că nu-ți facem nimic…
Cerchezul ridică cu frică ochii, fără să înțeleagă. Fruntașul Pintilie crezu că trebuie să-și schimonosească vorba și să dea din mâni:
— Bre! Nu facem nimic la tine… Luăm prezoner. Și-și întinse buzele într-un râs tăcut, plin de încurajare. Prinsul zâmbi și el cu frică.
Dar se făcea târziu, nu mai era vreme de stat. Vorbii cu glas tare:
— Să mergem!
— Trăiți, domnule sublocotenent, răspunse Savin, să mergem! Atâta ne-a trebuit: un prins. De la dânsul vom afla noi multe…
Lăsarăm în podul ruinii pe ceilalți șapte cerchezi, care trecuseră mări și veniseră să moară într-un colț singuratic, pe malul unui pârău.
— Și ieșirăm.
Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplându-se de lumină vânătă. Iazul scânteia ca o oglindă mare de argint: nici o aburire nu-l încrețea.
După ce ajunserăm în roata de sălcii, încălecarăm, iar prinsul fu suit îndărătul unui călăreț. Înainte de a pleca, scosei tabacherea, îmi răsucii o țigară, apoi dădui tutunul și tovarășilor mei:
— Na, mă, faceți-vă și voi câte-o țigară, că v-ați purtat bine…
— Trăiți, domnule sublocotenent!
Sergentul Savin făcu două țigări. Pe una o dădu prizonierului:
— Na și ție! Ți-o fi fiind poftă…
Apoi, după ce prinsul o luă cu sfială, sergentul îi dădu iasca aprinsă, și zise zâmbind cătră mine:
— Săracul! Ce-o fi gândind el acu!
Când pornirăm, fruntașul Pintilie șopti:
— Aista-i de cei care taie pe răniți și-i pradă…
Nimeni nu răspunse. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgând cu coada ochiului la fața aspră a sergentului Savin.
Pârăul licărea în lumina lunii, caii mergeau liniștiți și oamenii tăceau.