Otrava

OTRAVA.

Soldatul Țipa Gheorghe sta înaintea noastră și ne ațintea cu ochi rotunzi, negri, înțepați de două ace de lumină. Era o arătare: un trup uscat și istovit, în zdrențele uniformei. Obrazul negru și dureros era ars de vânturi, geruri și suferinți. În glasul lui trudit parcă gemea un accent de îndârjire și de ură. Toată strălucirea primăverii, care vibra în juru-ne cu miresme de flori, freamăt de frunzare și lumină de aur, trecea peste el ca peste o stană de piatră: ochiul lui Țipa privea numai înlăuntru și-n trecut, la crunta lui durere.

Abia căzuse din depărtate locuri, între șanțurile și vizuniile noastre, în fața liniilor nevăzute ale dușmanului, într-o zi prin excepție, liniștită și moartă. Blândeța lui april ne umplea tuturor sufletele ca de un abur de melancolie și de doruri nedeslușite. În răgazul acesta de-o clipă al chinuitelor noastre ceasuri, soldatul fantomatic sosit din teritoriul ocupat părea un sol al mustrării și al crudei aduceri aminte.

— Cum am scăpat din linia lor, prin mlaștinile Dunării, nu m-am mai oprit pân-aici. Eu pot să zic așa, domnule maior, că vin de pe ailaltă lume…

— Tu ești dintre prizonierii căzuți astă toamnă?

— Da, trăiți, domnule maior.

— Eu am căzut pe Argeș. Și de-atuncea nu mai am răgaz și odihnă…

Ne privirăm în tăcere. Ochii celor cu familii rămase dincolo erau umezi. Chinuitor, ca o înțepătură în inimă, tresări în mine amintirea tragicei noastre retrageri, vâltoarea sură a disperării ș-a morții…

— Trăiți, domnule maior, începu a povesti întunecat soldatul; noi ne băteam zi și noapte pe Argeș. Nu ne schimba nimeni, nu ne sprijinea nimeni, mâncare n-aveam. Ne băteam cu toate liftele.

— Și tot la bainetă… Așa vorbeam noi în de noi că să ne batem până ce murim. Atuncea s-a prăpădit săracu regimentu nostru. Au murit domnii ofițeri. Pe mine și pe alții ne-au prins. Am zvârlit arma și m-am pus gâfâind la pământ. Nu vedeam nimic și nu mai puteam de trudă.

Nici nu știu cât am stat așa. Știu numai că băteau tunurile necontenit. Într-o vreme, m-au luat și m-au dus. Era o zi urâtă, cu ploaie de toamnă. Am mers pe o șosea; pe urmă m-au băgat într-un canton. Acolo erau ofițeri de-ai lor. Erau bulgari: i-am cunoscut.

Se uită unul țintă la mine și grăiește românește:

— Din ce regiment ești?

Îi spun. Se vedea scris și pe capelă.

— Unde-i comandantul brigăzii voastre, ș-al diviziei?

— De unde pot pentru ca să știu eu? Nu știu!

— Răspunde, bre. Altfel știi ce te așteaptă. Te punem lângă zidul cantonului și te-mpușcăm.

— Da, zic, împușcați-mă. Eu nu știu treburile oștilor în lume. Eu sunt un biet soldat: mi-am făcut datoria; alta nu știu. De-acum sunt în voia lui Dumnezeu!

M-au mai întrebat una, alta. Eu nu știam nimic. Eram așa de flămând și de trudit, încât cugetam că mai bine m-ar liniști c-un glonte.

Dac-au văzut ei că sunt prost, m-au lăsat. M-au luat soldați de-ai lor, bărboși, și m-au dus înapoi, cu alții de-ai noștri.

Ne-au dus așa, ca pe-o turmă. Am răbdat de foame. M-am plecat ș-am băut apă din ploaia strânsă în făgaș la marginea drumului. Răcneau la mine când nu mai puteam merge, mă înțepau cu baineta și mă ghionteau cu condacul. Mergeam așa și gemeam în mine cu obidă: parcă-mi era sufletul în cătușe… Și mă uitam numai pe sub capelă la bărboșii care ne duceau…

A dat Dumnezeu ș-am poposit. Ne-au aruncat de departe, în noroi, câte-un codru de pâne uscată. Bine, gândeam; sunt prizonier, trebuie să rabd. Rodeam în colții cânești codrul de pâne și mă uitam în jurul meu. Era un sat mare.

