PAJURA.
Regimentul 57 infanterie lupta pe valea Jiului cătră mijlocul lui octomvrie, în pozițiile de la Dobrița, Rasovița și Ursăței. Cu vrednicie și cu durere pentru țară se băteau flăcăii Olteniei. Era în acele neuitate zile când bavarezii au fost zdrobiți, risipiți și fugăriți pe toate văile și măgurile munților.
La 12 octomvrie, la amiază, batalionul domnului căpitan Bădescu ocupă înălțimea Tufaia, și lupta începu îndată cu un inamic de trei ori mai numeros decât ai noștri.
Noi ne țineam bine.
— Povestește sublocotenentul M. Vulpescu; dușmanii atacau cu putere. Vedeam în juru-mi soldați îndârjiți și ațâțați cercându-și necontenit baionetele. Tunul bubuia ca o darabană uriașă, și gloanțele piuiau ca niște gângănii deasupra noastră.
Aveam în plotonul meu soldați tari și neînfricoșați. Mă puteam bizui pe ei. Îi cercetam cu ochii, îi îmbărbătam; ei îmi răspundeau zâmbind, își dădeau capetele pe ceafă și se grămădeau asupra armelor împroșcând moartea în liniile inamicului. Observ că unul, cel mai bun, Tudor Pecingină, lipsea. Întreb pe șeful lui de secție:
— Unde-i Pecingină?
— Trăiți, domnule sublocotenent, e dus în patrulă cu caporalul Mischie.
— L-ai trimes tu?
— Domnule sublocotenent, s-a cerut el singur, m-a rugat chiar; zicea că el vrea să-și facă un gust, să ia pipa lui Ianoș.
— Bine.
Am început a râde, urmărind toată linia de foc care scăpăra în nourași ușori, răpede risipiți.
— Domnule sublocotenent! Domnule sublocotenent! Mă strigă deodată sergentul. Vine Pecingină!
În adevăr din încrețitura unui dâmb, de după niște tufișuri, venea soldatul cu Mischie și cu patrula. Râdea vesel cu toată gura, și când mă văzu începu să se scarpine sub capelă, cum îi era obiceiul.
— A adus bavarezi! zise sergentul.
În adevăr, cei opt oameni mânau în dosul crestei șaptesprezece nemți cam uluiți și speriați.
— Ce-i, Pecingină? Îl întreb eu pe soldat.
— Păi, domnule sublocotenent, eu m-am dus cu domnul caporal Mischie, după Ianoș, să-i iau pipa; da pe drum am dat de bavarezi. Ce să fac? Pe dânșii, băieți! Dă cu pușca, dă cu pumnul – mai omorâm, mai fugărim; pe aceștia-i prindem și vi-i aducem plocon, trăiți domnule sublocotenent!
— Bine, Pecingină, cu tine nu se-ntovărășește românul degeaba. Ești om de ispravă.
— Am noroc la vânat, domnule sublocotenent, îmi răspunde râzând soldatul. N-am dat peste Ianoș, mi-a ieșit în cale Friț. Parc-am știut. După ce i-am prins, am și început a întreba: Bă! Pe care-l chiamă Friț? Și mi-a răspuns unul. Uite-l: cel cu capul mare și cu nasul roș! Nici nu se putea să-l cheme altfel, domnule sublocotenent!
Soldații întorceau capul spre el zâmbind. Asta era specialitatea lui Pecingină de la începutul campaniei: vânătoarea. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu iasă el în potici și țiitori, cercetând, pândind și adulmecând pe inamic.
Umbla în primejdie ca peștele în apă și paserea în văzduh.
— Eu știu c-am să mor, domnule sublocotenent, zicea el cu nepăsare; dar vreau să cad cu vrednicie ca un voinic. Bunicul meu a fost pandur al Vladimirescului. Pe iarbă verde, domnule sublocotenent, și cu fața la cer! Să-mi înghețe ochii ațintiți cătră Dumnezeu!
Căuta moartea.
În ziua de 13 octomvrie, după ce am schimbat poziția de la Tufaia, Pecingină nu răspunse la apel. Întreb pe caporalul Mischie:
— Ce s-a făcut Pecingină? Unde-i?
— La vânătoare, ca de obicei, domnule sublocotenent. A plecat la Lalești cu patru camarazi. Zicea că are o datorie cătră Ianoș. De-atunci nu s-a mai întors.
— O fi căzut, mă băiete.
— O fi căzut, domnule sublocotenent. De două luni își bate joc de moarte… A înfruntat-o în fiecare clipă. A străpuns atâția dușmani cât nu le mai știu sama. Le-a pierdut și el socoteala, i-a lovit unde i-a găsit: în post, în patrulă, în șanțurile lor, la un loc, rătăciți… prăpăd a făcut, domnule sublocotenent. Acum i-o fi venit și lui vremea și rândul…
Caporalul Mischie vorbea astfel, însă nici el singur nu credea ce spune. Nu credeau nici ceilalți camarazi. Nu credeam nici eu în moartea celui mai vrednic soldat al plutonului.
Dar Pecingină nu veni nici peste noapte.
În ziua de Sfânta Paraschiva, începurăm lupta de la Racovița. Și pe când făceam o recunoaștere la aripa stângă a vrăjmașului cu plotonul.
— Deodată, într-o vâlcică, la poale de pădure, găsii pe Pecingină.
Căzuse în adevăr. Sta cu spatele pe pat de iarbă și mușchi, cu ochii sticloși spre albastrul cerului, cu fața solemnă și severă. Sângele cursese râu din el, prin multe răni și se așternuse în juru-i ca o pânză de purpur.
Dar nu era singur. Șase bavarezi zăceau în juru-i. Patru erau morți, fulgerați, unul cu capul zdrobit, trei străpunși de baionetă. Doi erau răniți de moarte, stăteau încovrigați, gemeau și nu se mai puteau târî.
Unul din aceștia îngăimă românește. El ne-a spus trudindu-se, că ei șase au vrut să facă prizonier pe soldatul căzut.
— Dar n-a vrut să se predea. A sărit ca o fiară. Cu o bucată de stâncă a zdrobit unuia capul. Cu baioneta și cu patul puștii a doborât și pe ceilalți.
— Așa om n-am văzut niciodată, zicea rănitul cu trudnic glas. L-am lovit, a rămas în picioare. Îi curgea sânge din răni.
— El urla și se bătea cu noi. Am căzut cu toții; a căzut și el, dar cel din urmă.
Soldații, în juru-mi, ascultau în tăcere. Multora le erau ochii umezi de lacrimi.
Pecingină își dormea somnul din urmă pe iarbă verde, cu fața la cer, așa cum voise. M-am descoperit. L-am salutat fără nici un cuvânt. Apoi, fără să vreau, mi-am ridicat privirile în sus, acolo unde părea că se uită și el. În fundul cerului curat, departe, se rotea lin o acvilă regală cu aripile întinse. Părea o cruce plutitoare pe undele înălțimilor…
— Și încet-încet.
— Se ridică sus, tot mai sus.
— Până ce se mistui deodată tainic și fără de urmă.