Panciuc

PANCIUC.

Ploua întruna, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vânt iute și rece care aducea câteodată nouri albi, din care săgetau ace de ghiață. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pământul moale se năruia, surpat de umezeală; dorobanții stăteau până la genunchi în hleiul noroios și rece. Dedesubt umezeală, deasupra umezeală. Tunurile lătrau a moarte și zi și noapte și stropeau foc peste năcazul soldaților noștri. Câteodată și puștile prindeau a pârâi și veneau glonții ca niște pâlcuri de grindină și intrau sfârâind în parapete. Nu era chip să aibă oamenii parte măcar de o îmbucătură de mâncare. Hojma erau cu ghiața-n spate: ba un obuz a scurmat adânc creasta parapetului, ba câteva sfărâmături de șrapnel au îngenunchiat și au trântit în sânge câțiva camarazi care lucrau la canalul șanțului. Moartea amenința la fiecare bătaie de tun și la fiecare bâzâit de albină al glonțului.

În suflările triste ale vântului de toamnă, în cernerea necontenită a ploii reci, în fața focului vrăjmaș, dorobanții vegheau neadormiți. Armele erau totdeauna gata. Turcii puteau să iasă din vizuniile lor în orice clipă și era rușine să nu fie primiți cu alai mare și petrecuți îndărăt cu pocnituri de bice. Cizmele le erau pline de apă și nu se mai vedeau din noroi; picioarele în ele erau sloi de ghiață; căciulile erau ude și zbârlite de ploaie; măntălile șiroiau; mânile erau roșii și reci; bucata de pesmet era înghițită greu, cu noduri de amărăciune; – dar nimeni nu se clintea de la locul lui, toți stăteau pe picioarele țapene la locul lor; mânile puteau să înghețe și n-ar fi slăbit arma; iar la mâncare niciodată n-au ținut prea mult, și pesmeții nu erau tocmai răi cu zamă de ploaie. Stăteau răbdători în chinurile acelea mari, și parcă erau de oțel, nu de carne și oase.

În vremea aceasta grea, ieșiră turcii din bârlogul lor și dădură năvală la șanțurile noastre. Ieșiră în mai multe rânduri zvârlindu-se ca niște nebuni; dar flăcăii îi așteptau neclintiți, împroșcându-i cu foc și punându-le în piept șiruri de baionete reci, pe când dindărăt năvăleau schijele tunurilor, deschizând răni sângeroase în rânduri. Păgânii se traseră înapoi zdrențuiți lăsând șiraguri de morți în bălți de sânge. În zilele acelea flăcăii fură mai neguroși și mai nemulțămiți; nu puteau turcii aștepta o zi mai potrivită ca să se apuce de harță? Dau năvală ca proștii pe ploaie și pe vânt, când fiecare creștin își scuipă sufletul de năcaz!

Așa, într-o sară neguroasă, un pâlc de păgâni se apropie în tăcere de un capăt al șanțului, și odată cu strigătul puternic al sentinelei noastre.

— Cu baioneta înainte, dădură un iureș, o izbitură repede, pe când din urmă, plutoane dese veneau alergând, strânse, să sprijine asaltul.

La strigătul sentinelei, o trâmbiță, ca un glas de mânie, dădu alarma. Dar dorobanții nu dormeau: ei erau totdeauna gata. Plutonul de la capătul șanțului primi cu trăsnet și cu moarte pe năvălitori. La fulgerul armelor se arătară o clipă rândurile dese ale dușmanului într-o frământare sângeroasă. Al doilea fulger izbucni, împânzind pe zvârcolirea rândurilor, pe șanțurile negre și pe dorobanții întunecoși, licărirea-i de sânge.

Apoi ofițerii sprinteni strigară înăbușit:

— Pe dânșii, băieți!

Sergenții-majori se zvârliră înainte, mugind comande și înjurături, soldații și căprarii se cățărară pe parapet și, de acolo, se prăbușiră spre șirurile păgâne. Focul conteni, numai câteva felinare tremurau din șanțuri o lumină roșietică, obosită parcă de vegheri îndelungi. Straturile puștilor băteau surd; rândurile dușmanilor se răreau. Se auzi un glas răzleț: Dă-i la cap! Urmat de o sudalmă înfricoșată, apoi în freamătul surd al luptei scurte, altă trâmbiță sună melodia iute a atacului și în șanțuri izvorâră șirurile strânse ale companiilor de ajutor. Plutoanele păgânilor se îndoiră și căzură îndărăt răzbite; dorobanții care luptau piept la piept se traseră iute la capătul șanțului și de pe parapet porniră câteva pârâituri de salve. În lumina slabă din șanțuri, grămezile ude de dorobanți se strânseră năcăjite și amenințătoare.