— Și ardeau într-o margine casele, și muierile se boceau, cu palmele la tâmple… Rumâni porneau cu carăle cu boi, în rechiziție… Soldați de-ai lor umblau de la praguri și luau ce le trebuia… Ieșeau femei în bătături și se rugau, cu mânile-ntinse. Ei râdeau, vorbeau tare unul la altul, făceau cu ochiul și apucau pe femei de mânică… Văd un om de-al nostru, care vine la ei dârz și se pune pentru muierea lui. Atuncea l-au dărâmat la pământ și l-au bătut cu cizmele. Așa.

— Mă gândeam.

— Face soldatu în țară străină: pradă, rușinează, ucide… Cine-l poate opri? Și mă uitam eu.

— Domnule maior, și tăceam și mă gândeam la satul meu, și la gospodăria mea, și înghițeam venin și strângeam din fălci de simțeam cum îmi scârțâie și-mi țiuie oasele capului…

Ne-am ridicat ș-am mers mai departe. Și iar ne-am oprit… Și tot oaste străină vedeam, câtă frunză-n codru. Și coloane îmbulzite, și tunuri mari… Și țara se dezbrăca și lepăda tot ce-avea, domnule maior. Era inima-n mine neagră și rea ca zgura. Și mă gândeam întruna și pândeam cum aș putea eu să mă dau într-o parte, prin învălmășeală. Eu numai pentru un gând mai trăiam. Dacă mă prind și mă omoară, tot atâta e…

Ș-așa, domnule maior, cum mergeam din loc în loc și făceam popasuri și iar porneam, șirag lung de prizonieri, a vrut Dumnezeu ca să ne fie drumul prin părți cunoscute, nu departe de locul meu…

Pe asta am înțeles că-i un semn, și trebuie să îndrăznesc. Am închis ochii și m-am jurat în inima mea.

Ș-așa s-a făcut într-o sară, când treceam prin pădurea de la Merișor. Acolo este o poiană care se chiamă a Berbecului, cu ascunzișuri, cotloane și râpi foarte bine cunoscute mie. Și când am ajuns în poiană, la izvor, începea să se amestece întunecimea cerului cu a pădurii. M-am desprins de convoi, m-am dat pe după un fag și m-am lăsat ca o nălucă într-o râpă.

Au mai cercat și alții. Au început împușcături. Străjile s-au răspândit pe urma fugarilor. Eu mergeam pe potecile fiarelor, și, prin întunecime, țineam drept cătră satul meu, ca cerbul cătră izvor.

Ș-am nemerit, domnule maior, în sat la noi, cătră miez de noapte.

Erau în margine coloane de muniții; caii ronțăiau fân la conovețe; și zăream santinele prin întunecime…

Am intrat de-a dreptul prin grădinile oamenilor; am trecut prin șanțuri, prin mărăcinișuri și dracilă. Era ca-n vremea nopților tinereții, când băteam potecile dragostei: dar acu nu mai aveam inimă-n piept, ci un ghem de spini, domnule maior.

Și deodată străbat în umbra streșinei, la casa mea. Și mă opresc, fără răsuflet.

Dumnezeu a orânduit așa: acuma văd. Când mi s-au limpezit privirile, zăresc o umbră la colțul casei. Ș-aud scâncind copii… M-apropii, pun mâna. Un trup zvâcnește, un glas stins cearcă să țipe. Cunosc glasul. Era muierea mea. Sta sub peretele casei, cu copiii strânși de dânsa ca lipiturile.

— Nu striga, Mărie; eu sunt!

— Vai! Tu ești, omule? Șoptește ea și se ridică tremurând în picioare.

— Ce este? De ce stai cu copiii afară, în umezeală și frig?

— Ah! Ce să fie? Catane străine la noi în casă. Ne-au tăiat porcul; au risipit făina…

— Și pe tine te-au dat afară și s-au culcat în patul nostru?

Ea dintrodată a căzut cu fruntea în pieptul meu.

— Și parcă era la junghiere așa gemea.

— Omoară-mă, Gheorghe!

— Cum? Ce este?

— Omoară-mă și dă-mă la câni!

— Ce este, femeie?

— Oh! Nu mă-ntreba, ci ridică-mi viața! Atât putea zice.

Atuncea am înțeles.

— Căci noi ne aveam însoțiți din dragoste și trăisem numai zile bune. M-am cutremurat; am zvârlit-o de lângă mine. Ea a căzut în tină, ș-a rămas așa, la pământ, îngenuncheată în fața mea.

