ORDONANȚA.
În valea Uzului, într-un rând, în zori-de-ziuă, mă pregăteam de atac cu compania.
Eram pe-o vreme posomorâtă de toamnă, în zilele acelea când ne istoveam pe graniță stând bulziș pretutindeni în bătaia puhoiului.
Ne aveam săpate adăposturile pe-o costișă ponorâtă, lângă o poiană. În vale scânteia un fir argintiu de apă și dincolo stătea Ungurul în vizunii. Toată ziua bătea din două mitraliere, de-mi era lehamite. Parcă ieșeau la sfadă două muieri rele. Din când în când s-amesteca ș-un tun de dincolo de dealul lor, c-o bubuire adâncă și surdă. Cum îl auzeau, mitralierele porneau mai hărțăgoase. Răspundea una subțirel și iute de la noi. Și câteodată porneau și puștile de pretutindeni ca o pârâire neîntreruptă de vreascuri, și răspundeau strigătele sălbatice ale oamenilor, cu prelungi ecouri în văi.
Zile după nopți și nopți după zile petreceam așa. Fagii își troieniseră frunza și prin cetina neagră trecea vântul de toamnă ca o susurare de ape fără hodină. Prin poiana pustie, câteodată, când lucea slab luna și era liniște, treceau cerbi, alinați o clipă de spaima care cuprinsese împărăția lor. Păreau siluete fantastice, mărite de ceața ușoară… De obicei, nopțile erau negre și ungurii veneau la atac prin întuneric… Era o larmă, o nebunie de focuri de armă și de explozii de granate.
— O încordare aprigă în necunoscut, în beznă… Oamenii singuri atuncea, totdeauna trezi și obișnuiți cu noaptea, ieșeau la baionetă și zvârleau îndărăt umbrele acelea de groază.
Așa de zece zile petreceam încordat și frământat. Rareori puteam ațipi la postul meu, în capul oaselor, rezemându-mi fruntea pe brațul stâng, cu dreapta pe carabină.
Și într-un rând, în zori, mă pregăteam să ies iar, cu oamenii mei, spre stânga ungurilor. În vale, asupra pârăului, se ridicase peste noapte o punte lăptoasă.
Cu harta pe genunchi, sfătuiam încet cu sublocotenentul meu. Sergenții în picioare, în jur, ascultau. Era un fel de solemnitate tainică și cenușie.
Tocmai isprăvisem, când ordonanța mea, domnu Iordache, își făcu loc cu umărul și-mi înfățișă ceaiul. Eu cuprinsei teica.
— Și el nu lipsi să-mi atragă luarea-aminte obișnuită cu glasu-i protector:
— E fierbinte, domnule locotenent!
Apoi, nalt, slab și mustăcios cum era, se uită de sus la mine, atent, și dădu din cap c-un fel de grijă. Îl întrebai:
— Ce te uiți așa lung la mine, domnule Iordache?
— Mă uit, domnule locotenent, îmi răspunse el părintește; căci nu te-ai ras tocmai de la Vinerea Mare: de zece zile!
— Ei, ce să-i faci, domnule Iordache? Așa vine împrejurarea. N-avem vreme!
Sergenții se uitară unul la altul zâmbind. Mai auziseră și ei asemenea dezbateri între mine și-ntre „moșneagul” meu: căci Iordache Păun era leat vechi din rezervă.
— Știu eu, domnule locotenent, vorbi Iordache serios; dar omului bărbierit îi șade mai frumos. Pare mai tânăr.
— Peseme ai înțeles, domnule Iordache, că mergem la bal.
— Am înțeles, domnule locotenent. Am eu așa idee că trebuie să fii cu grijă, hrănit și curat: c-apoi atuncea te ocolește!
Știam acuma că Iordache Păun, dădaca mea, avea părerea că acea tainică, teribilă și nevăzută Moarte, pe care n-o numeam nimeni, dar la care toți ne gândeam.