În întăriturile dușmane, după vălmășagul zgomotos al retragerii, se întinse încet-încet liniștea. Atunci și ofițerii noștri își scoaseră cușmele și își șterseră frunțile asudate. Un căpitan zise:

— Puteți să vă așezați la locurile voastre, băieți!

Flăcăii începură a umbla greu prin noroiul șanțului. Gradații își chemau subîmpărțirile și-și numărau oamenii. După ce se orânduiră, se făcu raportul. Lipseau șapte soldați și un căprar. Sanitarii se strecurară peste parapet și căutară pe cei căzuți. Se întoarseră cu trei morți și patru răniți. Căprarul nu fu găsit nicăieri.

Din pricina aceasta, la capătul șanțului, prin plutonul din care făcea parte căprarul, trecu un fior de neliniște. Tovarășii de aproape ai căzutului, prietinii lui, se strânseră ca să se sfătuiască.

Cel mai bun prietin al căprarului Florea era, știa oricine, Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cât un munte și un suflet bun cum nu-i găseai păreche în toată țara românească. Umbla vorba că-i cam lălâu, că-i lung și rece, că are pe-loc-repaos la cap – dar astea-s glume între camarazi și râdea de dânsele chiar Gavril, întinzând o gură mare până la urechi. De altfel chiar el însuși era mare poznaș și, când începea cu năzbâtiile, se tăvălea o companie întreagă prin glod de râs. Mai ales când era și prietinul lui, căprarul, cu chef, apoi să tot fi ascultat la pilde și zicale!

Mai întâi începea Panciuc singur să râdă de nasul lui cel lung:

— Mă! De n-aș avea așa comedie subt ochi, v-ați duce pe copcă! Am un nas, săracul, Dumnezeu să mi-l ție cu tot cu stăpânu-său.

— Un nas cum nu se mai află! Ajunge la turci cu jumătate de ceas înaintea mea, și ce iscoadă mai bună decât dânsul voiți?

După aceasta începeau toți cu glumele pe socoteala nasului, până ce se plictisea și bietul Gavril și se răstea râzând:

— Dar lăsați-l, bă, în pace, ajunge! Ce-l trageți și-l întindeți atâta, că destul e el de lung!

Câteodată, începea să cânte în pilda țiganului Lascarache, toboșarul plutonului:

Săraca nevastă-mea, Mult mă mai jelește ea!

Și urma cu un zâmbet îndrăcit pe buze, cântând durerile chirandei și vorbind și despre oarecare oaspeți de noapte:

Prin tindă nu mai încap, Pe-afară se trag de cap!

Lascarache se scărpina la ceafă și pufnea cu ciudă, pe când flăcăii hohoteau în jur. Într-un rând se zbârli biata pasere și începu să croncănească:

— Da' ce, mă! Eu nu-s gospodar în sat ca și voi?

— Cum nu? răspunse Gavril. Gospodar cu casa-n trei păreți, cu tinda în pod, cu ferestrele pe unde iese fumul și cu măciuci pârlite pe sub streșini!

Era bun camarad Panciuc: cu el nu li se ura căciularilor niciodată. Când era vremea mai neagră și mai posacă și când umezeala șanțului te pătrundea la os, el începea cu ale lui, descrețea frunțile și împrăștia voie-bună.

Dar acuma nu-i mai venea a râde lui Gavril. Acuma era foarte amărât. Căprarul Florea ori murise și nu-l găsiseră brancardierii, ori fusese prins în vălmășagul rândurilor turcești și dus spre șanțurile lor. Cine știe!

Și pe când flăcăii vorbeau, unul una, altul alta, făcând felurite prepusuri, el tăcea cu îndărătnicie. Parcă avea o greutate mare pe suflet și nu putea nici să răsufle în voie, nici să dea drumul glasului. De la o vreme, tăcură și ceilalți. Un om mai puțin: un fapt prea obișnuit.