Copiii începuseră a suspina cătră mine:

— Tu ești taică?

Mă cunoșteau și ei și se cereau în brațe. Mi-am înghițit lacrimile și nu le-am răspuns.

În mine se zvârcolea ca un șarpe. Dar simțeam ș-o stăpânire, ș-o hotărâre, ca în ceasul cel din urmă al vieții.

M-am apropiat ușurel de geam. Am privit în casă. Ardea în vatră foc mare și lumina obrazuri străine. Am numărat șase soldați. Stăteau pe scaune, descinși, cu tunicile descheiate. Unul, suflecat, frigea într-o țăpușă, deasupra jarului, o jumătate de porc.

— Frig din porcul nostru… șopti muierea de după umărul meu, din umbră.

O împinsei în lături, cu cotul:

— Tu taci din gură!

Înlăuntru era larmă veselă.

— Au adus de la cârciumă vin, cu donița… vorbi tot femeia.

O întrebai fără să mă întorc spre ea:

— Unde-s armele? Nu le văd.

— Le-au pus în tindă cu toate ale lor.

Cum am făcut? Nici nu-mi mai dau seama. Am deschis tinda. Femeia s-a furișat înlăuntru și mi-a întins pe rând armele. Le-am rezemat de perete, afară. Desfac o curea, leg bine și înțepenesc ușa, mă întorc apoi iar spre femeie:

— Tu lasă copiii. Adă aici repede paie din șopru.

A adus ea de mai multe ori, cât putea cuprinde cu brațele. Mi le lăsa la picioare și pleca iar gâfâind. Eu le grămădeam la ușă și sub streșină, la cornurile casei. Pruncul cel mai mititel râdea de asemenea petrecere. Ceilalți așteptau în tăcere, prin întuneric.

Când am isprăvit, am scăpărat, am aprins un șumuioc ș-am pus foc în patru părți. Am tras de lângă perete armele. Am cercat una, dacă-i încărcată.

Femeia tremura ca varga. Parcă abia acum înțelegea.

Îi spun:

— Muiere, ia-ți copiii. Du-te în lume. Dacă va vrea Dumnezeu, o să ne mai întâlnim.

Ea sta la îndoială.

— Du-te! I-am strigat eu. Și ea s-a tras cu copiii în întuneric, îngrozită de mânia glasului meu. S-au dus.

Îi auzeam plângând prin noapte.

Am stat tăcut lângă tufele de dracilă de-aproape, până ce acoperișul de șovar s-a aprins. Atuncea cei din casă au simțit. Au năvălit urlând la ușă, s-au întors cu capetele zbârlite la ferestre. Când am ridicat arma ș-am tras cel dintâi foc, parcă s-a făcut în mine o liniște. Am petrecut un încărcător. M-am plecat ș-am luat altă armă. Am tras iar. Lumina jarului îi descoperea: glonțul îi găsea prin toate ungherele.

Casa ardea ca un chibrit. Când au năvălit cei de la coloane, în flăcări se făcuse pace. Căpriorii și grinzile se dărâmau înălțând spre cer roiuri de stele. Cele din urmă cartușiere rămase în tindă pârâiau stârnind flăcări albastre, care se zbăteau ca niște brațe de fantasme.

Eu mă trăgeam nesimțit prin tufari. M-am depărtat. M-am dus. Asta a fost.

Ș-apoi am rătăcit zile după zile, săptămâni după săptămâni, ca un câne.

— Flămând și degerat. Mă opream la o margine de sat, la o casă de pădurar. Și, singur, mă gândeam la casa părinților arsă, la femeia și copiii prăpădiți; și în inimă îmi picura otrava cea de moarte…

Mi-a venit așa un alt gând de la Dumnezeu. Să mă duc la Moldova, unde înțelesesem că-i oastea noastră. Ș-așa am umblat cătră răsărit toată iarna, din vizunie în vizunie, ferindu-mă ca o sălbătăciune de dușmani.

De multe ori a fost să mor; dar văd c-am scăpat ș-am ajuns. Acuma îmi trebuie bocanci și pușcă. Și să mă așezați în locul meu, că eu am făcut în inima mea jurământ. De-acu am să stau împotriva lor până ce-oi cădea cu fruntea-n țărână.

Soldatul Țipa Gheorghe tăcu și rămase privind cu ochi crunt și neguros zarea asfințitului. Acolo erau liniile nevăzute ale inamicului: peste ele plutea în ziua aceea de pace o liniște aurie.