— Are predilecții ascunse și protejează cu hotărâre anume oameni, în furtuna care ne purta ca pe frunze de toamnă… Bărbieritul meu, indispensabil după părerea lui, venea deseori în dezbatere, și cam în același chip… Alăturea cu asemenea grijă ordonanța mea nu uita și pe celelalte, pentru el tot așa de importante. Printr-însele el așezase asupra mea o adevărată epitropie. Îmi ținea nu numai socoteala rufelor, ci și a mâncării, și a banilor. Ținea să mă convingă să nu fumez decât cincisprezece țigări pe zi. Mormăia îngrijorat când jucam pocher, într-un ceas de răgaz. Îmi dovedea că la război omul trebuie să mănânce mult și să bea bine, și-mi punea totdeauna înainte un praznic întreg. Mă privighea totdeauna de aproape cu ochii lui negri, cu obrazul serios pe care stăteau zbârlite ca de vânt două mustăți groase și țăpoase de coloarea mătasei uscate de porumb.
— Trebuie să te razi! Hotărî el cu gravitate.
— Bine, îi răspunsei eu. Întâi să ne facem datoria și pe urmă ne bărbierim. Acuma nu mai este vreme!
El dădu din cap cu îndoială. Totuși se resemnă. Întrebă:
— Atuncea pe la ce ceas?
— Apoi poate pe la nouă să fim gata, domnule Iordache.
— Am înțeles! încheie el cu liniște.
Pe urmă, înălțând fruntea, se uită la pâcla munților și la nourii din urmă, de pe țară. Clătină iar din cap. Mai avea ceva de spus:
— Are să ploaie, domnule locotenent. Să-ți aduc pelerina.
Fără să aștepte hotărârea mea, se întoarse în loc, coborând în moșiroaiele noastre întortochiate. Iar eu, încă o dată, lămurii celor din juru-mi ordinele.
Când sergenții, solemni, cu ochii întunecați de umbra ceasului de primejdie, trecură la unități.
— Ridicai ochii și privii mișcat pe mititelul și sprintenul meu sublocotenent. Îi strânsei mâna.
— Ne sărutarăm de despărțire. Ca totdeauna în fața atacului, un bolnav sentiment de jertfă, de dragoste nemărginită pentru Moldova noastră, îmi umplea pieptul ca un zăgaz de lacrimi abia stăpânit. Așteptai un scurt răstimp pe gânduri, clădind cu imaginația episoade fierbinți, în care mă urmăream cu inima bătând pe mine însumi. Apoi, când vântul zorilor începu a mâna pâcla peste capetele oamenilor mei tăcuți, mă ridicai și dădui semnalul.
Pe nesimțite ieșirăm din adăposturi.
În văile noastre era liniște. Numai de pe alte meleaguri, de departe, ca de sub pământ, vibrau tunete.
La pârăul din vale, între tufari, cercetașii noștri dădură peste o patrulă de honvezi. Un foc de armă rupse tăcerea. Îndată simții înspre șanțurile inamice mișcare. Cum nu eram departe, dădui semn de grabnică înaintare.
— Și toată compania izbucni într-o larmă grozavă.
Eram încă în perioada când făceam războiul naiv, cu asalturi cinstite, îndârjite și eroice. Urcam stâncile în ploaia de gloanțe, ne opream scurte răstimpuri, și iar porneam cu sunet.
Pâcla începu să se risipească. Cele două mitraliere prinseră a clămpăni.
Din nourii vineți de la răsărit pornea a cerne ploaie. Îmi aduc aminte că primele picături le simții pe fruntea fierbinte când tocmai priveam spre sublocotenentul Ionașcu, băiatul meu cel mititel, cum, cățărat între muchi de stânci, cu plotonul după el, lua o poziție prielnică în contra ungurilor.
Îndată, ca prin farmec, simții pe cei din fața mea slăbind. Instinctiv oamenii mei aplecară baioneta și zvâcniră într-un ultim avânt. Văzui căzând în jurul meu: unul, trei, cinci. Cădeau scurt, răsucindu-se în loc. Ceilalți, cu buzele întredeschise, cu ochii mari, se duceau suflând pripit și furtunos…
Ca într-un vis roșu, îmi bătea în auz furioasă clămpăneala mitralierelor. Nu mai eram stăpân pe mine; eram purtat înainte printre țiuituri și zvâcnituri stranii. Printre zigzagurile, căderile și salturile oamenilor mei, printre buturugi, peste bolovani, prin gropi de obuze, treceam ca furat de o putere străină. Țipete, urale, pârâiri de armă, bătaia tunului. Ca o vedenie îmi tremură pe dinainte priveliști.