De sus, din nourii de păcură, tot cernea ploaie rece. Felinarele ardeau prin întuneric, ca pete de sânge: deasupra lor, în negura ușoară, se înălțau stâlpi nemișcați de fum. În șanțuri era tăcere. Numai pașii sentinelelor nevăzute fleșcăiau prin noroi.

Într-un târziu, Panciuc se întoarse spre sergentul care ședea alăturea de el.

— Domnule sergent Nistor, ce zici? Poate nu l-au căutat bine.

— Se poate, răspunse sergentul. Dar eu nu-nțeleg ce jale așa de mare te-a pălit acum. Bine, mă, prietin, prietin, dar așa-i la război…

— Am eu ce am cu el! murmură înăbușit rezervistul.

— Știu că n-o fi înviat pe maică-ta.

— Nu, altceva!

— Apoi adăogi îndată: Am să mă duc să-l caut…

Sergentul Nistor își răsuci mustățile negre și nu răspunse. Panciuc se sculă. Un glas zise domol:

— Du-te întâi pe la domnul sublocotenent.

Rezervistul făcu semn cu capul, se strecură pe lângă camarazi și se cufundă în întuneric. Glasul domol se deșteptă iar:

— Don' sergent Nistor!

— Ce-i?

— Eu îs dintr-un sat cu domnu căprar Florea și cu Panciuc și știu pricina.

— Or fi fiind rude, bre!

— Nu, domnule sergent, altceva. A fost o fată la mijloc.

— Taci, bre!

Sergentul își răsuci iar mustățile. Împrejur, câțiva căciulari ridicară capetele. Până și Lascarache, lângă darabana lui, holbase ochii și căsca gura. Flăcăul cu gust de vorbă își scoase tutunul, își răsuci o țigară și o așeză într-o țigaretă turcească. Scoase amnarul și cremenea și scăpără, își aprinse țigara și trecu și sergentului tutunul. Trase o dată adânc și o licărire rumănă trecu peste obrazu-i ars de vânturi.

— Iată cum a fost, rosti el și scuipă printre dinți înainte; lui Panciuc i-a fost dragă o fată, a unuia Gavril Ploaie, de la noi. Dar dragoste mare, nu așa. Chiar a cerut-o de la tatu-său de nevastă, și moș Gavril i-a făgăduit-o.

S-au înțeles pe când să fie nunta și au pornit hârtiile. Când colo, într-o bună zi, se scoală fata, Ilinca, și zice: Nu mă duc nici moartă după Gavril; mie mi-i drag Dumitru, flăcăul lui Costache Florea! A răcnit bătrânul, a răcnit baba, că-i face de râsul satului, i-au tras o bătaie ca aceea; fata: nu și nu. Bate-mă, taie-mă, ucide-mă.

— Mie mi-i drag Dumitru al lui Florea! S-a făcut mare zvoană în sat. Dar Gavril și cu Dumitru erau frați de cruce. Chiar eu țin minte când s-au prins și s-au legat cu jurământ, încă pe când erau băieți și pășteau vitele devale, în lunca Siretului. Ce-a fost între dânșii nu știu, dar asta pot să spun: că domnu căprar Florea a luat pe fata lui Ploaie. Și asta numai Panciuc a făcut-o. Așa suflet mai rar! Cică l-a întrebat: Ți-i dragă, măi Dumitre?

— Mi-i dragă!

— Atunci ia-o, măi frate, și să fie cu noroc!

— Iar fetei i-a spus:

— Fă Ilincă, mi-ai fost dragă ca ochii din cap, dar de la fapta asta te-am urât să nu te mai văd înaintea ochilor. Dar mai bine așa: ia pe cel ce ți-i drag, și să-i fii cu credință, că mi-i frate de cruce!

Sergentul își aprinse țigara stinsă de la dorobanț și zise:

— Aista-i Panciuc? Eu nu știam.

— Te uitai la ghidușiile lui? întrebă flăcăul. Inimă ca a lui n-are nimeni.

— Dar cu nevasta lui Florea cum o duce?

— Bine. Poate tot i-i dragă, dar în inima omului numai Dumnezeu poate ceti.

— De bună-samă! zise sergentul dând din cap. Înghiți repede câteva fumuri din țigara pe sfârșite, apoi voi s-o arunce. Atunci Lascarache își întinse laba din umbră.

— Trăiți, don' sergent Nistor, să trag și eu un fum! Și după ce se grămădi cu mucul de țigară lângă darabana lui, începu a-și frige degetele și buzele.

Din capătul șanțului, prin întuneric, răzbătură glasuri. Apoi pași se apropiară prin noroi. La lucirea slabă a unui felinar se zări chipiul ofițerului de rond, sub pâlnia neagră a glugii. Sergentul se sculă în picioare.

— Stai jos! zise încet ofițerul, făcând cu mâna. Ce mai ziceți, mă băieți? A mâncat Turcul papară și de data asta!

— Și.

— Să trăiți, domnule sublocotenent! rosti Nistor.

— Ei, dar cum dormiți voi? Greu, hai? Umezeală strașnică!

— Cam umed, ce să-i faci! Așa-i vremea de toamna.

Ofițerul se înfășură mai bine în manta și trecu înainte lunecând prin noroi. În urmă-i izbucneau înăbușit, pe rând, strigătele sentinelelor. Apoi, după ce se întinse liniște, se strecură încet în șanțuri, pe lângă pâlcurile căciularilor, și trupul uriaș al lui Panciuc.

— Ei? Ce-ai făcut? șopti încet Nistor sergentul.

— Nimic, gemu rezervistul. Am cătat degeaba tot locul unde a fost încăierarea. Nu-i…

Amândoi tăcură. În amândouă Grivițele era liniște adâncă. Prin țărcălanele felinarelor se zărea cernerea ploii, dar nu se auzea nici cel mai mic susur; picușurile cădeau în noroi ca pe vată.

Gavril Panciuc se așeză încet pe un mănunchi de nuiele, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme, cu ochii înainte, ațintiți în gol. Sergentul deschise vorba:

— Chiar frate să-ți fie, bre omule, ce-ai să-i faci? Așa i-a fost lui să-i fie!

— Are nevastă și copii…, șopti Gavril.

— S-a găsi cine să îngrijească și de dânsa și de copii. Mare-i Dumnezeu!

— Nu, domnule sergent, dacă nu vine Florea, moare și muierea.

— Ei și? Dac-a murit omul, poate să moară și ea!

Rezervistul clătină din cap și nu răspunse. Sergentul își răsuci iar o țigară. Apoi zise:

— Mai bine lasă-te și tu pe-o coastă. Hodinește-ți ciolanele. Mâne poate începem altă horă.

— Domnule sergent, am eu ceva pe suflet, de aceea mi-am ieșit din fire.

— Ce-i fi având, omule?

— Nu faci o țigară? Ia de ici, mă, tutun turcesc.

— Nu fumez, domnule sergent.

Nistor scapără și aprinse. În umbră se odihneau ceilalți. Numai ei doi stăteau în capul oaselor.

Deodată, în tăcerea nopții, se înălță un vaiet prelung, slab. Se auzea deslușit. Era tânguirea unui rănit care-și venise în fire:

— Măi fraților, nu mă lăsați!

Panciuc se sculă în picioare:

— E Florea, șopti el repede. L-a luat vălmășagul turcilor și a căzut aproape de șanțurile lor!

— Nu cumva vei fi având de gând să te duci până acolo? întrebă sergentul Nistor căscând.

— Ba mă duc. Domnule sergent, că-l taie turcii altfel, cum li-i obiceiul.

— Du-te atunci și raportează domnului sublocotenent. A trecut chiar înaintea ta pe aici.

Toboșarul Lascarache înălță capul:

— Numai două fumuri să-mi lași – trăiți, dom'le sergent. Nu-i da drumul, dom'le sergent, că nu se mai întoarce.

— Ce să nu-i dea drumul? șopti o voce. De-acuma, dacă a auzit glasul lui Florea, de ce să nu se ducă?

Rezervistul se apropie de un felinar, îl desprinse, îl vârî sub manta, apoi porni încet spre capătul șanțului. În urma lui, unul câte unul, se sculară dorobanții. Șoptiră încet câtăva vreme, apoi tăcură. Și-n liniștea care se întinse, se auzi iar tânguirea sfâșietoare:

— Nu mă lăsați, măi fraților!