— Până ce, gâfâind, mă oprii la șanțurile inamicului.
— Fug! I-am răpus! Strigau sergenții.
În juru-mi oamenii își scoteau din cap capelele și se ștergeau de sudoare. Sublocotenentul, aproape, se uita la mine râzând și trăgea spasmodic dintr-o țigară. Iar din nouri ploua tot mai des și mai rece.
— Au să se întoarcă! observă apoi ofițerul, zvârlind țigara și venind cătră mine.
În adevăr, honvezii încercau să se întoarcă, cu ajutoare; dar ei nu ne mai puteau surprinde, cum îi surprinsesem noi.
Începu o luptă de împușcături îndelungi. Tunurile se întărâtară peste culme și obuze începură a se sparge în apropierea noastră. Oamenii trăgeau din adăposturi cu liniște și prindeau să întoarcă șanțul. Trimesei agenți de legătură spre companiile din dreapta și din stânga și la artileria noastră. Apoi mă apucai să-mi scriu raportul cătră batalion.
Atunci simții lângă mine silueta naltă a lui Iordache și-i auzii glasul liniștit.
— Trăiți, domnule locotenent, plouă. E greu de scris. Așezați-vă întâi bine pelerina pe umeri.
— Da' ce, domnule Iordache? Mi-ai adus pelerina?
— Am adus-o; de ce să n-o aduc?
— Te-ai ținut după noi?
— M-am ținut. Am adus și briciul, ca să te bărbierești.
— Cum se poate?
— Apoi așa ne-a fost vorba. Nu te-ai ras de zece zile: de la Vinerea Mare.
— Vra să zică, tu umblai printre gloanțe, după noi.
— Umblam, de ce să nu umblu? Era opt ceasuri jumătate. Știi, când ești cu toții, la iureș, e altfel… Așa, umblam singur și auzeam țiuind gloanțele ca albinele și-mi pocneau deasupra capului șcrapnele… Se făcuse inima-n mine cât un purice.
— Vra să zică ți-a fost frică? Întreb eu mirat.
— Se-nțelege că mi-a fost frică. Da' vedeam că plouă și trebuia să-ți aduc pelerina. Pe urmă mă gândeam că, după ce se mântuie toată daravela, la ceasul nouă, trebuie să mă înfățișez aici cu briciul, că mai mult de zece zile nu te pot suferi nebărbierit. Da' de frică mi-a fost frică, ce să zic?
— Te temi de moarte, domnu Iordache?
Ordonanța mă privi lung cu ochii lui gânditori.
Îmi răspunse:
— Nu, asta nu. De ce să mă tem de moarte? Mai mult decât o viață nu sunt dator.
— Așa-i, dar te gândeai la nevastă și la cei patru copii.
— Da, mă gândeam. Uite briciul și soponul, adăogă el cu blândeță, c-un fel de condescendență cătră un frate mai mic, care nu înțelege toate câte sunt pă lumea asta. Te așezi colea, pui oglingioara într-o cotruță, ca să n-o spargă vreun glonte, și te bărbierești frumos. Eu mă duc să chibzuiesc ce mâncăm pe ziua de azi!
Soldații din preajmă ascultau convorbirea asta fără să zâmbească. Iar domnu Iordache, serios, ieși din adăpost prin ploaie, printre explozii de obuze, și porni la afacerile lui cu liniște.
Nu știu de ce de-atunci, după mărturisirea lui simplă, până ce-a căzut sfârticat de un obuz în Poiana Linului, am simțit în fața ochilor lui adânci oarecare încurcătură. Noi avem se vede despre eroism păreri pe care omul meu nu le cunoștea deloc.