— Știe obiceiul păgânilor, de-aceea chiamă ajutor, vorbi Nistor. Numai de l-ar putea scăpa Panciuc! Mi-i greu, nu știu cum, când îl aud răcnind așa.

Se sculă, urcă banchetele și se înălță la creasta parapetului. Ceilalți se suiră după el.

— Mă Lascarache, șopti sergentul, tu ai obicei de urli ca o fiară, când vezi ceva. Să nu cumva să crâcnești, că te vâr în fundul tartarului. Cască ochii și taci!

— Trăiți, domnule sergent! Suspină încet toboșarul.

Trecu o vreme: cât ai fuma o țigară. Nicăieri nici o mișcare. Totuși cei de la muchea meterezului puteau deosebi un pas ușor, furișat. În liniștea nopții numai tânguirile rănitului tremurau, într-un timp conteniră.

Se auzi deodată, apoi, o oarecare mișcare și în șanțul turcilor. Ieșeau călăii.

Și, în întunericul adânc, plin de negură, dintrodată răsări o lumină.

— Felinarul lui Panciuc! gemu tainic Lascarache.

— Hai-hai! șopti sergentul.

Lumina stătu puțin nemișcată în negură, apoi deodată prinse să alerge la fața pământului. Se oprea o clipă, apoi iar pornea în goană. Parcă rătăcea o flacără pe o apă întunecoasă.

Dincolo, pe parapetul dușman, se auziră glasuri înăbușite. Apoi o pușcă fulgeră și pocni scurt. Scapără și al doilea fulger, și al treilea, și tunetele cădeau înăbușite în ceață.

Lumina deodată se stinse. În șanțurile noastre flăcăii săriseră în picioare, cu mânile pe arme. Un murmur de astâmpăr trecu. Se dăduse ordinul să fie liniște, că nu-i nimic.

Iar dincolo, sub șanțurile păgânului, tunetele conteniră; apoi tresăriră glasuri, gemete, și se auziră pălituri tari, parcă izbea cineva cu maiul în pământ. O învălmășeală fierbinte se încinsese în marea de umbră, dar nu se vedea nimic.

Și, după un răstimp, iar se întinse liniștea.

— Până ce se auzi un pas grăbit venind. Dorobanții se coborâră de la muchea parapetului, și nu trecu mult și se văzu și trupul uriaș al rezervistului răsărind mare, încărcat cu ceva, în lacul de sânge al celui dintâi felinar.

Se auziră glasuri trecând ca un freamăt: L-a scăpat!

Panciuc păși până la locul lui și dădu drumul din spate rănitului; apoi cu stânga scoase de sub manta felinarul și-l puse lângă capul căprarului. Fața lui Florea era galbenă și ochii închiși aveau un cerc adânc, vânăt. Dar, prin gura deschisă puțin, ieșea răsuflarea fierbinte a vieții.

Gavril Panciuc își șterse cu mânica măntălii broboanele de sudoare de pe frunte și rămase uitându-se lung, fără de nici un cuvânt, la prietinul scăpat de moarte. Apoi se puse și el jos, alături, se aplecă spre Florea și întrebă încet:

— Măi frate, mergi la abulanție?

Căprarul deschise puțin ochii și-i închise îndată.

— Vrea să meargă la abulanție, zise domol rezervistul, dar eu nu-l pot duce… Și se lăsă deodată într-o rână și-și duse palma dreaptă în deșert, sub coastă. Un pârău de sânge curgea pe sub manta, pe pantaloni și pe cizme, în apa șanțului.

— Mă camarade! strigă Lascarache spăriat, nu-l lăsa, că moare! Și se repezi să sprijine capul lui Panciuc. Ceilalți se grămădiră, dar nu mai era nimic de făcut. Uriașul se întinse cât era de lung și muri fără de nici o vorbă.

A doua zi, la raport, se dădu ordin de zi pe regiment pentru „vitejia soldatului Panciuc Gavril, care a scăpat de sub tranșeele inamicului pe caporalul Florea Dumitru și a murit străpuns de patru gloanțe”. Deasupra inimii simple a viteazului, se așeză Virtutea militară și lângă groapa în care era să se coboare el la hodină, se ceti cu glas tare ordinul de zi. Dar Panciuc nu mai știa nimic; el dormea somnul cel lin și fără deșteptare.